domestico

în hamacul tău

dintre două lumi

între nouă ceruri

învaţă-mă să-ţi cunosc

nemiloasa iubire

cruzimea sărutului

ascuţişul dorului

sălbăticeşte-mi furia

să te pot aprinde

nebunia să te pot avea

privirea să-ţi admir pârguirea

sălbăticeşte-mă îngere

să te pot ucide

renaşte mereu

şi mereu

din dragoste

mai oriunde decât aici

şi acum

te străbat timpule

 nemişcat

privindu-te în ochiul

de sticlă astrală

vinovat magic al ideii

de pierdere în lut

mereu altceva

altcineva

te simt respirând

timpule

prin pletele ploilor din mine

zile

nopţi

milenii

ţi-e teamă

că te-aş putea demasca

sau ucide

dar clepsidrele tale

mă ţin ferecat

blestemat…

mă rog

a te naşte

născută chiar de  vei fi

mă rog a mă-mparte

împărţit deja chiar de sunt

cerului tău mă rog

din cotloanele minţii mele

şi ţipătului de la capătul disperării

mă rog timpului

celei ce eşti sau poţi deveni

mă rog a mă naşte

curând mai târziu

sculptat dintr-o altă iubire

cu un nou chip

într-o altă lume

mă rog

şi cui m-aş putea închina

când toţi…

ca nimeni să nu te cunoască

să te izbeşti la fiecare pas

de suflete străine

şi chipuri parcă trase la sorţi

cu care îţi amesteci viaţa

se întâmplă să te izbeşti

chiar şi de tine

fără să te recunoşti în oglinzi

să trăieşti fără voia ta paralel

prin amintiri dintr-o altă lume

în iubiri ancestrale dar vii

se întâmplă să nu mai ştii

pe unde ai rămas legat

de veşnicii…

de sticla ecranului rece

îngheţată într-un restore etern

îmi sapi tuneluri lungi

cu degetele rănite de dor

şi inima dezbrăcată

în fiecare zi

tot mai aproape

te simt frământând viaţa

oprită la secunda zero

dintre mine şi eternitate

vii

ca un tren sălbatic

fără oprire

pe sub toate fricile mele ridicole

aşteptând clipa

celei mai mari evadări

cea a sufletului meu…

când ochiul tău

mă va fi închis sub pleoapă

ca un orizont

să se-ntâmple un timp

fără timp

în care amintirile singure

ne vor  fi regăsit împietriţi

în aşteptarea miracolului

trebuia să te crucific

pe retina mea într-o zi

să sângerez de fericire

în piaţa publică

să râd chiar şi de sub pietrele

aruncate în sufletu-mi roată de eternitate

trebuia să te…

albastru

cu ferestre spre viitor

și terasă la mare

goală de tine

te voi zidi

prin cuvinte nefolosite

și sentimente încă neinventate

poate nu va fi cel mai înalt poem

din univers

dar o să fie doar al tău

până la muțenia timpului

iar uneori

din singurătățile mele

voi poposi obosit

în camera de oaspeți la parter

te voi zidi iubito

într-un poem…