„Eu cred că veşnicia

                                                         s-a născut la sat”

                                                                Lucian Blaga

Ceva din Infinitul lui Brâncuşi

ai împrumutat şi-ai pus în stâlp de casă

sau Brâncuşi, bunicule, şi-a împrumutat

din stâlpul casei Infinitul.

E drept, el a…

El mergea pe bicicletă

– Dorea să ajungă cel puţin

Campion municipal –

Ea mergea repede

Auzise că e peşte viu în piaţă

Atât de viu încât îl putea pune

În acvariu, în lipsă de

peşti exotici

Şi amândoi vorbeau (cred)

Banalităţi. Ea mergea repede

El pedala cu aerul unui campion

Şi cu toate acestea…

Şi cu toate acestea

Deplasarea lor

Părea un vals.

Cresc muguri de melancolie

Printre vertebrele albite

Ale labirintului;

Întrebări –

Îndoieli.

Oare ce-ar fi fost

Dacă aş fi luat-o,

Cu puţin timp în urmă,

Înainte?

Ori – să zicem –

Că din neştiinţă (şi asta-i foarte posibil)

Calc din nou pe aceleaşi uliţe,

Credeţi că aş găsi

Aceleaşi întrebări, aceleaşi îndoieli?

Poate că aş păşi ferm

Într-o direcţie sau alta

Confirmând printr-un…

Şi sunt Icar

Şi aş putea să mă înalţ,

Să evadez

Din labirint.

Împăcat,

Port aripi de ceară.

Niciodată, însă,

N-o să le încerc puterea…

Când, mirosind a lumânare stinsă,

Din cel ce-am fost nimica nu mai sunt

Aş vrea să nu mă risipiţi în zare –

Lăsaţi-mă la locu-mi pe pământ.

Să pot s-ajung un bulgăre de lut,

Şi-apoi pe-o roată de olar, un vas,

Şi tot ce n-am putut să fiu cândva

Aş deveni din ce am mai rămas.

Tăcerea ta

arcuită

ca etrava gondolei

împotmolită

în singurătatea

gondolierului,

stăpân peste

lagunele toamnei,

alungă

reveriile

rănind spiritul

făcându-l suplu

până la plâns.

Tăcerea ta,

iubito,

m-a făcut

gondolierul –

stăpân peste

lagunele toamnei.  

Nu-i etalon al Babilonului,

Labirintul.

– Din el se poate ieşi –

Priviţi, şi acum

Fiul lui Dedal zboară

Iar firul Ariadnei

Nu a putrezit!

Fascinat de şansele

Fiecărei alternative,

Să uiţi teama

Că e prea multă

Verticalitate

În clepsidră.

                Aripi

                          (îţi aminteşti?)

Se spune

Că de la o aripă rece

La o aripă caldă

Nu se poate face

Transfer

De căldură

Decât prin zbor.

Vrei iubito

Să ne naştem

Din cenuşă?

- Eşti veşnic?

- Răspunsul e un paradox

Însoţeşte-mă

În goana mea

Putem să mai schimbăm

O vorbă!

        (Mi-a răspuns timpul)

- Nu, mulţumesc.

Sunt sedentar.

Însă

Dă-mi şi mie o creangă!

Dar s-a depărtat atât de repede

Încât – cred –

Nici nu mi-a auzit rugămintea

Până la sfârşit

Altfel mi-ar fi lăsat şi mie

O nervură a unei frunze.

Într-o mână aveam ceva

ce nu-mi mai trebuia

– se pare, o noapte –

şi te-am rugat, neştiutor,

s-o arunci pe fereastră.

În cealaltă ţineam

– cufundat în visare –  

poemele nopţilor părului tău

despletit în şuviţe de stele…

Apoi s-a ridicat soarele,

risipind roua adunată în pagini

din boarea trupului tău

şi visul a-nceput să foşnească

uscat ca o carte…

De atunci te aştept

Şi dorinţa…

Să te urci într-un pisc înalt

Într-o toamnă monotonă

Cu condiţia să fie dimineaţă

Şi ceaţă

Ceaţă peste satele româneşti înşirate pe văi

–  Ceaţă ca o milă blândă, lăptoasă, fără colţuri

Dar şerpuitoare, aşa, ca văile –

Şi de acolo de sus să priveşti viaţa

– Uliţele, casele, paturile – 

Vei vedea că acolo jos se trăieşte

Se iubeşte

Se moare.

Ca un Dumnezeu, acolo sus, te poţi bucura

De soare

Dar…

Cu versul de sirenă

Mă-ncântă iubirea

Chemându-mă în larg –

Cu funii de suspine

Umbra raţiunii

Mă leagă de catarg,

Iar proştii îmi astupă

Urechile cu ceară

Când glas dau înţelepţii –

Pentru a câta oară?

Satana mă-ndeamnă

Cu el să fac un compromis

Îngerul mă tămâie

Până şi în vis…

Un câine vagabond

Umblă muşcând prin gând:

Vă rog, oratori,

Vă rog vorbiţi pe…

Iubito, îmi număr

Speranţele

Ca şi cum aş face

Un inventar al

Oaselor mele

Căci nu mai ştiu prin ce

Tranşee vreo schijă

Mi-a amputat un picior,

O mână sau prin ce parte

Mi-a zburat calota

Craniană. De fapt, nici nu

Ştiu câte războaie am făcut –

Mă tot mutau de pe un

Front pe altul

Şi mereu murmuram ca pe un refren

Din imnul

Naţional:

„Parcele hotărăsc, în cinicul lor…

                                                                 „Drag mi-a fost noaptea de vară

                                                                                          Când dorm fetele pe-afară”

                                                                                       (versuri populare)

Cu un zâmbet tu chemi noaptea

Şi adesea mi-o pui pe gene

Şi adorm

Păzit de…