TRENUL

[Exemplu de Titlu]

   Trenul oprește în gară.
Am noroc. Ușa vagonului de dormit unde am bilet este în apropierea mea. Un bărbat negricios, gras, îmbrăcat în uniformă bleumarin, cu chipiul pus neglijent, doar așa ca să fie, deschide cu vizibilă greutate ușa.
Încerc să urc unul din geamantane. Conductorul se oferă să mă ajute, scoate o grimasă, bagajul este greu, îl târâie atât cât să facă loc pentru cel de-al doilea și pentru mine și în același timp mă întreabă nedumerit:
    - Aveți bilet în acest vagon?
    - Da, îi răspund în timp ce urc cu destulă greutate, treapta vagonului este prea înaltă chiar și pentru picioarele mele lungi. 
    - Dar aici nu este nici un loc liber, îmi zice și blochează cu statura lui intrarea spre cușete.
E rândul meu să îl privesc nedumerită. Trenul s-a urnit din loc însoțit de un urlet sinistru. Sau așa îmi pare mie.
    - Mai există un alt vagon de dormit? 
    - Nu! Va trebui să coborâți la următoarea stație, îmi vorbește conductorul, dându-și mai pe spate chipiul și scărpinându-se după ureche.
Privirea îmi alunecă pe deasupra lui, dincolo, unde zăresc doi bărbați care în aparență par să își fumeze țigările cu filtru la fereastra ușor întredeschisă. Spun în aparență. Al nu ştiu câtelea simț mă face să cred că urmăresc cu atenție discuția dintre mine și conductor.
    - De ce să cobor? mă arăt mirată.
Mă așteaptă un drum de peste opt ore în glasul roților de tren ce nu îmi pare deloc romantic, e noapte, iar mâine știu că voi avea o zi lungă.
    - Nu vreți să îmi vedeți biletul? continui în aceeaşi notă de mirare absolută.
    - De ce? Nu este nici un loc liber. Probabil au dublat locul de la agenție, îmi spune cu un calm care mă scoate din sărite. Coborâți în stația următoare, urcați într-un vagon de clasa I, colegul meu de acolo vă va găsi un loc, probabil, își mai îndulcește puțin tonul.
    - Probabil? întreb cu un ton ridicat, atât din cauza tensiunii ajunsă la cote periculoase dar și ca să acopăr șuieratul locomotivei. În același timp realizez, speriată, că trenul va opri din nou, următoarea gară fiind doar la zece minute depărtare. 
Nu știu ce mă sperie mai tare, perspectiva de a petrece o noapte pe culoarul unui vagon de clasa I sau de a mă plimba dintr-un vagon în altul împreună cu cele două uriașe geamantane.
  Brusc gândul mă duce la Elena, secretara, care mi-a făcut bagajele, neținând cont de ce surprize îmi rezervă CFR-ul. Gândul îmi rămâne la ea, Elena, secretara care mi-a rezervat și biletul, nici măcar nu l-am privit, fata asta este atât de perfectă încât mi se pare pierdere de timp să o verific. Bag la cap ce îmi zice și îmi amintesc perfect că mi-a repetat cel puțin de zece ori: ”Vagonul de dormit... este unul singur... locul 8, patul de sus... asta ca să nu mirosiți bășinile vreunei grase cu care veți împărți cușeta.”
  Scot biletul și răsuflu uşurată, cifra 8 se vede mult prea mare și neagră ca să nu fie adevărată.
Puteri miraculoase se trezesc în mine, îl îndepărtez pe conductor din cadrul ușii înghesuindu-l peste bagaje și intru pe culoar căutând cu ochii cifra 8. O găsesc repede, este a doua cușetă, cușeta din dreptul celor doi bărbați care sunt atât de preocupați de țigara lor încât nu mă zăresc și blochează nepăsători intrarea.
    - Fiţi amabil, încerc eu să fiu amabilă. 
Întâlnesc privirea mirată a bărbatului, care pare că mă vede doar în acest moment. Se retrage, dar în așa fel încât ușa cușetei rămâne blocată.
    - Scuzați-mă! Vreau să intru aici.
    - Este ocupat, este ocupat! strigă cu disperare conductorul care se adunase de peste bagaje și ajunge lângă mine. 
    - Not free! mi se adresează în engleză bărbatul care mă privește cu un zâmbet atât de dulce încât mi se face brusc greață și știu exact de cine este ocupată cușeta.
  Trenul se oprește însoțit de același șuierat de la pornire și la fel de brusc, mă dezechilibrez, dar două brațe mă așteptă deschise și în loc să îmi izbesc nasul de ușa rece și tare, mă trezesc cu el în pulovărul pufos, mirosind a mosc și vanilie. 
    - Zău, îmi zice mieros conductorul, vă ajut să duceți bagajele în primul vagon de clasa I... vorbesc cu colegul meu de acolo pentru un loc. Să ne grăbim. Trenul staționează aici șase minute.
Îmi retrag nasul din pulovărul pufos și îl privesc de sus cu niște ochi care au luat o culoare neobișnuită, bănuiesc, din cauza mirosului tare.
Întind mâna și îi aranjez chipiul care abia mai stă pe creștetul capului. Îmi trec degetele peste obrazul bucălat și înroșit fie din cauza efortului făcut ca să ajungă lângă mine, fie fiindcă pricepuse că nu îmi voi ceda locul, chiar dacă cel din fața mea miroase a mosc și vorbește în engleză. Îi vâr brusc biletul sub nas în timp ce cresc mare, mare, ajung în tavan, mă revărs în tot spațiu acela îngust al vagonului ca un șuvoi de apă învolburată, măturând în frigul de afară pe cei care îmi sunt în preajmă.
Cei trei se simt prinși de șuvoi, în ultimul moment, găsesc soluția de-al îmblânzi, bărbatul se retrage din ușa cușetei și zice într-o impecabilă limbă românească.
    - Ei, de data asta nu am avut noroc.
    - N-am putea negocia? intervine celălalt, la care se simte accentul arăbesc, ajutându-mă să îmi duc geamantanele în cușetă.
    - Ce? întreb rece și tăios.
    - Locul de dedesubt. Se pare că e liber.
    - Eu sunt alături, zice vesel conductorul mic și gras. Nu vi se poate întâmpla nimic.
Dau din umeri nepăsătoare. Mi-este indiferent dacă locul este ocupat de o femeie grasă, așa cum prevăzuse Elena, sau de bărbatul cu pulovărul ce miroase a mosc și vanilie.
  Sunt fericită că ajung în patul de sus înainte ca trenul să se pornească brusc însoțit de sunetul acela sinistru.

