Printre degetele privirilor
mirate și atât de pline
se scurge marea,
prăfoasă,
spre orizontul roșu,
către pustiul fremătător.
Spre zbor mă-ndeamnă
și nesupus, barbar
mi-am lăsat să-mi crească
părul aspru din barbă,
printre corăbiile deșertului
sunt un beduin
și iubesc puterea soarelui.

Te-am prins dormind

în inima mea,

împietrită amintire

mimând zâmbetul

și pe sub cerurile

nemaiîntâlnit de frumoase

ce puteau fi ale tale,

dar le-am dăruit pe toate,

fiecare

înaintea unui amurg superb

împreună cu acel

cel mai frumos poem de dragoste

care s-a scris vreodată.

Acum clădesc anotimpuri frumoase

pe care întotdeauna

cineva mi le cere

și mai mângâi în treacăt umbrele,

atât de necesare

în perceperea…

Detaliile dispozițiilor traversează
condiții de rămânere în vis,
menținem capitaluri importante
în perioade noi de nedescris.
Cu stipulații
din particulare cazuri
și în condiții generale gratuite,
mai actualizăm, grăbit
și trecător,
acoperirea și menținerea validă
a stării de vibrație în somn.

În unghiuri ascuțite
stropii ploii
rup calmul neguros
al apelor tihnite,
metaforă târzie
și profundă
a toamnei ăsteia
ce timpul
mi-l inundă.

Te mai iubesc încă
la marginea frigului,
acolo unde visul
decapitat cade în poala ta.
Mai mândră ești tu
între toate plămadele
iubirii pe care ți-o port
și mai mândră întruchiparea ta
otrăvindu-mi toate singurătățile,
nici în moarte, îți spun,
nici în moarte
nu te voi pierde,
îmbrăcându-te frumos
cu mine însumi.

Tu și eu

- îți amintești?

Mutam cerul

cu toate stelele lui,

pe rând, în ochii noștrii.

Tu și eu

ne udam visurile

în ploile calde de vară,

fugind fericiți,

mână în mână,

fiecare pe sub cerul celuilalt.

Tu și eu

ne încălzeam sub acelaș soare

cuprinși în aceeaș îmbrățișare

și aparținând aceleiași zile,

nesfârșită.

Tu și eu

am uitat din neatenție

și fără un motiv

prea bine…

Tu, dăruie-mi un gând
din tine însuți,
mai coerent și cald
ca răsăritul.
Și mângâie-mi durerile trecute,
îmi plac atâtea lucruri neștiute
că doar enumerându-le
pe toate
s-ar naște timpul,
eu uitând de moarte.

În peșteri calde

voi ascunde totul,

minunile văzute pe pământ,

în calcarul bătrân

cioplit de vânturi

și cântărind

în osul frunții,

cu însemnări heraldice

de scut.

Căci liber sunt

la poarta nopții,

dinspre ziuă,

să plămădesc altare

din sublim,

sacrificând în ritualuri

fără seamăn.

Din vremuri când

numite erau toate

și cunoșteau chemarea lor,

iar nenumitele

se cunoșteau în sine

dând viață

și putere…

Și m-am rugat
stând drept,
să nu mă rupă
monumentalul cer
spre răsărit
și m-am rugat
de păsări
să mă ierte
că-mi port privirea verde
spre zenit
și m-am rugat
de flori
să nu-mi condamne
fragilitatea formei,
care sunt.
Și m-am rugat
de toate celelalte
de ploi, de fiare
și de vânt
să-ngăduie fiindul meu,
în sine,
ca o mirare trecătoare,
asta sunt.

Ceva cântă,
ceva bucură,
ceva fuge
făcându-se tot mai aproape,
ceva moare și înviază
făcându-se aripă
dar și aerul zburat.
Ceva...
ceva mișcându-se
și încolțind,
ceva de sus,
de atât de sus
și de aproape,
din centrul pământului
către Alfa Centauri
clipind dezolant de frumos
și întrebător.
Ceva întrebându-mă
și întrebându-te,
ceva născându-mă
și născându-te,
ceva minunat minunându-se
...ceva.

Te-aș fi putut închide
într-o strofă
din care să nu vrei
să mai pleci,
atât de frumoasă și pură
încât să-ți fie dor de tine.

