Puiandrul

[Tudor Cicu]

      Ana Pavlovna (doamnă de onoare în suita împărătesei Maria Feodorovna, confidentă a împărătesei), dacă rețin bine, spusese ceva despre soartă încă de la începuturile scrierii lui Tolstoi.... Oare ce spusese ea, demn de a fi reținut de memoria noastră? Cităm: „...mă gândesc adeseori cât de nedrept este împărțit norocul în viață!” Nu știu însă ce credea și Chiriac, când și-a părăsit într-o bună zi bunicii care l-au crescut până la șaisprezece ani și dintr-o dată i-a cășunat să plece în lumea largă ca să-l găsească pe omul care îi dăduse viață și, odată născut, nici nu a mai vrut să știe de el. Bunicii din satul acela de câmpie au rămas stană de piatră, multă vreme neclintiți în poarta pe care ieșise Chiriac îndreptându-se către satul învecinat Comana, el spunând că va trece mai întâi pe la mama sa, și mai apoi va pleca în căutarea tatălui în lumea largă, unde-o fi, numai să dea de acela, dar bunicii tot sperau că e doar o glumă și că el se va întoarce la cei care l-au crescut. Maică-sa, Domnica, era căsătorită cu mutul Gavrilă. Acesta o culesese de pe drumuri, cu copilul de doar două luni în brațe, în căruța cu care se întorcea de la câmp, imediat ce aceasta plecase de acasă după o ceartă ca „la cuțite” cu părinții. Dar la nici doi ani bunicii, veniți în vizită la casa mutului Gavrilă, îl luase pe micuțul Chiriac cu ei, fiindcă Domnica era din nou însărcinată și nu peste mult timp chiar avea să nască un alt copil. Ce-i drept (nu-i scăpase lui Chiriac, în vizitele ce i le mai făcea), că maică-sa îl mai dădea uneori dracului pe bărbatu-său, mai azvârlea uneori în el cu ce-i cădea prin mână și pleca de acasă, dar se întorcea tot la cuibul ei și mutul o aștepta, și se bucura, ca un copil. De fiecare dată băiatul nu întârziase mult la locuința mamei sale, deși mutul se bucura să-l aibă pe aproape și se chinuia prin semne ori plescăituri ale buzelor să-și exprime bucuria: „trru, tru...ptruu, caii.. caii, îîî..”, pentru a se face și el înțeles. „Nu mai rămâi copile?”, întreba și maică-sa, așa ca să spună ceva, atunci când Chiriac se ridica și dădea de înțeles că are să se întoarcă tot la bunici. „Nu, n-am de ce să mai rămân, răspundea el, nu pot să mă uit la ăsta cum se strâmbă și se hlizește la mine” „Cum vrei!”, spunea nepăsătoare și maică-sa. Și iarăși treceau veri și ierni, și primăveri. Și nu era nici o nenorocire că nu se mai vedeau. Iar când se vedeau și nu se înțelegeau, tot Domnica își frângea mâinile după ce Chiriac pleca de la ea. Și spunea: „Uite, ce situație, copilul ăsta o să-mi frângă inima!”

      Păi, Tolstoi, în Război și pace, când vorbește despre căderea Moscovei spune cât de îngrozitor (uite în ce situație!) a fost pus împăratul Rusiei să judece momentul istoric pe seama faptelor petrecute și nu pe seama învățăturii sfetnicilor curții. Asta, pentru că toți spuneau despre Kutuzov, pe care mai înainte îl ridicaseră în slavă, că nici nu te puteai aștepta la altceva „de la un moșneag chior și desfrânat”, că se mirau unii cum de s-a putut încredința taman soarta țării unui asemenea om! Iar un împărat nu trebuie să gândească precum mulțimea înfierbântată, nu? Dar ca să intrăm în mintea lui Chiriac pentru a vedea ce gândea acesta, când a ajuns la casa lui Gavrilă și a stat de vorbă cu maică-sa, cred că e de-ajuns doar să redăm discuția avută acolo, între cei doi:

      – Ce-i cu tine? au fost primele cuvinte ale mamei sale când a dat cu ochii de el, cum stătea pe o buturugă în curte și nu zicea nimic.

      – Am venit să stăm de vorbă... Vreau să plec după el, să-l caut.

