Rătăcesc purtată de tornada inimii
Ca un discipol sufi înşurubat în aer
Până la cer şi înapoi, iar şi iar
Până ce trupul mi se preface în ploaie
Adorând pământul
Şi-atunci mă risipesc în sufletul ierbii
Uitând c-am fost vreodată val
Caut rădăcinile ce mi-ar putea stăvili visul
Lent, tot mai lent, plătesc tribut stâncii
După care mi-am ascuns zborul.
Adaugă un comentariu
Doamnelor Drăgan, Pop, Zarra, Crăcană şi domnilor Văduva şi Petre, mulţumiri pentru semnul de lectură!
Mulţumesc, doamna Vasilisia!
Domnule da Coza, bucuroasă :))!
Vă mulţumesc, doamna Merca!
Foarte frumos, Nikol!
Sedus.
da Coza
Un poem cochet; ai figuri de stil reusite, cu rezonanţă.
Am citit cu plăcere.
Da, e bine sufletul înlocuit cu trupul, dar să fie cel din versul patru... zic eu. Și zborul e bine dacă trebuie să fie neapărat vorba despre zbor.
Cu drag, Sofy!
Interesantă și inedită metamorfoză, plăcută, cu un ritm aparte. Poezia cu vers alb...
Dar necesită mici șlefuiri: în versul patru și în versul șase se găsește suflet :)) (desigur suflet se găsește peste tot), repetiție nefericită, iar ultimul cuvânt, aripă, eu l-aș înlocui cu clipă, sau cu altceva. Această aripă fiind atât de mult uzitată, încât eu aș scoate-o din poezie, total.
Îmi place miezul poemului,
Sofy
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE