Puzzle

[Mihaela Suciu]

 

                                             Motto: ,,În organigrama lumii, oamenii se numără până la unu!” - Ion Cosmovici

 

         S-a trezit brusc, fără s-o deranjeze nimic; linişte, întuneric, nici o geană de lumină, nici un coşmar. ,,Straniu!” exclamă, iar în sinea sa s-a mirat: ,,De ce mi se întâmplă asta?” Privirea i-a alunecat instantaneu spre ceasul fosforescent. ,,Super, iar am dat în mintea copiilor! Ştiu că există probabilitatea să fie ora două, plus sau minus câteva minute, dar nu-mi pot înfrâna curiozitatea.” Îmbrăcând halatul pufos şi bâjbâind după papucii moi, călduroşi, cu coada ochiului a cercetat fereastra: ,,Dacă tot m-am trezit cu noaptea-n cap, măcar să văd cum e vremea. Ce-aş putea planifica pe mâine? O fi Lună plină?” Decisă, trase draperia opacă de in. Inelele rulară pe bară cu zgomot metalic acompaniate de clanţa de la uşa dinspre verandă. Ieşind afară, inspiră adânc aerul răcoros cu iz de iasomie, dulceag-amărui şi se ghemui pe băncuţa din colţ, locul ei preferat. Astfel cuibărită, în linişte şi siguranţă, putea visa cu ochii larg deschişi. Mâna stângă o furnica, semn că spondiloza îşi făcea din nou prezenţa. Îşi frecă energic braţul. ,,Mi-e bine!” se îmbărbătă şi râse copilăros. ,,Ce noapte minunată!... Tăcerea pluteşte peste cătun. Nu se zăreşte nimic. Toţi dorm duşi; sus în coasta pietroasă, mai aproape de cer, risipiţi, morţii cu morţii, jos în vale, mai aproape de pârâul dătător de viaţă, laolaltă, viii cu viii.” Din depărtări răzbătu în ecou: ,,Tu-tu!” ţipătul unui tren de noapte. Pe ecranul negru al cerului, imaginaţia proiectă un tren rulând pe şine c-un ecartament cu mult mai larg decât cel Transsiberian, hotărât să străbată lumea în lung şi-n lat, pe arşiţă, pe viscol. În faţa sa, o locomotivă greoaie precum un bivol, pufăia și icnea trăgând un şir nesfârşit de vagoane, îndărătnicindu-se să cucerească traseul, metru după metru, la fel ca optimismul care sfidează orice obstacol, chiar şi destinul, mereu înainte cu speranţa că lucrurile merg spre mai bine, spre ceva ce este deasupra rutinei de zi cu zi. ,,Mi-e foarte bine!” concluzionă şi îşi întinse braţele cât să cuprindă tot cerul cu scenariul său.

         Acum, totul decurgea lin, programabil. Era sigură pe ea. Avea controlul direcţiei precum un acar la macaz. Ţinta era spre ţinuturi noi, cu prieteni şi cu surprize. ,,Doamne, ce de surprize! Prevăd, de pe acum, c-or să-mi taie respiraţia.” Instinctiv inspiră adânc. Boarea răcoroasă îi invadă alveolele pulmonare, înviorând-o. Expiră lent şi imită mersul sacadat: ,,Te duc–te-aduc, te duc–te-aduc...”  Locomotiva se străduia din răsputeri. Din când în când, se oprea să-şi tragă sufletul şi şuiera: ,,Tu-tu! Tu-tu! Poftiţi în vagoane!”

         A răspuns invitaţiei. Era prea tentant ca să refuze. A ocupat un loc, retras, lângă geam. ,,Ce relaxant!” Nu trebuia să facă nimic ieşit din comun. Asculta conversaţiile vecinilor. Când peisajul era mai interesant, privea şi medita cu scurte pauze întrerupte de vocile din jur. Porneau de la discuţii banale: vreme, vremuri şi trecerea timpului şi ajungeau la confesiuni. Între necunoscuţi, intimităţile se aşează mai uşor pe tava vecinului pe principiul: ,,Nu ne cunoaştem deci nu ne judecăm! Este doar o călătorie, de plăcere. Emitem păreri, sugestii, exclamaţii, orice, doar ca să ne simţim bine.” Unii se simţeau chiar minunat în grupul format ad-hoc. Se împrieteneau, îşi dădeau adresele, numerele de telefon cu promisiunea: ,,Dacă trec prin localitatea ta, sigur te caut.” O promisiune ce putea fi uşor încălcată: ,,Ei şi, chiar dacă trecea şi nu-i contacta, cum aveau să afle? Importantă e doar călătoria... asta.”  Ea îi înflăcăra, iar entuziasmul se întipărise pe chipul lor.