      – Unde să pleci? Ce să cauți? (Înțelesese, dar se făcea că nu pricepe. Era prima oară când băiatul ei rostea acel cuvânt) Chiriac, mamă, nu fi nebun! Ești destul de mare, acum. Ai șaisprezece ani, ce naiba... mai gândește și tu! Hai în bucătărie, nu mai sta aici. Hai să-ți vezi surorile! (Aflase că maică-sa avea două fete gemene, surorile lui cam de vreo patru-cinci anișori, dar de văzut nu le văzuse vreodată). Și el nu se urnise de pe buturuga aceea. O ținea pe a lui:

      – Mamă, dar tu mai ții minte când ai venit la bunici, unde am crescut? Se pare că aveam șase sau șapte ani și nici nu cred că mi s-a năzărit mie acum, te-am întrebat dacă l-ai adus și pe tata. Iar tu n-ai spus nimic. Nu mi-ai vorbit niciodată despre el.

      – Așa o fi fost, de unde să știu eu, dragul meu! Uite, nu-mi mai aduc aminte de nimic. Doamne!... Și dacă așa o fi fost, ce vină am eu acum, își plesni Domnica mîinile.

      – Eu de aia am venit. Să-mi spui ce și unde să-l găsesc. Nu intru în casă, măi, mamă, înțelegi? Nu mai am timp.

      – Dar, de ce, de ce, copile? își frângea maică-sa mâinile în fața lui.

      – Uite așa! Vreau să-l întreb ceva... Și să mă cunoască. Dacă n-o răspunde, bine, treaba lui. O să-și amintească toată viața.

      Între timp se apropiase, venind dinspre bucătărie și mutul, cu fața radiind de bucurie ca a unui copil. Gesticula și gâlgâia din gât cuvinte știute numai de el.

      – Ce-ți trebuie ție acum așa ceva, Chiriac, dragule? El ce e? arăta cu mâna spre mut.

      – Nu pentru el am venit, de ce nu înțelegi?...

      Scormonea cu un bețișor pământul de la picioarele sale; nu-și ridica privirea de la însemnele pe care le făcea, credea că astfel mutul va înțelege, că nu pentru el a venit să stea de vorbă acolo, în curte, și are să plece. Mutul însă îi da înainte cu explicațiile.

      – Spune-i să plece. Să mă slăbească cu strâmbăturile lui. Rostise cuvintele cu greutate.

      Nu-i făcea plăcere să jignească, dar ținea astfel să se înțeleagă, că spusese ceea ce spusese și cam atât. Mutul înțelesese, nu mai era nevoie de gesturile pline de afecțiune, ușor mimate, ale femeii. Lucirea neobișnuită a ochilor săi, până atunci senini, paloarea obrazului care îi schimbă fața, buzele schimonosite, de durere, prin care se prelingea un firicel de salivă spumoasă, l-ar fi făcut pe oricine, văzându-l, să creadă că are în fața sa, dacă nu cumva o nălucă, cel puțin inima zdrobită a unei prezențe de bărbat.

