roșul dintre ziduri

 îngheață retina

 un aer rece

 peste alt aer

 trecut prin toți plămânii

 ne înghesuim sufletele

 ne amestecăm gândurile

 și respirațiile

 au pus un vagon nou, mă gândesc

 aerul condiționat

 mai spulberă angoasele

 urmează stația

 cu peronul pe partea dreaptă

 cobor

 încă mai port gândurile altora

 și aerul respirat de ei 

Dezacordat eşti suflete precum o vechitură, 

Un trist pian abandonat ce-n aspre nopţi îndură

Muţenii lungi, făr’ de sfârşit cu-nţepenite clape,

Singurătăţi prin partituri în zorile mioape.



Pedala viselor ce ieri era făr’ de oprire

A ruginit necruţător de-atâta neclintire,   

Claviatura a murit pe veci nemângâiată

Şi, Doamne, cum era cândva, în cântec sărutată!



În simfonii cu primăveri şi valsuri cadenţate

Purtai lumina ca stindard…

citesc fericirea cu ochii libelulei

sunt câmpuri unde florile pasc

liniștea pământului

strigătul culorilor hibernează în tine

șevalete revarsă albul perfid între noi

se cerne lumina peste râul

cuvintelor reci

degetul meu mic pictează pești sticloși

ploi vexate

se zice că ar veni potopul

cuvintele ar arde ca-n Alexandria

pe rafturi ordonate

placid îmi pieptăn părul decolorat

de soare

știu că există…

şi-mi îneacă cuvintele din gânduri

peste povestea din visul de mâine  

întâmplat ieri ca o avan-

premieră

a iubirii (ne)schimbate de valuri

de râuri umflate

de furtuna de lacrimi

din mine. Iartă-mă.     

Îmi este compromițător de lene

să mai umblu îmbrăcat în

țoalele acestui apus

plecat să facă nudism

la marginea nevederii.

Ici-colo, ciorapii au câte o crăpătură

prin care Dumnezeu

cerne praf de bunăvoință

pe cortina

după care s-au ascuns

durerile zilei.

Asemenea unui scalp

ros de pecingine stelară,

pălăria.

Când o atârn pe direcția

din care am uitat că răsare luna,

cântecul cucuvelelor

o…

Ce s-ar întâmpla dacă ţi-aş strânge gândurile în mâini

şi le-aş arunca spre cer aş răni o pasăre

aş lovi o stea

aş pune peste umbrele norilor seninul din ele

ce s-ar întâmpla dacă fluturii ţi-ar purta privirea pe aripi

ţi-ar aşterne-o peste flori

peste bulgări de rouă

ar înveli cu ea păcatele nopţii

ar dărui-o viselor

ce s-ar întâmpla dacă te-ai revărsa cu sufletul în mine

asemeni unui râu de munte limpede şi rece

mi-ai astâmpăra…

erupe, iubito, otrava din munte!

dar nimeni n-aude când strigă tăcerea

ce-adună din râul de vorbe mărunte

ecouri ce-ndrumă,-ntărește plăcerea.

iar pietre-nvelite-n veninul de flamă

trosnesc printre nori, înghețate-n furtună,

trezind prin cuvinte doi oameni proclamă

iubire-așternută în raze de lună.

din lavă-nflorește, lunatic răsare,

secunda umbrită de vălul iubirii

și fuge-n neștire pe buzele care

dau viața orbită…

abia îți adusesem 

 liniștea

 la picioare

 mă străduiam să o așez frumos

 precum faldurile unei trene

 la rochia de bal a iubirii

 scepticismul tău

 mă asigurase totuși

 că vei fi acolo

 dar ai aruncat cuvintele

 în marea moartă

 legate ghem

 cu pietroiul neîncrederii

 le-am abandonat acolo

 silabe

 descompuse

 în mlaștina…

Sărim de pe versanții unei dureri nescrise,

Prin inimi trec semințe, bătrâne de mirări,

Încolăcim iluzii, pe-un gât de manuscrise,

Sărutul ploii cade, în hohot pe cărări.

Habar n-avem că-n taină, salcâmul dintr-o ceașcă,

Sculptase-adânc o umbră, cu brațele spre cer,

Iar frunzelor-oracol, `ncepuse să le crească,

Ecouri prăvălite, în…

cuvânt lângă cuvânt ca flutur

lângă flutur

și apa

apa aceasta ca o pisică sălbatică

se lipește de pietre

și se aprinde luna

Invidiez lumina zilei pentru că este

un aer dependent

numai de plămânii soarelui.

Deplâng întunericul pentru că…

să stăm de vorbă pentru două zile

cu moartea noastră ce acum se naște

imperii de minute risipite

ne-au obligat să naștem

fiind în moarte 

mai rar privim

în ceasul dintre noi

se prea născură zei cu moartea-n glas

ne bâlbâim rupând din timp

această moarte ce se naște azi

doar un hoinar fără oprire pe cărările

bătucite de clipe. Ştiam că e al meu,

deşi nu-l am.

Sufletul.

Plecasem braţ la braţ dinainte

de a mă naşte. De atunci, colind toate cotloanele

(din mine)

să-l aflu. N-am învăţat să privesc

înaltul,

în sus,

spre albastru. Nu-mi închipuiam că el

şi-a deschis aripile şi zboară în cerul lui. Eu

eram în acelaşi loc,

în al meu,

roşu.…

E mult prea diferită lumea fără tine

pământu-n două seri s-a ofilit,

şi clipa care numai ţie-ţi aparţine

de marginea oglinzii s-a strivit.

Se-aude tresărirea vântului în ramuri

pereţii umbre răvăşite împletesc,

şi sprijinind ecoul viselor la geamuri

în labirintul nopţii mă grăbesc.

Se schimbă santinelele-ntre pleoape

pe fruntea mea revin străine ploi,

şi-n golul care mi-a rămas…

 se spune că

 Dumnezeu îți dă

 cât poți duce

 dă-mi Doamne

 un gram în plus

 poate că

 dacă mă târăsc

 voi înțelege

 cum merge lumea