         Într-o gară mică, trenul a oprit. În trecere prin compartimente, conductorul anunţa impersonal: ,,Staţionăm douăzeci de minute! Atenţie la trenul care vine din sensul opus.” Deşi era timp berechet, cei mai grăbiţi să coboare erau fumătorii. Agitaţi, îşi pipăiau buzunarele căutând din mers ţigările, bricheta. Imperturbabili de forfota din jur, cei doi navetişti: Pandele şi Marian se concentrau asupra finalului partidei de table. Pandele era mai în vârstă. Îţi dădeai seama după mâinile crăpate ce-i ieşeau din mânecile salopetei bleumarin încheiate corect până sub bărbie. Aplecat asupra jocului, cozorocul şepcii îi ascundea jumătate din faţă. Se putea zări mustaţa generoasă şi bărbia fermă. Pandele scutură zarurile în palmă, suflă în pumn şi c-o mişcare de răsucire a încheieturii le aruncă dibaci. Dublă!

 – Nea Pandele, eşti mare! Marţ tehnic. Mă dau bătut!

         Încântat de victorie, pregătit să primească şi celelalte laude, cum se întâmpla de obicei, Pandele ridică privirea radios. O zări pe vară-sa intrând în vagon încărcată cu sacoşe şi cu un copilaş în braţe.

 – Hai, Mariene, s-o ajutăm pe Zîna!

         Cei doi se grăbiră s-o întâmpine pe femeia oacheşă, cam de vârstă medie. Fusta creaţă îi îmbrăca şoldurile generoase, cobora mai jos de genunchi lăsând să se zărească gleznele fine şi sandalele cu tocuri joase. Marian s-a ocupat de bagajele femeii, iar Pandele de copil. Săltând prichindelul spre înaltul vagonului şi alintându-l: ,,Tâta mare!” ţâncul a chicotit de plăcere.

 – Greuţ flăcău ai, Zîno! Tânără şi frumoasă, aşa te ştiu, aşa ai rămas. El e Matei! făcu Pandele prezentările şi aşeză băieţelul lângă geam.

         Femeia se aşeză lângă odraslă şi înclinând puţin capul, cuviincios, răspunse:

 – Mulţumesc, Pandele! Mulţumesc, Matei! și arătând spre cel mic zise: ,,El e nepoțelul meu. Acuşica, face doi anişori. Noi îi spunem Bebe.”

         Conversaţia lor s-a oprit brusc la apariţia unui buchet mare de flori ”bulgăraşi de zăpadă”. Două braţe străvezii îl îmbrăţişau cu teama de-a nu se risipi. Buchetul imens ascundea faţa deţinătorului. Cu paşi mărunţi, pe lângă ei trecu ca o adiere, o persoană mignonă îmbrăcată în port naţional. Cămaşa brodată cu flori, decoltată doar puţin, dezvelea un gât aproape rahitic, iar pe umeri se legănau două cozi mici, subţiri, împletite spic.

         Bebe care până atunci a stat liniştit, s-a întors spre Zîna, i-a apucat strâns bluza, s-a ridicat în picioare şi răsucindu-se spre spătar l-a prins cu mâinile, hotărât. S-a ridicat pe vârfuri să vadă maldărul de flori, iar femeia grijulie l-a îndemnat: ,,Stai hopa, Bebiţă!”

         ”Buchetul alb” s-a oprit nu foarte departe de ei şi a început să glăsuiască pe un ton scăzut:

 – Geani, eşti mereu galant cu mine! Dacă nu erai tu, nu ştiu cum m-aş fi putut urca în tren. M-am îmbrăcat special pentru întâlnire. Vezi, am ia, catrinţa şi fota mămucăi. Simt şi acum pe creştet mâinile ei noduroase, tremurânde: ,,Fătuca maichii, să-l porţi sănătoasă!” Geani, cum îmi şade costumul? Sîîît!  Nu, nu-mi răspunde, lasă-mă să te privesc. Mi-e dor să te privesc. Mi-ai lipsit.

         Trenul aştepta impasibil startul. La un moment dat, conductorul trenului şi-a verificat ceasul, a rotit steguleţul în semicerc, impiegatul gării a întors paleta cu cercul verde spre mecanic, iar locomotiva a şuierat scurt, dând de ştire c-a înţeles semnul de plecare. Garnitura s-a pus în mişcare; întâi a rulat încet şi apoi din ce în ce mai repede.