      – Măcar să știu dacă îmi seamănă în unele privințe... Însemnele mele, înțelegi? Se referea la gâlma ca un început de prună crescută pe gât și la faptul că atunci când devenea supărăcios, gura îi cădea într-o parte de ai fi zis că are gura strâmbă. Se simțea ca un tâlhar sau ca o fiară, care-și calcula pașii, încă din clipa când pătrunsese în acest cadru neprimitor și necunoscut din viața mamei sale, dar înțelegea că nici nu avea altă ieșire din strânsoarea în care se aventurase și poate de aceea se simțea ca atunci, când, dacă te afli într-un loc înspăimântător, și nu alergi, de teamă să nu-ți pierzi cumva mințile, ori îți calculezi greșit pasul următor, e posibil să fii înhățat pe la spate de vreun picior, sau pulpana surtucului, de acele hidoșenii nevăzute ce pândesc la tot pasul. Și apoi se știe cum arată un suflet ros de acele întrebări chinuitoare care nu-ți dau pace și te frământă de-a lungul vieții, mai ceva ca o boală la care nu i s-a găsit până acum leacul. Maică-sa povestea despre acei ani ai tinereții, să tot fi avut optsprezece ani împliniți când, la iazul de lângă moara părăsită aflată pe islaz, la marginea satului, îl întâlnise într-o zi cu arșiță mare pe cel ce avea să-i fie mai târziu, tată. Venise îmbrăcat în costum de pilot, uimind toată suflarea satului. Ea bănuia că ar fi fost mai mare decât ea, cu vreo unsprezece ani. (Adică, acum cam la șaizeci și ceva de ani, socotise copilul) Dacă mai auzise vreodată de acesta? o întrebase. Mai exact, își amintea Domnica, în urmă cu câțiva ani se pare că ar fi fost văzut lucrând pe un șantier de construcții lângă o herghelie de cai sau cam așa ceva, pe undeva aproape de mare, dar nimic nu era sigur. Fusese pilot de avioane într-o unitate militară, dar fusese dat afară din cadrul armatei. „Îl chema Antemir?” întrebase Chiriac, așa într-o doară. Maică-sa nu răspunsese. De unde până unde îi venise?! Își pusese doar mâna la gură și făcuse stânga-mprejur. Când ridică fruntea din pământ, de la semnele acelea care nu semnificau mai nimic, maică-sa nu mai era în fața sa, în schimb două mogâldețe, la patru-cinci anișori, una părând copia celeilalte, îl studiau încremenite, cam la doi pași în fața sa, cu ochișorii mici prin care le iradia sufletul îngeresc. Cu fețele lor și pielea albă ca porțelanul chinezesc păreau două statui mirate, că lângă ele, un tânăr zvelt, necunoscut, se uită prin ele și nu le vede. Și nu era departe de adevăr, fiindcă Chiriac le zâmbi trist; ar fi vrut să o facă din toată inima, sincer, dar o gheară nevăzută îl apăsa deocamdată. Încercă să-și alunge acele gânduri care-l frământau pe dinăuntru și care-i preschimbaseră sufletul într-o umbră, una ce „călărea aerul” peste cețurile dimineții, ca o arătare pe deasupra salcâmilor de la poarta de intrare în curte. Scoase muzicuța din buzunarul cămășii în carouri albastre și verzi, o duse la gură și începu să fredoneze un cântec vechi, în timp ce privirile și le fixase curios asupra celor două fete gemene și „cucuiete”. Le admiră ochii lor încântători și negrăit de limpezi din care izvorau curiozități lungi ca veșnicia. Când își termină cântecul, scoase din buzunar două caramele și le întinse fetițelor.

      – Voi trebuie să fiți Mirela și Paula... Încercă să le numească pe fiecare în parte, dar se încurcă și renunță. Fetițele luară caramelele din palma sa întinsă și, râzând cu glas de clopoțel, fugiră printr-o portiță spre corpul de clădire, acolo unde el știa că se găsea bucătăria. Râsul lor sprințar îl făcu și pe băiat să râdă zgomotos. Un lucru, totuși, ce-i drept, îl măcina: nedumerirea iscată pe moment, care stăruia tot mai confuză în memoria lui, ori faptul că niciodată nu va fi în stare să-și cunoască cu adevărat surorile. Rămase gânditor cu ochii în pământ, o vreme, după care se scutură ca de ceva picat de sus. Oare unde greșise dacă surorile lui nu-l recunoșteau, nici aici, ca pe fratele cel mare? Și apoi nu spunea bunica Elisaveta, că numai dintre cei care aprind tămâia la icoanele sfinților și se roagă în biserică, numai dintre aceia va alege Domnul și va fi sfânt și aici pe pământul nostru. Dar el nu ținea neapărat ca surorile lui să-l vadă ca pe un sfânt, ori ca pe fratele cel mare. „Poate va veni și vremea aceea!” își spuse. Dar până atunci toate își au vremea lor și fiecare faptă de sub ceruri își are ceasul său. Nu așa îi spusese bunica?

      – S-a făcut frig. Ar fi cazul să intrăm și noi în casă, oftă el într-un târziu, vorbind doar cu sine.

      Însă nu mai era nimeni prin preajmă și lui Chiriac i se păru suspect că rămăsese de unul singur, fără să realizeze cum trecuse timpul. Ajuns la ușa odăiței ce dădea spre acel hol care ducea în bucătărie, se opri în prag, încercând să scoată chibritul și să aprindă un băț pentru a-i lumina drumul. Atunci s-a deschis ușa bucătăriei și luminița unei lămpi cu gaz a profilat pe pereții bucătăriei umbra celor două surori ale sale care i-au și sărit în întâmpinare. Și cum au dat de el, moșmondind cu chibritul în mâini, prin săliță, au izbucnit amândouă într-un râs molipsitor și atunci a început să râdă și el. Între timp gemenele îl prinseră amândouă de mâini și îl trăgeau după ele:

      –Haidem! le auzi Chiriac, vorbind pe amândouă în același timp.

