am înnoptat pe sub uşa unui azil de noapte

strecurat de un poştaş înduioşat de

povestea din spatele brazilor cenuşii

care-mi ţin loc de ochi şi umbră

vor crede că eşti o scrisoare mi-a spus

nu m-am risipit nici o clipă prin trecerea mea spre ziuă

atât doar am visat că sunt devorat de lupi

carena pieptului meu şuiera desfăcută în viscol

iar inima încerca să îi sperie cu bătăi  zgomotoase

în timp ce ningea peste ea

ultima a…

şi nu-mi amintesc să te fi văzut vreodată
să te fi cunoscut
nu ştiu dacă exişti sau ai fost vreodată.
doar dorul de tine, o inseparabilă prelungire
a tuturor fiinţelor care mi-au împărţit sufletul
de-a lungul vârstelor mele zadarnice,
invariantul care mă face să sărut buza prăpastiei,
doar el îmi mai plimbă privirea în căutare peste reliefuri,
de parcă dumnezeu ar fi scris natura în braille
pentru un orb neputincios.

“absurd e vântul acesta

cum vrea să poarte el lumina

prin parâmele irişilor captivi între gheţurile ochilor”

ai uitat întrebi 

tresar şi privirea îmi urmăreşte iar melodia copacului

“din fâşiile de răsărit rămase foşnind între crengi

şi nocturna pe care o redau frunzele 

se naşte umbra ta

copacule“

ai uitat…

Nu sunt tramvaie pentru clipe şi nemorţi,

doar ceruri sau văgăuni inerte,

capete de linie şi vatmani fără cranii sub chipie,

taximetriste bete în pană de benzină mânate de nevoi,

pensionari mahmuri, pierduţi la loterie, cu ochii vitriolaţi

de blugii adolescentelor la care singurul lucru inteligent este telefonul,

văduve…

ce bine doare durerea

pe redute unde timpul

tresare în aburul rănii purulente

vibrează măgurile sub privire

frunza devine verde clar

şi dimineţile sunt mici

(precupeţe scunde care

vând petale de nori sângerii)

pleoapa mijită se scurge-n travaliu

o nouă zi se naşte

ce bine doare durerea

vântul poartă o umbră-nspre sălcii

zumzet şi frenetice lumini se-ntrec

fata morgana zâmbeşte un curcubeu

peste…