 – Şezi, Bebe! Până acum ai plâns să te iau în braţe. Nu te mai dor ”păcioarele”? O să cazi! îl apostrofă femeia.

 – Lasă-l, Zîno! Nu ne deranjează cu nimic şi mai târziu o să-şi aducă aminte toate mustrările primite. Eu gândesc că el e viitorul care o să ne asigure pensia. Apropo, ai ieşit la pensie?

 – Mi-am depus dosarul de pensionare, dar mi l-au respins, îi răspunse Zîna. Nu mi-au recunoscut nişte ani de grupă, când am lucrat la depou. M-am judecat un an şi jumătate, am câştigat procesul şi acum aştept decizia. Răbdare de fier şi sănătate!

         Spre finalul explicaţiei date de Zîna s-a suprapus o altă conversaţie cu un ton înflăcărat:

 – Eşti bine, Geani? Doamne, ce iarnă grea! Ger şi afară, şi în casă. Picioarele îmi erau sloi. Mi-am tras două perechi de ciorapi, mai întâi ciorapii albi şi peste ei cei roşii, ca la mărţişor – să-mi poarte noroc să răzbesc frigul. M-am înfofolit. Dragobete m-a surprins hibernând. Pe urmă a venit galopant o primăvară hămesită. O explozie de flori. Nici n-au înflorit bine magnoliile, c-au dat năvală caişii, zarzării. La tine a înflorit piersicul? S-au bulucit peste ei cireşii, vişinii. Au urmat perii şi merii. Castanii au aprins lumânări la festin. Salcâmul şi liliacul s-au îmbătat în mirosul propriu. Ruşinoşi, bujorii s-au bucălat din alb în roz şi apoi în roşu aprins. Eu şi nucul n-am participat. Ne cânta cucul, iar noi superstiţioşi ne căutam de mărunţiş. N-aveam un chior. Te-am aşteptat să vii. Ştii, anul trecut, au tăiat mesteacănul. N-am avut cui spune durerea. Uite, Geani, galben-verde! Și uite... foc! Foc!... Geaniii, arde! Săriţi!

 – Taci, fă, că sperii copilul! se răsti spre ea, Pandele. Mare scofală, un câmp cu rapiţă şi câţiva maci înfloriţi. Te-ai smintit? Unde vezi tu că arde?

 – Las-o-n durerea ei! O cunosc. Un suflet rătăcit, interveni Zîna.

         Autoritatea din glasul bărbatului îmbrăcat în uniformă îi luă prin surprindere:

 – Pregătiţi biletele, abonamentele!... Ooo, Zîna! Săru’-mâna, doamna scriitoare!

         Matei făcu ochii mari. Femeia din faţa sa, nu părea să aibă preocupări literare. Indiferent însă cum arăta, merita toată stima sa şi fiindcă nu buchisise prea mult la şcoală, se scărpină după ureche, se foii şi îşi ridică pieptul ca un om important, plăcut impresionat să fie în prezenţa unei personalităţi.

 – Bună ziua, domnu’, răspunse Zîna zâmbind. Aşa-i, toată viaţa am scris, şi zi, şi noapte. Cinstit şi cu trudă, mi-am câştigat cum am putut traiul. Te rog însă domnu’ Ghiţă, nu mai deruta oamenii, prezintă corect cu ce mă ocup. Sunt ”scriitor vagoane”. Nu-i nici o supărare, aşa apare în nomenclatorul COR. Poftim biletul!

         Matei se dezumflă. Îngândurat, se căuta prin buzunare.

 – Lasă, Matei, ştiu că ai abonament, îl scoase controlorul din încurcătură. Biletul să mi-l prezinte colegul tău.

         Când se auzi numit, să-i cadă faţa lui Pandele. Se ridică în picioare. Îşi dădu jos şapca şi pe ton umil cu accent neaoş, încercă să dreagă busuiocul:

 – Să trăiţi şefu’! Să mor io, să moară mama, dacă te mint, n-am bani să iau o pâine la puradei, nici ieri n-am avut şi colegu’ lu’ matale m-a înţeles şi mi-a zis: ,,Pandele, îmi dai mâine.”

         Trenul încetini. Tuuu! atenţionă locomotiva intrarea în haltă. Frânele docile s-au pus în mişcare. A urmat o mică zdruncinătură şi vagoanele s-au ”pupat” scurt în tampoane. Stop.