      – Unde mergem? întrebă el.

      – La tine...

      Băiatul ridică din sprâncene, mirându-se. Se lăsă jos pe pământ și aflat în genunchi le îmbrățișă cu amândouă brațele:

      – Mi-e temă că, la mine, înseamnă altceva. Copiii ca mine nu au o casă a lor și niciodată liniște. Cum ele îl priveau mirate, se simți dator să spună orice, numai să spună ceva: Atunci, haideți la mine în cameră, să pregătim bagajele. Voi pleca mâine cu primul tren.

      – Pentru ce pleci? rostiră copilele într-un glas.

      – Pentru ce pleacă cei ca mine în lume? se întrebă el și dădu din umeri. Să caute adevărul! (Și se aplecă să le sărute pe fiecare în parte).

      – Și când o să-l găsești, te întorci? întrebă una dintre copile.

      – Adevărul ăsta vindecă și sufletul? întrebă cea de a doua.

     Chiriac nu mai știu ce să creadă. Un pic descumpănit, le luă pe amândouă în brațele sale, emoționat foarte. Cum stătea așa aplecat în genunchi, își desprinse brațele din jurul copilelor și o mângâie pe obraz pe cea care îl întrebase ultima.

      – De ce spui asta? Tu trebuie să fii Mirela, nu? Cum însă fetița se puse pe un râs subțirel, Chiriac își înghiți saliva și tăcu. Fetița se arătă tot mai vorbăreață:

      – Mama spune că ai sufletul rănit, de aia vrei să pleci, răspunse, prompt, copila.

      – Doar adevărul nu e de ajuns să ne vindece rănile! Însă fără el, nu știu, chiar nu știu cine mi-ar mai vindeca rănile.

      Spunând asta, se desprinse de jos și fiindcă cele două copile îl priveau insistent, așteptând și o altă explicație, băiatul se bătu cu palmele pe lângă corp. Adică: „atâta tot, asta e!”. Domnica, cu șorțul mototolit în palme, îl ascultase rezemată de tocul ușii, cu un zâmbet trist, resemnată. Ajuns aici cu relatarea discuției dintre mamă și fiu, pe de o parte, și dintre cele două surori gemene și fratele vitreg mai mare, pe de alta, nu știu de ce gândul mă duce la nefericitul Cavaler al Tristei Figuri, acel Don Quijote al lui Cervantes, cum sta el proțăpit în mijlocul drumului, așa, cu lancea în cumpănire, în momentul întâlnirii cu acei negustori toledani pe catârii lor „plecați să cumpere mătase de la Murcia”, pe care-i somează să stea locului și să mărturisească (cu toții), că „nu se află domniță mai frumoasă decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcineea din Toboso”. După chipul și vorbele lui, nu le trebuiră mult acelora să-și dea seama „de nebunia insului”. Și, pasămite, cam tot așa am părerea că îi trecea prin cap și Domnicăi. „Mintea omenească nu poate cuprinde totalitatea cauzelor fenomenelor”, spune Tolstoi. Păi, chiar așa! De unde să priceapă Don Quijote al nostru că un singur om nu poate ține piept la nenumărați neguțători? Că odată prăvălit pe miriște de pe Rocinanta: lancea, scutul, pintenii și casca, pe lângă greutatea armurii străvechi din fier, aveau să-l tragă tot în jos și odată ciomăgit bine se și trezise „din cap până în picioare burdușit ca pe-un sac cu fasole”?...

