Rătăcirile lui Don Quijote... (5)

[Tudor Cicu]

 Rătăcirile lui Don Quijote în vreme de „Război și Pace” (5)

  

    Ceea ce făcuseră tinerii Dolohov și Bezuhov la Curaghini acasă, când se urcară pe pervazul unei ferestre de la etajul al treilea al clădirii și dădură pe gât câte o sticlă de rom, unii ar numi-o curaj. Eu aș numi-o, mai curând, bravură stupidă. Curajul nu e o simplă înfruntare a riscului ci mai curând: chibzuință înainte de a lua o atitudine conștientă. Când simțim teama și frica față de o anumită încercare a vieții, înainte de a avea curajul de a acționa, bine ar fi să apelăm la rațiune și să chibzuim îndelung înainte de a avea o reacție firească în fața riscurilor de tot felul. Tinerii au beția riscului și dau, mai degrabă, dovadă de bravură. E și cazul lui Petea din romanul lui Tolstoi pe care îl întâlnim năvălind vitejește în goana calului, alături de trupele de husari ale lui Denisov și Dolohov, asupra unei cozi a armatei franceze aflată în retragere chiar în ziua arătată de noi: renumita zi a eliberării din postura de prizonier a lui Pierre Bezuhov.

    După plecarea lui din Moscova, unde-și lăsase părinții, Petea fusese luat ofițer de ordonanță pe lângă un general ce comanda o unitate de partizani. Lui îi revine sarcina de a fi trimis cu ordine ce trebuiau transmise comandantului Denisov, cu atenționarea să nu mai facă bravuri precum cele din bătălia de la Viazma. Tot ceea ce întreprinde aici, la husarii lui Denisov, ne arată că Petea nici nu se gândea la anumite primejdii. Una dintre ele e și ceea ce întreprinde alături de Dolohov, când pătrunde în satul taberei franceze cu gând să spioneze și să afle, înainte de a ataca, tăria armatei franceze chiar la ea „acasă”. Apoi, în seara de dinaintea atacului, Tolstoi ne zugrăvește (ce premoniție!) cum se pierduse Petea, în împărăția vrăjită a visului acela halucinant când, niște cai nechezau, alții se băteau și cazacul Lihacev îi ascuțea sabia: „ojig,  jig, ojig, jig... țiuia sabia sub tocilă” și, prin vis, un cor de voci neobișnuit de frumos se cobora din cer. Ca a doua zi un glonț să-i străbată craniul și să se prăbușească, din goana calului, în noroi. Reținem (cum am putea uita?) doar pe Denisov care, după ce întorsese cu fața în sus trupul inert al lui Petea, se agățase cu mâinile de un gard „scoțând niște sunete ca un lătrat de câine”. Nu am fi amintit de el dacă nu l-am fi reținut pe nefericitul tânăr, încă de la începutul romanului, la casa contelui Rostov. Petea era fiul cel mai mic al acestuia. Același Petea care la primirea scrisorii trimise de fratele său, Nicolai Rostov, de pe front (descria cum fusese el rănit în lupta cu francezii în apropierea Vienei), se adresa surorii sale Natașa ce plângea în brațele Soniei: „Se cunoaște că sunteți femei, plângăcioaselor! Sunteți niște sclifosite și nu înțelegeți nimic... De-aș fi fost în locul lui Nicolușca, aș fi ucis și mai mulți ticăloși de francezi. Aș fi omorât atâția încât aș fi făcut un morman”. „Taci Petea, ce prost ești!...” îl pune la punct Natașa, știind că Petea nu avea decât 9 ani. „Nu, eu nu sunt un prost; prost e cine plânge pentru toate nimicurile... Nu sunt mai prost decât tine” (răspunsese el cu aerul unui vechi brigadier de regiment).

