Fiinţă bătrână şi părăsită pe moment de suflet,
culcată în patul neurotic,
îmi părea un cămin de orfani locuit de cai,
un cimitir abandonat de strigoi.
,,Nu eşti real. Reali sunt părinţii mei din cealaltă cameră,
de dincolo de tine. Cei care aşteaptă să plecăm acasă;
tu nu eşti cel care spui,
nu eşti tu cel care priveşte, tu eşti o amărâtă de privire.
Dacă ai fi amintire, ai mirosi ca ele, mi-ai aduce cafeaua,
m-ai ridica în braţe deasupra capului. Timpul s-ar scurge
altfel în prezenţa ta, nu aş mai avea senzaţia de timpan
spărgându-se, călcat în copite de diavol. “
Pielea gâtului
părea a fi pielea unei frunze,
cu nervuri străbătute de un puls dureros.
Aşa mă simţeam
eram pulsul prin nervura unei frunze
rătăcind în toamnă.
Ochii ei nu tăceau o clipă (povesteau ceva, cuiva, dincolo de mine).
Lacrimile mele s-au furişat în ei când i-am sărutat fruntea.
A fost ultima oară când ochii mamei mi-au zâmbit.
Adaugă un comentariu
Vă mulţumesc! Valeria, Sofia, Ion, celorlalţi care aţi apăsat pe ,,îmi place", mulţumesc!
Absolut remarcabil!
da Coza
Foarte impresionant... foarte tare! Am lăcrimat. Ai reușit să atingi cele mai sensibile coarde ale simțirii. Iubirea, suferința, durerea pierderii celei mai importante ființe din viața fiecăruia, toate s-au adunat în acest poem.
Tulburător, așa cum zici!
Sofy
Tulburător!
Am citit cu admiraţie!
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE