pe tine nu te-a deschis nici o femeie -

în apa limpede se arată munții



ne privim de la un pas distanță

și avem aceleași stele în cufăr



atât de mult întindem brațele



ție nu ți-a desfăcut nimeni capacul

cu o secundă magică



..și zâmbetul ăla care-ți mărește formele

până se rupe lumea din unde transparente



pe tine nu te-a văzut nimeni

nici bătăile inimii nu le-a auzit

iar eu înghit încet fiecare…

în noaptea asta dealurile au gâturile îngropate

în miros de streașina arsă



am cumpărat trupul ăsta prea îmbrăcat

și am deschis gura asemenea unei fecioare în fața troienelor



de fiecare dată abia mă țin pe picioare

când te văd cum tremuri între limbile pietrelor



sunt femeia care ți-a numărat stelele



când te joci de-a v-ați ascunselea

mână ta îmi trece prin încăperi



nu-i suficient să împrăștii rotocoale…

îți spuneam cum crește lumina

iar tu îmi șopteai

scrie

ca un copil ce nu îndrăznește să privească

pomul lui de crăciun

ingenunchiam până la ochii tăi

strecurând dimineața prin lapte



nu știam cum îți călătoresc nisipurile

peste umbrele noastre



mai multă lumină strigai

fără să vezi sărbătoarea



câtă pâine între două anotimpuri



așa a fost prima zi înaintea imensului



încă te aud

...și…

aș fi vrut să întreb pe Dumnezeu

cum se deschide o floare fără soare

și mi s-a umplut o poartă cu șerpuiri





numai tu îmi umbli pe buzele tuturor celulelor

ca și când te-ai născut în duminica mea

numai tu știi cum să respiri aceeași secundă



știu că iarna asta curge după un foc



poți intra chiar dacă alerg mai mult prin strigăt

fără să învăț înmulțirea



într-un om cu o moarte sub noapte

nu poți găsi apa pentru…

cum ai ajuns temnicerul prizonier

îți atingi oglinda cu degetul arătător

de parcă acolo-i o singurătate într-un picior



gratiile se lipesc de ochi

numai amintirea mea îți mai încape între umeri



atât de departe



ți-am spus că mă doare cheia cu flori

că tac ca un pescăruș deasupra golului de cer

nici nu știi că în ultima vreme

căderile îmi beau sângele



stai liniștit

dacă dintr-odată ți se arată chipul meu…

așteptarea e doar un maidan peste ape
mereu am visat că nuferii sunt purtați deasupra ceții

există oameni care poartă cel puțin un impermeabil cu glugă
pe valuri se aud voci ce rodesc mii de coridoare

 de câte ori arunc firimiturile 
foșnesc sălciile pe margini

degetele palide devin un punct
fixat pe stâlpul de la capătul nopții

mereu am crezut că apele ascund un tunel

în capul meu e un oraș cu excavatoare

de fiecare dată dispare cerul

doar eu trec cu pantofii de nuntă

și cu o păpușă de porțelan sub braț

în timp ce ei scormonesc prin subterane



 în noaptea asta am traversat repede vestul 

nu am avut cu ce să hrănesc ploile



sunt mica prințesă

pe care un artist

a desenat-o cu un ciob

pe încheietura mâinii



la câteva zile distanță

îmi intră în casă

jumătate de pasăre…

încă o suliță pe cer prin care trec fluvii de foc

fără strigătul unui melc-anotimp



prea desculți să mai intrăm în trup



încă ducem tarziul spre lună

unde visele îți infing colții în gât

și cresc ca un vrej de fasole prin tavan

ca într-un loc unde poți rosti nemurirea



doar puțină lumină în singurul refugiu

care ne mai rabdă surparea



și ne-am vândut unei gropi comune

cu pulbere de soare încă pe mâini



la…

tot mai pierdut de mine

gura îmi rostește semnele unei poieni



uite așa se lasă ceața

până să apuc vârful creionului în dinți



nu am salvat pe niciunul înainte de vânătoare

iar lumea îmi spune; ,,bună ziua copchilă''

apoi îmi dă pietre colorate pentru pușculița mea

de parcă trăiesc într-o țară cu mii de oglinzi



mă voi gândi la vremea plecărilor amânate

când se vor aprinde pulberile fine de pe acoperișuri



am văzut…

mâinile bărbatului meu scormonesc resemnarea

voi muri fără să înțelegeți că a adiat zefirul în odăile albe
pentru că zidul din fața mea se apropie
ca un uriaș miriapod