 – Un moment! se scuză controlorul. Am de coborât o persoană şi revin. Pandele, pregăteşte banii, cinci lei pentru azi şi cinci pentru colegul meu, că aşa a fost învoiala cu el. Ai priceput? Suntem firmă privată şi actualii patroni n-au milă, dacă nu realizăm numărul de abonamente lunare sau nu aducem venit, suspendă traseul. La naiba, pierdem amândoi, măi Pandele! Și n-am de gând să mă spânzur ca fostul patron.

         În dreptul vagonului, pe peron, se vedea o singură persoană. În jurul ei flori albe zăceau risipite. Fiinţa se agita frământându-şi palmele, legănându-se de pe un picior pe altul şi ţipa:

 – Geani, coboară! Geaniii! Coboarăăă! Te rog, Geaniii!

         Ca să vadă mai bine, Bebe, nostim, îşi turtise năsucul de geam. Pumnişorul lui se deschidea şi se închidea: ,,Pa! Pa!”

 – Zîna, a vorbit băiatul!? se minună Pandele şi uitându-se spre geam, la zarva de pe platforma haltei, continuă: ,,Cine-i Geani? Ştii?”

 – Vere, pregăteşte banii, sigur se întoarce ”naşul” Ghiţă. Întreabă-l şi de Geani. Dar mai bine nu-l întreba. E o poveste tristă...

         Trenul era deja într-o mişcare de deplasare lină. Locomotiva neîncetat dădea semnale scurte avertizând, dar glasul tânguitor alergând de-a lungul șinei nu renunţa:

 – Geaniii! Gea-niii! Coboară! Geaniii!... Nu mă părăsi!

 – Ana! Fata taichii, ai grijă la roţi! o atenţionă părintesc controlorul ieșit pe jumătate în afara ușii. Îţi promit că pe Geani o să-l vezi şi mâine. Te urc eu, în tren. Anăăă! Te rog frumos, Anăăă, du-te acasă!...

***

         Mintea i-a mai rătăcit o vreme. Răcoarea a alungat-o. De pe terasă a intrat în cameră. Din cameră a ieşit pe hol şi drept în tindă. S-a întors pe hol. Ţuşti, în camera de zi! Iar pe hol. N-a ratat nici un colţ din bucătărie şi nici din cămară. A cotrobăit peste tot, prin dulapuri, pe rafturi, sub pat, sub masă, în sertare, în geamantane, cutii, prin cărţi, albume, oale şi ulcele. Lipsea ceva, dar nu-şi dădea seama ce. ,,A, mămuca, tătuţul şi... parcă era... Era şi un copil?” Musafir neanunţat, incertitudinea îşi făcu apariţia: ,,Pruncul?”... ,,Da, da, băiatul, Geani!... Geani arde, ajutooor!” îşi aminti. Frântura de raţiune a umplut paharul şi teama de foc s-a revărsat cuprinzând-o într-un tremur spasmodic. Dorul o măcina. Haotic, părticele din rărunchi deveneau invizibile. Golul se mărea copleşitor. Necunoscutul îi dădea târcoale ca o jivină înfometată: ,,Mîrrr, Ana lu’ Manole, a mea eşti!”. N-a apucat să explice că ea este, de fapt, o altă Ană. Haţ! mîrşav îi înfipse colţii-n beregată. Sugrumat, mecanismul slăbit se dereglă. Repeta continuu: ,,Răbdare, răbdare, răbdare...”

         ,,Draga maichii, când nu mai zăreşti nici o cale, mergi înainte!” „Da, mămuco, ce înţeleaptă eşti!”... Mergea, orbecăia şi se poticnea. Fiecare pas o epuiza şi s-ar fi târât ca râma, numai să nu renunţe: ,,Tot înainte!, ’nainte, ’nainte...” Şi totuşi, un gând a răzbit-o: ,,Singurătate şi moarte, asta urmează? Va capitula şi basta! Doamne, va fi sfârşitul poveştii, dar dacă mor, unde merg?” Ca într-un film cu final neaşteptat, speranţa licări ca un pulsar răspunzând mesajului S.O.S. – salvaţi sufletele noastre: ,,În organigrama lumii, oamenii se numără până la unu!”... ,,Numai tu, numai tu... hai cu mine, draga mea!”... ,,Îndrăzneşte! Sparge clepsidra cu silabe, să curgă timpul și să se închege versul... Cântă, fato!” 

