Recitativul care ne smulge din Infern

[Carmen-Maria Mecu]

Continui să descâlcesc notații din jurnalul Mariei (Caietul novelei „Aici sunt olimocși”).

Monica îngână, cu un firicel de glas melodios: ”Acesta este / caieetul” și râde.

Context: o odăiță friguroasă, mucegăită, mobilată sumar și botezată eufemistic / emfatic ”cabinet pentru corectarea deficiențelor de limbaj”.
Sunt multe, tare multe, de corectat la Monica. Poate că ar trebui să se înceapă cu înlănțuirea nefastă de evenimente care i-au precedat nașterea.

”Noi nu suntem mistici, domnule”…
”Un mic down nereușit”…

Fetița are ceva plăcut în toată ființa ei, ceva bun și cald, ca o pâlpâire aurie.
Nu suportă zgomotele, vocile stridente, aspre, autoritare. Cum să le suporte, când a fost înzestrată cu auz absolut?
Descoperisem singura modalitate de a aduna într-o matrice de sens energia gesturilor ei dezordonate. Se apăra cu disperare de toxinele lumii noastre. Fețișoara i se boțea în zeci de strâmbături, râdea schimonosit, își trăgea șorțulețul și-și întindea ciorapii, ca și cum ar fi putut s-o rănească mortal toate pliurile, cutele și colțurile acestor locuri.
Pentru a o liniști, intonam frazele banale ale limbii după melodicitatea lor ascunsă, marcam tactul ușor, cu mâna așezată peste palma ei plinuță. Acest recitativ o smulgea din Infern. Eu însămi deveneam din ce în ce mai calmă, mai fluidă și în același timp mai concentrată în mine, mai statornică.

”Acesta este / caieetul”, ”Aceasta este / guuma”, ”Aceasta este / ascuțitooarea”,
”Acesta este / creioonul”.

Și toate acele lucruri Erau, invadau câmpul conștiinței – mari, opace și grele, dar pe măsură ce se umpleau de vibrații crescând din toate nivelurile structurii muzicale a lui
”Acesta este / …”, simțeai cum încep să se dilate, apoi se înălțau încet-încet, ca niște baloane multicolore, iar lumea se reconstruia diafană, undeva foarte sus:

”Ta-ta-ta ta-ta / ta-taa-ta”…

Nu numai obiectele sufereau această transformare sonoră, și Monica renăștea din propriul său glas. Alerga pe iarba umedă a acelor cuvinte rostite cu bucurie, alerga cu tot sufletul, așa cum numai copiii sănătoși și lacomi de viață știu să alerge.
Părul blond i se răsfira ca un abur în vânticelul care se stârnise, apoi ea întreagă deveni pasăre… o pasăre aurie își înălța trilul în acea Grădină a Închipuirii…

Muzica astrelor?! … cine știe?

”Numai Dumnezeu unul știe dacă se află sau nu se află pe lume vreo Dulcinee, dacă e sau nu o plăsmuire a închipuirii; și acestea sunt lucruri pe care ar fi mai bine să nu le mai luminăm până la capăt. Eu, unul, nici n-am zămislit-o și nici n-am născut-o pe domnița mea, de vreme ce mi-o închipui chiar așa cum trebuie să fie”. Cum…

.

- Vai, dragă (vocalele bine conturate, cuvintele-cheie marcate pedant, glas răsunător sugerând o hipoacuzie psihică), copilul acesta este in-su-por-ta-bil. Faci o facultate
(- Vrei să spui ”o sorbonică, o școliță postliceală de trei ani” – mormăie sastisit Daimonul) ca să înghiți mă-gă-ri-i-le tuturor psihopaților (vocea urcă treptat, pe măsura indignării) …
(alt ton) Vă place? E o veche bijuterie de familie. Șerban o are de la străbunica lui, azi nu se mai face așa ceva. …(revine la umoarea dintâi) Am vrut să-mi comand un inel, să nu vă povestesc prin ce am trecut, cu toți mi-to-ca-nii! (- Mda, sindromul accederii pripite la bijuterii de familie – diagnostichează, pedant, Daimonul).

- Doamna profesoară, dumneavoastră chiar credeți că se mai poate repara ceva? Noi ne străduim! Cu pasiune, dar… (glas catifelet și insidios, ca o felioară de unt, curgând – sub razele arzătoare ale soarelui – până în cele mai intime pliuri ale sufletului celui interogat).

- O muncă titanică! (timbrul mimează titanismul muncii). (- Vor reuși, oare, urmașii noștri, norocoșii, să redescopere proprietatea cuvintelor, vor găsi ei mijloace să le curățe de crusta asta de jeg cristalizat, vor ști s-o facă fără să le spargă?)

- Tovarăși, v-am rugat să vă mobilizați, faceți ceva să nu mai alerge așa în toate părțile!
V-am mai spus să nu veniți în pantaloni; da, da, chiar cu halat, nu merge! Tovarășa Petrescu, nu ascunde țigarea, nu mă las până nu ți-o confisc! … (brusc, glasul de mezzosoprană devine camaraderesc) Ce naiba, fetelor, de câte ori să vă repet?
(- Așa, grațioasă tov. Directoare, numai la dvs. în birou fumul plutește elegant! Dec, fumul subțire, cu cheltuială se ține!)

- Ăăă… tovarășaa, iar m-a făcut ”crize”! Eu îl bat! Îl bat
de-i sună apa-n cap! (- Ăsta-i ”mă-ga-rul” de Ionescu).
- Po-to-leș-te-te Ionescule, că nu te mai suport! Să-l chemi pe tatăl tău, vreau să stau
se-ri-os de vorbă cu el!

- La metrou, la metrou [ki bas]! (- Iar se joacă, ”organizat”, clasa a cincea!)

.

- Noi melgem / în claasă…
… răsună ecoul pajiștilor înflorite și zâmbetul Monicăi aduce o adiere din acea atmosferă paradisiacă în austeritatea clasei survoalate de privirea vigilentă a Tovarășei de la a II-a B.

[Carmen-Maria Mecu]

Iertare pentru ghlilimele. Sper să pot edita corect, cand prind vreme: „...”.

[Sofia Sincă]

Interesant, foarte interesant. Un text bazat pe acustica scrisă, dacă se poate numi şi aşa. Bine redat, explicit, încât cititorul se simte acolo la lecţia de... logopedie sau pentru hipoacuzici. Lumea copiilor deosebiţi decât cei normali, cei ce aud cu intensitate mărită orice zgomot. Dar am auzit că aceştia devin buni muzicieni. Desigur dacă sunt normali în rest.

Am citit cu interes!

Sofy

[Corina Militaru]

Interesant textul! :)

[Gabriela Grădinariu]

 Un stop- cadru construit într-o notă specială, potrivind de minune forma cu fondul! Interesant cât de clar sunt conturate personajele din câteva replici, interesant sugerată discontinuitatea ca notă particulară a universului Monicăi. Mi-a plăcut mult, felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

O scriere interesantă, frumoasă...

Aspectul grafic lasă de dorit.

da Coza