Ochii mei ţi-au părut

Flori de bucurie

Cât ai cântărit

Nestematele pământului

Cu raze rupte din lumină

Bogăţie mai mare

Decât zâmbetul meu

N-ai aflat

Precum cuptorul

Dospit-ai gândurile mele spre înalt

Şi de-au fost puţine

Tu le-ai înmulţit

Din poticniri mi-ai împletit scară

În urmă să le las

Treaptă cu treaptă

Ţi-am fost oglinda

În care ai privit fericirea

Ţi-ai spălat durerea

În apele limpezi…

te-am căutat

amma

plămadă inversată

am ferecat aurore boreale

să-ţi dau timp

să verşi pe lumină

lapte din sâni de malachit

pe tabla de şah

pentru tine

am amânat imperii

ce stau să cadă

pioni de duzină

îţi cărau farmecele

pe tărâmul nebunilor

dar tu erai ocupată cu viaţa

cu regele acela neputincios

ce nu voia să-mi facă loc

sufocat în mantii de absint

până când un nebun

din palatul…

ape tulburi ţi-au împletit
ca într-o vrajă
gândurile
sub nepăsarea ta
luna s-a făcut
iarăşi
ţăndări
stelele s-au stins pe rând
ca într-un joc de domino
clipele mele şi-au urmat destrămarea
acum dormi
urc o lacrimă
şi încă una
de şaptezeci de ori câte şapte
culeg cioburi
să nu ne prindă zorii
cu cerul neprimenit

Plouă de şapte sute şapte zeci şi şapte de zile
În mine se deschid lotuşi
Ascunşi în geana musonului
Ne rostogolim clipele
Până se fac rotunde
Precum luna în pătrare
Timpul se dilată
Rotindu-se în flori de frangipani
Privirile – focuri bengale
Catapultează chemări
Dincolo de ziduri
Din inima lemnului de santal
În tine cresc ramuri
Printre ele se zbate în verde crud
Bucla infinitului.

Ţi-s gândurile flăcări spre apus,

Mulţimii te împarţi cu tot cu vise,

Chiar şarpele din tine te-a sedus,

Hrănind amarul zorilor ucise.

Mi-s zilele ca salbe reci de spin,

Iertării mai zidesc în mine casă,

Speranţele spre răsărit le-nchin,

Visând să fiu a zborului mireasă.

Ne leagă vreo lumină sau blestem?

Prin câte porţi închise vom mai trece?

De-am păcăli al vieţii grav tandem,

Oprind căldura mâinilor să…

Ofilire

Îmi cad fluturii din gene

O, de-aş mai şti măcar

Ciurul lui Eratostene!

Realitate

Floare-de-colţ presată-ntre gânduri

Iarna captivă-n petale nu mai ştie să ningă

Peste lume e soare, azi sunt la mare preţ trandafirii.

Poezia lumii

Poemele dospesc pâinea

Pentru veacul când Dumnezeu

Va gusta iar din durerea…

Rătăcesc purtată de tornada inimii
Ca un discipol sufi înşurubat în aer
Până la cer şi înapoi, iar şi iar
Până ce trupul mi se preface în ploaie
Adorând pământul
Şi-atunci mă risipesc în sufletul ierbii
Uitând c-am fost vreodată val
Caut rădăcinile ce mi-ar putea stăvili visul
Lent, tot mai lent, plătesc tribut stâncii
După care mi-am ascuns zborul.

Teiul urla cu miresme – fantome

Pe strada fiorului nostru văratic

Gânduri curgeau arar, econome

Iubirea, atunci, avea ochi de jăratic.

Ploaia dădea pentru noi un spectacol

Lumina din ochi – bilet de intrare

Zeu îmi erai, nu credeam în oracol

Doar stele căzând mă trezeau din visare.

Aveam suflet de iarbă, Dor, mai ţii minte?

Aşteptam primăvara demult să înceapă

Iar tu aveai mâinile – vânt fierbinte.

Cine-ntre noi mai…

De n-ar fi fost zeul acela copil,

Răsturnând coşul cu ploi albastre

La picioarele atlanţilor din noi!

Chemări atavice eliberând fluturii

În zbaterea genelor.

Gândurile – o mie de păsări călătoare,

Zboruri intersectate tragic,

Pe un cer numai al nostru.

Ţi-am decupat surâsul

Dintr-un septembrie rival,

Cu himere de rugină,

Stoarse peste patima verde a viselor.

De n-aş fi furat cântecul de fluier

Al dravidianului…

Nezidită, Ana îmi fuge prin sânge
Cerşind sacrificii ce nu vor să vină
În mine e toamnă şi cerul se frânge
Câzând peste lume – albastră ruină.