[Ion Lazăr da Coza]

O proză care poate fi de sine-stătătoare, ori care poate fi un episod dintr-o lucrare mai mare.

Experiența scriitoarei își spune cuvântul. Povestea are un crescendo bine dozat, iar finalul e, așa cum stă bine oricărui final, cireașa de pe tort.

Sugerez o revizuire pentru eliminarea frazelor de tipul:

- Da, îi răspund în timp ce urc cu destulă greutate, treapta vagonului este prea înaltă chiar și pentru picioarele mele lungi.   >   - Da! îi răspund în timp ce urc cu destulă greutate treapta vagonului care este prea înaltă, chiar și pentru picioarele mele lungi.   sau    - Da! îi răspund în timp ce urc cu destulă greutate - treapta vagonului fiind prea înaltă chiar și pentru picioarele mele lungi.

- Fiţi amabil, încerc eu să fiu amabilă.

etc.

da Coza

[Chris]

O poveste amuzantă, am citit cu plăcere...

[Corina Militaru]

Poveste scrisa cu mana sigura, captivanta. Imi era dor sa citesc o proza de-a ta.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Un episod de voiaj tipic românesc. Maniera în care este scris textul este unul satirico-ridicol. Multitudinea dialogurilor fac ca acţiunea să fie prezentă în momentul citirii, încât fiecare cititor poate fi transpus în pielea autoarei. Adevărat sau fictiv subiectul face parte din cotidian.

Am recitit cu deosebită plăcere, ca orice text de-al autoarei.

[Ion Lazăr da Coza]

Când ți-am zis că ești scriitoare, am făcut-o prin prisma faptului că ți-am citit cartea Un nou început . O carte nici de Nobel, dar nici de trecut la capitolul așa nu. Se vede clar lipsa unui lector care să-ți fi corectat manuscrisul - de unde așa ceva la marea majoritate a editurilor? De aceea, dacă ți se atrage atenția asupra greșelilor, corectează.

Helene Pflitsch a spus :

Ion, onorata de atentia acordata.

Multumesc  de recomandari...o sa mai slefuiesc.

Cit priveste despre "scriitoare"... pe sotul meu il inteleg, zice din dragoste (nu stie ce scriu, limba romana ii este prea straina). 

Sincer, sunt cuvinte prea mari, nu mi se potrivesc. Io sunt de-asta, mai cu simtul masurii, imi stiu bine locul.

Trecerea ta peste textele mele  este o binefacere pentru mine si pentru asta iti multumesc.

Cu pretuire, 

Ion Lazăr da Coza a spus :

O proză care poate fi de sine-stătătoare, ori care poate fi un episod dintr-o lucrare mai mare.

Experiența scriitoarei își spune cuvântul. Povestea are un crescendo bine dozat, iar finalul e, așa cum stă bine oricărui final, cireașa de pe tort.

Sugerez o revizuire pentru eliminarea frazelor de tipul:

- Da, îi răspund în timp ce urc cu destulă greutate, treapta vagonului este prea înaltă chiar și pentru picioarele mele lungi.   >   - Da! îi răspund în timp ce urc cu destulă greutate treapta vagonului care este prea înaltă, chiar și pentru picioarele mele lungi.   sau    - Da! îi răspund în timp ce urc cu destulă greutate - treapta vagonului fiind prea înaltă chiar și pentru picioarele mele lungi.

- Fiţi amabil, încerc eu să fiu amabilă.

etc.

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

O poveste captivantă și amuzantă în același timp, scrisă cu simț scriitoricesc. Nu-mi rămâne decât să vă felicit!

(păcat că soțul nu poate citi ca să vadă ce soție talentată are)