Recenzie la cartea de poezie "Ecouri din tenebre", de Camelia Ardelean

[Camelia Ardelean]

Camelia Ardelean – şlefuitor de diamante

 

Camelia Ardelean ne răsfaţă iarăşi cu o carte de sonete, rondeluri şi poezii postmoderniste sau optzeciste, scrise cu har şi cu migala unui şlefuitor de diamante. Îndeosebi sonetele şi rondelurile comunică ideea că asistăm la efortul milenar al scoicii oceanice care, cu trudă şi răbdare, din comuna boabă de nisip, face perle (altfel spus,  dintr-o idee poetică face bijuterie). Căci, ce altceva pot fi, decât bijuterii voiculesciene, trecute prin rigorile sonetului arabo-spaniol, având în har spontaneitatea ludică Franҫoisvillonă sau trecută prin exotismul unui Garcia Lorca?

Cartea Cameliei se alcătuieşte din două cicluri (Solitudine şi Zbor incert), ilustrând trei specii literare: sonetul, rondelul şi versul liber, ideatic, fără ritm, rimă, armonie şi punctuaţie. De fapt, tocmai lipsa punctuaţiei, suplinită de o construcţie strofică ideatică, o îndepărtează pe autoare de capcanele aşa-zisei poezii moderne, caracterizate prin sintagma „de-a pune vorbe”.

Ceea ce personalizează volumul, îl face plăcut lecturii şi certifică talentul autoarei, e bogăţia şi expresivitatea limbajului poetic, care pare a sta la îndemâna unui vrăjitor. Într-un rondel, alcătuit din trei strofe şi un vers liber, în alegerea refrenului, poeta recurge la o bogată paletă de neologisme-definiţii sau definitoare din cultura Yoga şi literatura Vedică persană; prana, asana, Nirvana, dar şi din cultura biblică: Jihad, strană etc.: „Dezmățul ploilor de jad/ În ceața minții, subterană,/ Reduce porția de prană,/ Deschide-accesul către iad./ Scăpați de ultimul jihad,/ Înțepenim în vreo asană –/ Dezmățul ploilor de jad/ În ceața minții, subterană./ Când simțămintele ne cad,/ Precum cuțitele în rană,/ „Vânăm” Nirvana dintr-o strană,/ Unde păcatele au „grad”./ Dezmățul ploilor de jad...” (Rondelul ploilor de jad).

Nu de puţine ori, aceste epitete, provenite din substantive adjectivale, devin metafore revelatorii, în accepţiunea pe care o dă termenului Lucian Blaga în Trilogia culturii (Despre metaforă). Ceea ce şochează şi place e asocierea inedită de cuvinte, schimbarea sensului acestora sau conotarea lor: veştede dorinţi, ierni cuminţi, ninsori neclare, păcate liniare, ca să cităm dintr-o singură poemă. Trăsături definitorii similare le are Rondelul timpului pierdut sau Din mine muşcă marea..., poezie premiată la un concurs cu temă impusă. Aceleaşi aprecieri se cuvin sonetului M-am săturat să-ncalec pe himere, citabil în întregime: „M-am săturat să-ncalec pe himere,/ Cernând, prin aştri, noaptea peste gropi,/ Şi strepezită de avizii stropi,/ Din neputinţă să îmi fac avere./ Când savurez legende cu ciclopi/ Sau Eve  prinse-n raiuri efemere,/ La porţile simţirii austere,/ Observ cum poţi în visuri să  te-ngropi./ Mai sper s-acced iubirea fără cheie/ Din inimi-sloi, pe vastul galantar/ Al clipelor ce m-au zidit femeie –/ Un suflet ne-ncadrat în vreun tipar,/ Cu zboruri risipite printre zmeie,/ Ratând al fericirii seminar.”

Perlant este poemul de dragoste Când îmi deschei aripa..., premiat la un Concurs Radio, din care cităm câteva sintagme metaforice inedite: fermoar tras peste apusuri, dezvelirea din piatră, scrinul sorţii, porţia de viaţă, vise zălude.

Şiragul de perle se completează fericit cu pastelul Tablou de toamnă, căruia i se adaugă poezia Vâsleam prin timp..., ambele premiate la concursuri cu temă impusă, remarcabile prin epitete ornante, sporul de frumuseţe dat de rimele feminine, căutate şi cântăreţe: vise flămânde, aer hieratic, secunde amorale, apus static şi tot aşa.