Femeie, cum te-aș fi iubit
arestat în privirea ta,
închizându-ți pleoapele
peste mine și lumea mea.
Sunt osul viguros
al pulberilor sparte de vânturi,
inima mea bate
în ritmul nopților cu lună plină
dincolo în pieptul tău
mângâindu-ți sânii.
M-aș fi pierdut în adorație
trecându-mă odată cu timpul tău
și mult după aceea
... mult după aceea.

O lume șade dârză,

ne-mpăcată

în fața forței,

care stă să rupă.

Sublimă lume,

tremurând din șerpi

sub piele

și încordând minunile rebele

privește curajoasă

forța-n față,

natura dezlănțuită și sireapă.

Două minuni

zvâcnind primordiale

clădite din materii ancestrale,

moștenitoarele de drepturi,

fără dubii,

ale genezei pulberilor cosmice stelare

purtate-n vânturile atomice solare

și închegate-n focul

magmei…

În piept se zbate,

parcă să se rupă,

o zare albastră

în mirare absolută,

privesc cum pe sub păsări

rămân brazde

în pomii toamnei agățate

și ploioase.

În suflet îmi miroase-

a mere coapte

și curge apusul, leneș,

către miazănoapte,

înoată greu privirea

printre păsări călătoare

și totul curge dens și leneș

spărgându-se în mii de chihlimbare.

Nici strigătul

nu vrea din urmă să mai prindă,

e atât de…

Quasi modo

Ca o vietate hăituită

sufletul meu caută întunericul,

pentru imensitatea necunoașterii

și lipsa simțurilor.

Singur am țesut pânza păianjenului,

care mă va consuma

în zbatere lentă

descompus în lichide primordiale.

Sunt eu,

înconjurat de geometria întâmplătoare

a puterii de creație

și încerc să sperii neființa,

nimic mai patetic

și mai trist,

precum…

Întruchipări de păsări mari,

nemăsurate, cu aripi de lumină

articulate-n flăcări

în foc și pară taie cerul

lovind în soare,

focul revărsând.

Erupe grav fiindul

neîncăput de vis,

în ardere se mișcă

lin înotând prin spații

și grația străină

mai mult decât un vis,

nu știm cuprinde totul

și nici nu ne-a fost dat.

În rațiunea pură

rămân doar linii albe

curbate după aștrii,

în calcule binare

și-n cunoștința noastră

sunt…

Ardere de aer
în flacără vie,
vânt dezlănțuit
în mângâiere aproape materială
și trup frumos
în lumină decadentă
pierdut printre rugii
unei existențe aproape împlinită,
dar mereu incendiată
de spectrul focului
puțin și fără lumină
adâncind himerica trăire.
Astfel păsările
tatuate în sângele piciorului
vor spulbera țărâna.

Și pe sub ceruri joase

și-ncărcate,

am pipăit cu raze lungi

lumina.

Sunt colț de stea

scăpat în libertate

ce m-am deprins

cu suferința și iubirea,

e grandioasă

starea mea de existență

cu tunet

se formează-n pieptul meu trăirea.

Mai invadez, din când în când,

cu minunate supernove

proximitatea,

cerul meu și fericirea.

Și în cuvinte

fac să sune simfonia

de revărsări subtile

și de insuportabile…

Sunt ochii mei
prea limpezi la vedere,
e trupul tău
prea luminos în sine?
Nu știu,
dar tu te pierzi
proximitatea toată
oglindindu-se în tine,
în trupul tău
de nichel șlefuit,
cu irizații fine.
Întunecat e gândul
ce te prinde
în formă pură
și teluric în asprime.
Tu, curgi frumos,
fără să lași
de bănuit vreo margine
și unduiește-te,
tu, răsfățata de lumină
din lumini.

S-a rupt din vreme timpul,

curge slut,

te-mbrățișez

căci pot îmbrățișarea,

fiind apartenența mea la lut.

Sunt bine, doamnă,

mă confund în codrii

cu respirarea vie aburind

și dor sălbatic,

mângâind prin piele

vibrarea fină

a dorinței fără fund.

Clădind mistere

la chemarea-mi

se vor strânge lighioane,

le voi iubi pe toate așa cum sunt,

mai ostoindu-le

cu hrana cărnii mele,

de umbre răcoroase și…