sunt palidă
nu mai e nici un loc pe lumea aceasta

când vă urcați pe vocalele mele
nu mă atingeți
gura mea memorează fiecare sărut

și cât de mult va iubesc

prea simplu trec norii
nu plouă azi

vreau să vii ca o zi după o alta
iar eu să mă gândesc cum să agăț centrul universului
de bretelele înnodate în picătura unde înot

flămândă și strălucitoare
tremurând sub degetul tău

știu că mă găsești pretutindeni
chiar de mă întorc sub talpa ta

chiar dacă nu îți sărut pieptul

mă numesc femeie
deși m-ar putea chema întuneric

nu te teme
în mijloc am așezat și spice de grâu

nu mă pot gândi cum să înghit ciocnirea întunericului

gata să supravețuiesc până se vor spăla stelele





singură





departe de urletul celui încă nenăscut





 l-am iubit așa cum era - 

cu degetele încă muguri





nebotezat





sunt atât de nedezlegată





venise la mine cu o ruptură în zid

cu pieptul plin de mese

unde paharele erau răsturnate





și am intrat în…

eu cea plină de atingeri invizibile

înfrunt prima zi de iarnă 

după ce ai coborât sub camera mea 

și ai început să imiți umbrele acelea fără forme 

până te-ai amestecat în tapetul gri 





se aud cântări printre ziduri 

de ai zice că s-au copt piersici 

între două foițe de tutun 





miroase a pivniță în care ard putregaiuri 





numai în jurul ochilor mai ai altarul  

unde se mai ascund încă palmele mele …

nu cu tine împart eu odaia
și nici prinsoarea pământului

doar râul albastru îmi știe anotimpurile

unde e începutul
să mă poată înveli când cerurile se surpă

teorii și ipoteze
sedimente
asimetrii

smulge-mi mugurii
că poate așa uit

nu cu norii împart eu visele

azi toți oamenii îmi leagă ochii

sunt o nălucă
una prin care trece iar un plic gol

sunt doar o simplă supraviețuitoare a unui naufragiu 



totul s-a petrecut lângă o uimitoare lumină

într-o viață banală

când mobilam cămăruțele fără sfârșit

 din ghiocurile  oamenilor 



în jur bulevardele par imense 

iar pumnul meu se deschide stângaci

ca primul pas al unui prunc



n-am dreptul să urăsc întunericul 



cine m-ar putea cunoaște 

decât veșmântul meu

pe care îl împart cu tine



sunt doar…

cuvintele mele se strecoară
printre spațiile libere
dacă te uiți mai aproape la mine
sunt descheiată la doi nasturi

o femeie frumoasă miroase a mere coapte de vară

știi

mi-e așa un dor de pălăria
prin care se răcorește muntele

amintește-ți
pe culmi aerul te amețește
din zori până în zori

privește
se arde miriștea
chiar sub ochi

de vreme ce te am la capătul strigătului

astăzi e ziua în care ceva transparent

mă inventează dintr-o pereche de cărări împletite





privește-mă din rugul de foc

nu ai dreptul să mă întrebi

de ce opresc o frunză care picură apa vie



vei înțelege mai târziu

poate prea târziu

că m-am născut din neputințele tăcerii





strânge-mi pântecul

în fiecare verigă ce clocotește

în contracții ce te micșorează…

probabil am crezut că sorii ne aparțin

că ținem timpul între buricele degetelor



noi nu suntem nimic mai mult

decât un cântec





raiul ne varsă vin

chiar pe fila unde scrie despre

geometria iubirii



cică pasărea pheonix

are un ochi cusut chiar de armătura pieptului tău

 cine  oare ne așează tremurul în extensii 

când hergheliile de fluturi ating crestele

de parcă nu e de ajuns fluorescența sângelui…

ești cel mai frumos din lumea aceasta



 între paranteze tremurul mi te scoate  în frunte







câte nu știi despre mine







îngăduie să frâng o taină în cerc







nu te grăbi



am sânii rotocoale de invitații curajoase



nu-mi anestezia entuziasmul



sunt cea mai frumoasă sămânță din tine







aseară am spus de atâtea ori



secretul meu lui dumnezeu …