Plac trecerile bruşte de la denotativ la conotativ, place abundenţa substantivelor adjectivale, schimbările în structura strofică (amorale-cale; static-hieratic; simunul-unul etc.).

În totalitate, poemele creează impresia de „nemaiauzit” şi „nemaispus”. Autoarea pare că vine din altă lume, de pe un tărâm hieratic bisericesc bizantin; se joacă de-a cuvintele, ca în anii copilăriei, dar ne şi poartă prin locuri cu trăiri nirvanice. Exotismul Vedelor sale e trecut prin medievalul liric al trubadurilor, mai ales în rondeluri. De aceea zic că mi-ar fi plăcut ca, alături de sonete şi rondeluri, să fi apărut madrigaluri, irmoase, haikuuri, dar probabil că într-un viitor volum. În tot răul este şi un bine: aşa putem face diferenţa dintre facila poezie postmodernistă şi clasicismul paradisiac.

Performanţe de-a dreptul admirabile realizează poeta în privinţa versificaţiei. În cazul sonetelor, predomină rima îmbrăţişată, în alternanţă cu cea încrucişată; la mijloc apare rima masculină, în alternanţă cu cea feminină (când versifică sentimente), căutată şi cântăreaţă. Rondelurile par a fi mai elaborate, de aceea rima lor este predilect căutată, feminină şi cântăreaţă. Aici întâlnim adjective rare; limbajul exotic al culturilor indică, sub forma substantivelor adjectivale, şi asocieri de termeni vădit incompatibili: naftalină, strepeziţi, lumină, nea-aşa, lumină-naftalină etc. Nu doar întâmplător, şi în cazul rimei îmbrăţişate, în întregime, se recurge la rima masculină, după tipicul: surd-absurd; când-gând; ploi-moi; vis-abis; obişnuit, astfel de poeme sugerează suferinţă, durere, prăbuşirea sistemului cosmic etc. (vezi poeme ca Direcţia „Abis” şi Cititor modern).

În amplul poem Cititor modern ne întâmpină o avalanşă de termeni rar întâlniţi în existenţa noastră obişnuită, proveniţi din cultura elenă sau sanscrită, care sună plăcut în context: Schank Prakshalana, Shivambu Kalpa, prana etc., prin care autoarea ne familiarizează cu practicile Yoga. Nu de puţine ori, în poeme alcătuite din patru strofe, din care transpar gânduri, simţăminte, trăiri, fenomene cosmice, apar şi nume de metale rare, pietre preţioase, ţinuturi exotice minulesciene, specifice simbolismului şi poeziei clasice postsimboliste. A se vedea poeziile: Ne batem joc..., În arca iernii mele...,  Mi-am sprijinit lumina..., Se adumbreşte visul...,  Agaţă-mă de cerul plin cu vise etc.

Ciclul Zbor incert este alcătuit din versuri albe. În el se răsfaţă versul liber, pe care Camelia îl cultivă cu acelaşi har, cu marea prospeţime ideatică din poezia clasică. Aici se schimbă tematica, versificate fiind idei filosofice, trăiri cosmice, simboluri sacralizate, cum ar fi cuvântul, lumina, cosmosul, viaţa şi moartea etc. Apar motive poetice neglijate sau aparent neglijate în celălalt ciclu: dragostea şi suferinţa din dragoste, nefericirea, motivele esenţiale din poezia arabă (care aşa de bine i se şade!). Suplinitor al tuturor acestor minusuri este ritmul, limbajul poetic, rafinamentul cultural. Astfel, rezervele noastre vizavi de aşa-zisa poezie modernistă nu o privesc şi pe Camelia Ardelean. Ea se simte bine şi performează şi aici, adică pe un teren unde poeziile se înmulţesc precum ciupercile colorate după ploaie. Poeta, ajunsă la a şasea carte de poezie, ritmează, rimează, cântă, cu nonşalanţă de invidiat.

 

Gligor Haşa

[Camelia Ardelean]

Mulţumesc de trecere şi apreciere, doamna Maria Giurgiu! Cu mult drag!

[Ion Lazăr da Coza]

Camelia, sigur nu ți-ai scris singură cronica? :)))
Felicitări!

da Coza