   Un oarecare filosof, Kretschmer, afirma că pentru oamenii normali morala e prețuită ca sarea în bucate. E necesară, dar să nu abuzăm de ea. În analiza factorilor care intervin în construcția psihismului superior al oamenilor, Kretschmer a ales numai unul: „dinamismul vieții instictive”. Tot instictiv, scutierul Sancho îi răspunde și hangiului de la han care îl întrebase de ce boală suferea Don Quijote, stăpânul său, de stă „azvârlit de-a curmezișul pe măgar”. Sancho improvizează ceva, pe loc, că  n-are nimic, decât că se prăvălise de pe o stâncă și că-și cam rupsese coastele. Așezat pe un pat ca vai de el, sub un șopron, cu o saltea „plină de gâlci de tot felul” (cocoloașele de lână), lui Don Quijote îi sunt oblojite rănile  chiar de hangiță și fiica acesteia. De Sancho urma să se ocupe asturiana Maritornes, ibovnica unui catârgiu care își avea culcușul pe niște samare, tot acolo, sub șopron. Spunându-li-se că stăpânul său este un renumit cavaler rătăcitor, Sancho le explică destul de plastic: „Un cavaler rătăcitor e ceva care, din două una: ori iese ciomăgit, ori iese împărat”. Cavalerul nostru se crede ajuns nu la un han, ci la un ditamai castel medieval, iar fiica hangiței care îi oblojise din răni drept fiica stăpânului de castel îndrăgostită până peste urechi de frumusețea lui și care „îi făgăduise să vină noaptea aceea pe furiș, nesimțită de părinți, să se culce cu el”. Nenorocirea avea să vină odată cu lăsarea întunericului când asturiana, ibovnica catârgiului, nimerește din greșeală în așternutul lui Don Quijote. „Și într-atâta era de orbit bietul hidalgo încât nici pipăitul, nici mirosul, nici altele n-ar fi putut-o deosebi pe fata asta bună și care-ar fi putut întoarce mațele pe dos oricărui al om... ”, de zeița frumuseții din visele sale. Dracul pesemne, îl pusese să-i mai și vorbească vrăjeli de-ale cavalerilor rătăcitori, că îl și simțise catârgiul. Și văzând că Don Quijote o ține în brațe, ca într-o menghină, și nu-i da drumul oricât se zbătea fata, îl ia la bătaie de „îl pisăgi cât era el de lung”. Zarva atrăsese atenția hangiului și hangiței care veniră fuga, cu un felinar aprins, sub șopron. Asturiana, de frica hangiului, se ascunde în așternutul lui Sancho. Și începe o păruială, între toți cei aflați acolo, demnă de pana unui autor precum Cervantes: „și-și cărau toți la dupaci cu de-amănuntul și cu atâta foc că n-aveau nici când își trage sufletul”, că de nu sărea un căprar de patrulă, nimerit și el la han, nu se știe cum se termina tărăboiul. Vorba lui Sancho: „ieri mi s-a părut, pe lângă asta, turtă dulce și prescură”. Se referea la bătaia acum încasată, pe lângă cea încasată, mai deunăzi, de la cărăușii yancheji. Colac peste pupăză căprarul patrulei care se întorsese cu un felinar aprins să investigheze cazul este luat peste picior de Don Quijote, care mai primește și de la căprar un pumn zdravăn, și un felinar în cap. Fiertura preparată de iscusitul hidalgo, ca leac pentru starea lor jalnică, mai că e menită să le dea și mațele din burtă pe afară, însă îi pun și pe picioare. Odată încălecați pe bietele animale țin să-și ia tălpășița de la han întrucât (o spune însuși iscusitul hidalgo): „timpul pe care-l pierdea aici lipsea lumea întreagă și pe toți nevoiașii de ocrotirea și de sprijinul său”. Hangiul le cere să plătească iar Don Quijote ca un adevărat cavaler rătăcitor ce știe că sta în virtutea străvechilor lor privilegii „buna primire oriunde, drept răsplată pentru ostenelile greu de îndurat la care se supun”, forțează trecerea și părăsește hanul. Papara pentru neplata găzduirii și a fânului dat animalelor o mănâncă tot bietul Sancho ce urmează a fi batjocorit în pătura cu care e aruncat în aer, „așa cum dai câinii în tărbacă la lăsata secului de carne”. Batjocorit bine, e suit apoi pe măgar și gonit în hohote de râs pe poarta hanului spre stăpânul său. Ceea ce îl face pe Don Quijote să creadă că hanul acela era fermecat iar pe Sancho să tragă concluzia că și această aventură e ca tot „soiul de aventuri pe care le căutăm cu lumânarea” ce au să-i bage curând în buclucuri și mai mari.

   De unde se vede că ambii autori condamnă dubioasele cutezanțe ale eroilor lor, la care societatea reacționează într-un mod prestabilit și constant prin imperioase judecăți de valoare. Iar noi, cititorii acestora, rămânem încredințați că valoarea supremă a vieții este bunătatea fiecărui individ prins la un moment dat într-o anumită secțiune a trecerii lor pe pământ.

 

                                              (va urma)