         Se dezmetici cântând şi adunând cioburile clepsidrei sfărâmate. Le dibui chiar şi pe cele din cel mai ascuns cotlon. Toate, strânse într-o grămăjoară, au încăput într-un căuş de numai ”21 de grame”: bucăţi de hârtie mototolită, fotografii rupte, mesaje ciunte, amintiri frânte, întâmplări. Una câte una, le-a cercetat: unele mătăsoase – altele aspre, unele viu colorate – altele incolore, unele dulci – altele amare... Le-a întors pe toate feţele şi le-a grupat căutând înţelesuri: ,,Mă urăşte? Nu mă urăşte! Mă urăşte? Nu mă urăşte!...”

***

         Afară, se simţea bine răcoarea zorilor, chiar dacă era spre mijlocul lui iunie. O Lună plină, încremenită, făcea feţe-feţe încercând să se desprindă. (Hazardul hâtru, o ţintuise de cer c-o piuneză şi-i lipise bandă adezivă pe gură, sătul de limbariţa cu care-şi muştruluia alaiul de tinere stele risipite.) Imobilizată, ”regina” s-a pomenit cu un nor, iubăreţ nevoie mare, deasupra. Penibilă situaţie! Luna-gălbenuş arăta ca un ”ochi” preparat de un novice, tuflit, taman pe dos, pe boltă. ,,Doamne, ce curtezan posesiv!” îşi zise, sătulă de pupăceala îndrăzneţului. Devenise chiar enervant. O pală de vânt îi veni în ajutor. ,,Ufff!” răsuflă, uşurată c-a scăpat. Îşi aranjă discret machiajul. Mândră privi de jur-împrejur ca şi cum nu s-a întâmplat nimic şi-şi roti cochet corola. O mică rază curioasă, se desprinse din astrul nopţii şi se furişă, pâş, pâş, cercetător. Jos, în casă, agitaţie mare.

 – Hei, tu! Om mic, ce faci? se băgă în vorbă sclipirea.

 – Creez! Mă străduiesc şi iar mă străduiesc, să unesc piesele astea, primi răspuns, iar raza ştergându-şi ochişorii, continuă nevenindu-i să creadă: ,,Piese? Din ce? Nu văd nimic.”

 – Ete, na! Să chiorăşti, tu, că nu vezi! Uite! Sunt destule bucăţi: din colbul vremii, din incertitudinea prezentului şi din speranţa viitorului. Ce să-ţi mai explic, licurire? Fac un puzzle. Pa! Am treabă, vorbim mâine!   

 

[Gabriela Grădinariu]

Minunată proză! În maniera lui Laurențiu Fulga, un puzzle îmbinat remarcabil! Alunecând de pe un plan temporal pe altul, o fină dezghiocare de suflet este îmbrăcată într-un măiastru strai literar. Felicitări din toată inima!

[Sofia Sincă]

Superb! Sublim! Te-am  așteptat, Mihaela... am așteptat să aduci textul aici, în acest mic spațiu, dar mult drag mie, proza site-ului. Intenționat nu am comentat în spațiul destinat concursurilor. Urmează...

Și acum să-mi descarc preaplinul, părerea despre textul tău.

Ai adunat aici, ai împletit în trenul vieții realul cu ficționalul, tren ce poartă lumea pestriță, oniric, romantic, moralizator, dar și cu tentă ironică, ceea ce aduce spuma colorată a textului. Cu amănunte apetisante, așa cum ne-ai obișnuit, bazate pe o tehnică proprie în permanentă evoluţie, fraze cursive, lizibile, inventând acțiuni bizare uneori, dar pline de farmec și  dintre cele mai variate.

Propoziții cu accent subtil, cu scopul de a scoate în evidenta profunzimea ideilor, dar și a simțirii scriitoricești vin să sublinieze anumite însușiri ale personajelor, din această lume, de-a lungul timpului necruțător - povestiri în ramă.

Foarte inteligent construită proza, estetica formată pe ironia vieții, ca pe un joc neașteptat al întâmplărilor. Ultimul dialog este genial, în fond concentrează tot mesajul textului.

Proza ta a luat premiul II în acest concurs, însă putea fi foarte bine și pe locul I. Din păcate fiecare jurat sau membru ce a notat nu avea decât una notă de 10. De data aceasta au fost doar proze bune și foarte bune. Regret că nu au ieșit cel puțin câte două la fiecare premiu... Nu a fost să fie.