Adormită, calea în vale se pierde
Nici urmă de meşter nu văd azi în zare
Rămas-a doar vântul rebel să dezmierde
O rană deschisă din visul cel mare.

un câine se spovedeşte lunii

perforând aerul nepăsător

cu muşcături sonore

magma oraşului

în clocot stins

vuiete de tren

claxoane blazate

suflete uitate pe-afară

departe

pe buza crăpată a veacului

un vultur cu plânset de mamă

îşi împinge puiul dincolo de cuib

îngăduindu-i zborul

în tăcere

dactilografiez gânduri spre tine

cuvinte încifrate

în stele căzătoare

alunecă prin pustiul

dintre mine şi o cale…

Când n-oi mai fi cântare
Fii bun şi-adu aproape
Sirenele din mare
De bocet să mă scape!

Când n-oi mai fi visare
Prin pleoapele închise
Te rog să-mi faci donare
Perfuzie de vise!

Când n-oi mai fi iubire
Fă-mi iarba să-ncolţească
Dă lumii-ntregi de ştire
Nou suflet să-mi zidească!

Şi-atunci când toate-acestea
Zadarnic le vei face
Te rog, transmite vestea
Că am murit în pace.

Castanii ştiau; îşi scuturau florile ivorii,

Îmbrăcându-mi visele în straie de nuntă.

Aerul prinsese şi el de veste

Şi se aşternuse, covor plutitor, sub tălpile mele.

În mine îşi făcuse casă un roi de fluturi liliachii

Şi păsările îmi imitau, amuzate, sunetul inimii.

Chiar şi prietenii nopţii aflaseră:

Luna râdea cu gura până la urechi

Iar stelele furau sclipiri din privirea mea.

Doar tu nu ai avut curajul să crezi

Ce îţi şopteau…

Mi-e toamna sângerie şi visele-s uscate
Închid în mine macii ce n-au ştiut să cânte
Pictez  zăvoare grele la porți neferecate
Să nu mi-i fure vântul, rog ploaia să-mi descânte

Azi frunzele arzânde în flăcări de rugină
Pe inimi pun sigiliu până-ntr-un timp de verde
Păstrând în crengi golașe crâmpeie de lumină
Să-i fie semn iubirii, în toamnă de se pierde.

Primăvară

...................................

Ştii, am crezut că eşti tu

Omul meu din poveşti

Aşa a început totul:

Tu ploaie, eu sămânţă

Tu sol, eu petală

Tu verde, eu speranţă.

Gândurile-mi scormoneau frenetic

După ghiocei neîntrupaţi.

Vară

....................................

Arşiţa mi-a pârjolit sufletul

Deşi era încă devreme.

Tu soare, eu floarea soarelui

Tu colb, eu ploaie caldă

Tu necopt, eu…

Odată cu trupul ostenit de mirări,

Sub gânduri letargice,

Anesteziată,

Sala de gheaţă.

Peste tăcerea albă,

Încă aud arcuşul

Născând lieduri

În plexul solar străbătut de corzi.

Trebuie extirpat! – îmi spui,

Îţi întind bisturiul, complice,

Halate verzi – noi doi –

Sufocând chirurgical întâmplarea.

Pulsaţii volatile străbat emisfera dreaptă,

Sângerând inutil printre gândurile…

Doar în linişte poţi auzi muzica sferelor

Povestind despre stele noi.

Gândurile – mărgele deşirate obsedant,

Mereu ultimele –

Perle tari căzând haotic şi gălăgios

Pe scena cu măşti de vacanţă.

La ţărmul căptuşit cu alge uscate

Scânteie lângă scânteie, doar noi.

Să mai împletim năvod sirenelor, îţi şoptesc

Cu sufletul sfâşiat de vămi.

Hai! Încă o zi!

Fur secunde din fire de nisip

Răsturnând spre infinit clepsidre…

Mă trezesc cu ochii – izvoare

şi mi-e ciudă că lacrimile

şterg, nevolnice,

amprentele lăsate pe obraji

de privirea-ţi de ieri.

Cu o mână dau clipa la o parte

şi te caut.

Gândul îmi aleargă prin noapte

confuz, ca un tarpan speriat de căpăstru

aşteptând să se întâmple, salvator,

o nouă dimineaţă.

Apoi te regăsesc:

iubirea ta se ascunde în torţele de maci

ce încă incendiază câmpia,

gândul tău mă…

Pe coasta Anatoliei

un cioban îşi paşte turma de oi,

risipite printre ciulini dezrădăcinaţi;

din depărtare, oile par rune vibrante

ce stau să cearnă viitorul.

De peste mări, ochiul lui Odin

scrutează neliniştit turma,

încercând să desluşească voia vântului,

ca într-o divinaţie cu rune.

Un schimb de priviri între ciclopi

fulgeră pe cerul dintr-odată negru

şi apoi, treptat, ochiul încastrat în geometrie

se închide peste oile…

Şi dacă mi-aş scoate inima din piept

Ar fi mai bine? Printre flori – ruine,

Ce vis să mai aştept?

Şi dacă aş muri peste noapte,

N-aş mai vedea prea stinsele şoapte

Cum ţipă albastru?

Şi dacă mi-aş colinda vechile vise,

Demult, în mine închise,

Fi-mi va iarăşi lumină?

Şi dacă aş uita păsările moarte?

Naşte-se-va Phoenix din nou,

Din al cenuşei ou?

Şi dacă aş străbate în genunchi

Lumea…