Felicitări, Mihaela! Mă bucur că ai participat, îmi era dor de proza ta.

Cu mult drag,

Sofy

[Corina Militaru]

Felicitări din suflet, Mihaela! Mi-a plăcut ideea - inteligent pusă în valoare. La fel, stilul scrierii m-a încântat.

Drag!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc pentru citire si comentariu! 
Gabriela Grădinariu a spus :

Minunată proză! În maniera lui Laurențiu Fulga, un puzzle îmbinat remarcabil! Alunecând de pe un plan temporal pe altul, o fină dezghiocare de suflet este îmbrăcată într-un măiastru strai literar. Felicitări din toată inima!

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Sofy! De câteori postez un text mă gândesc la tine, dacă empatizăm, dacă e înțeles mesajul, ce lipsuri are. Mi-am dat seama că aștepți postarea textului pentru a-l comenta. Nu am dexteritatea ta în a exprima toate stările, dar sicer și scurt: ” Mă bucur să te am alături!” restul mesajului e subliminal :)

Sofia Sincă a spus :

Superb! Sublim! Te-am  așteptat, Mihaela... am așteptat să aduci textul aici, în acest mic spațiu, dar mult drag mie, proza site-ului. Intenționat nu am comentat în spațiul destinat concursurilor. Urmează...

Și acum să-mi descarc preaplinul, părerea despre textul tău.

Ai adunat aici, ai împletit în trenul vieții realul cu ficționalul, tren ce poartă lumea pestriță, oniric, romantic, moralizator, dar și cu tentă ironică, ceea ce aduce spuma colorată a textului. Cu amănunte apetisante, așa cum ne-ai obișnuit, bazate pe o tehnică proprie în permanentă evoluţie, fraze cursive, lizibile, inventând acțiuni bizare uneori, dar pline de farmec și  dintre cele mai variate.

Propoziții cu accent subtil, cu scopul de a scoate în evidenta profunzimea ideilor, dar și a simțirii scriitoricești vin să sublinieze anumite însușiri ale personajelor, din această lume, de-a lungul timpului necruțător - povestiri în ramă.

Foarte inteligent construită proza, estetica formată pe ironia vieții, ca pe un joc neașteptat al întâmplărilor. Ultimul dialog este genial, în fond concentrează tot mesajul textului.

Proza ta a luat premiul II în acest concurs, însă putea fi foarte bine și pe locul I. Din păcate fiecare jurat sau membru ce a notat nu avea decât una notă de 10. De data aceasta au fost doar proze bune și foarte bune. Regret că nu au ieșit cel puțin câte două la fiecare premiu... Nu a fost să fie.

Felicitări, Mihaela! Mă bucur că ai participat, îmi era dor de proza ta.

Cu mult drag,

Sofy

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc! Și eu citesc cu drag proza ta.

Corina Militaru a spus :

Felicitări din suflet, Mihaela! Mi-a plăcut ideea - inteligent pusă în valoare. La fel, stilul scrierii m-a încântat.

Drag!

[Vasilisia Lazăr]

Bravo, Mihaela! O proză care mă încântă la fel de mult ori de câte ori o recitesc.

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos! Și eu sunt încântată de premiu și cărțile primite de la d-na Angela Dina-Moțățăianu căreia îi transmit și pe această cale: gânduri calde!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Bravo, Mihaela! O proză care mă încântă la fel de mult ori de câte ori o recitesc.

[Mihaela Suciu]

Laura H, mulțumesc de citire și semn!

[Emil Dumitru]

Impletita frumos naratiunea, treceri subtile dintr-un plan in altul. Felicitari pentru premiul obtinut!

Totusi am o mica carcoteala, poate ma lamuresti: daca ai scris dialogul cu litere cursive, de ce ai mai folosit ghilimelele?

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Emil Dumitru! Îmi plac întrebările dacă am ceva de învățat. Referitor la ghilimele eu m-am ghidat după  http://www.ortografia.ro/punctuatia-din-limba-romana/semnele-citari... și am observat că se folosesc chiar dacă dialogul este cu litere cursive, dacă  am greșit rog să fiu corectată. 

Emil Dumitru a spus :

Impletita frumos naratiunea, treceri subtile dintr-un plan in altul. Felicitari pentru premiul obtinut!

Totusi am o mica carcoteala, poate ma lamuresti: daca ai scris dialogul cu litere cursive, de ce ai mai folosit ghilimelele?

[giurgiu maria]

Foarte frumos textul! Mi-a plăcut! Felicitări!