      După un drum lung făcut a doua zi cu trenul, ajuns la adresa indicată în cartea poștală pe care Chiriac o primise în sat la bunici și care fusese semnată cu un nume ciudat, Antemir, nume care nu-i spunea mai nimic, găsi în spatele tăbliței pe care scria „Ferma nr. 3 Gloria”, bătută în cuie pe căpriorii barăcii, cheia de la ușa metalică. Deschise și intră. În mesaj i se spunea că odată venit la adresa respectivă, acest paznic de fermă, pe nume Antemir, îl va pune în legătură cu tatăl lui adevărat. Asta, doar dacă ar fi interesat să răspundă afirmativ unor întrebări ce avea să i le transmită prin paznicul fermei. Acolo în baracă, pe măsuța de lângă patul metalic, aflată la fereastră, Chiriac găsi un bilet pe care scria o singură frază: „Sunt plecat de ieri în sat și vin peste două zile, dar tu simte-te ca acasă”. Pe masă se afla o sticlă de jumătate de litru cu coniac, doar un sfert din ea mai conținea din lichidul acela gălbui, iar lângă ea o conservă de pește marinat și o chiflă întreagă. Mirosi conținutul din sticlă, găsi că era chiar coniac în ea și trase un gât bun până goli sticla. Apoi aruncă o privire în jur și după ce își întipări în memorie toate lucrurile, așa cum le lăsase paznicul la plecare, Chiriac se culcă pe salteaua de pe pat, așa îmbrăcat cum se afla. Visă că era acasă, la locuința mamei sale, cu cele două surori dinaintea lui, ascultând cum le cânta el din muzicuță. Își simți un pic capul greu, ca după somn, sau poate licoarea din sticla începută de paznic și terminată de el, dintr-o răsuflare, îi pricinuise această durere. Zâmbi trist, ca și cum și-ar fi adus aminte deodată de o seamă de detalii care n-aveau cum să-i apară numai în vis; prea era reală imaginea celor două surori gemene care se chinuiau să împletească o coroniță din maci roșii, cicoare de câmp și flori de rochița rândunicii, și-i făceau cu mâna de pe prispa unei case ale cărei contururi îi erau cunoscute. Sau mai știi, își spunea el: poate și după un vis, aceste detalii se păstrează ca și cum toate ar fi fost chiar reale. „Dar care o fi fost Mirela și care Paula?”, își auzi subconștientul că pune întrebarea. „Și de ce tocmai Paula se întrebase despre rănile din sufletul lui? Sau poate că cea care pusese întrebarea era Mirela?” Scutură din cap. Hârșâitul crengilor, de la singurul dud crescut foarte aproape de baracă, zgomot făcut în scândurile barăcii, îi ajunse din nou la ureche însoțit și de un ușor scâncet adus de o pală de vânt. „N-o fi ploaia?” se întrebă. Nu mai plouase de mult și în satul bunicilor se zvonise că or să apară paparudele în duminica ce avea să urmeze. Dacă n-ar fi fost tentat să afle cine era tatăl lui adevărat și ce anume voia de la el, acum poate era prezent și el la jocul paparudelor. Privi îngrijorat ceasul din perete. Arăta trei și un sfert. La cantonul unde coborâse, în plin câmp, memorase de pe un perete mersul trenurilor către direcția de unde venise. Peste o oră ar fi avut un tren de întoarcere. Altul doar peste cinci ore. Dacă voia să se întoarcă, mai avea timp. „Și lampa?... Asta ce mai era?” Cum de o uitase aprinsă? Își amintea că o aprinsese, fiindcă în baracă, spre deosebire de afară, lumina era mult prea slabă. Iar singura fereastră a barăcii era acoperită cu o jaluzea metalică pe care nu știuse a o manevra. „Doamne ce zăpăcit am putut să fiu! Am dormit cu lampa aprinsă.” Era de-acum în picioare. Suflă pe deasupra sticlei de lampă, apoi deschise ușa barăcii ca să pătrundă aerul curat din afară. Îl izbi direct, în față, aripa vântului. Nori albi-cenușii se alergau de-a lungul câmpiei. „Poate că... poate că...” Se gândea la ploaie. Dar nu-și mai duse gândul la capăt. Cățărat cu labele din față, un pui de cățelandru numai petice, albe și negre (ca un dalmațian), râcâia și scâncea neputincios la colțul barăcii.

      – Deci tu erai ăla!? îl certă cu blândețe băiatul. Măi, pui, cuțu-cuțu, îl chemă el lăsându-se pe șezut, al cui ești tu, mă? De unde vii tu? Cățelandrul se desprinse de scândura pe care fusese o vreme supărat și amușina cu botul prin iarba pitică, însă ochișorii săi nu găsiră ceea ce bănuia că-i aruncase stăpânul barăcii, dacă-i aruncase cumva, ceva.

      – Mă prostule, vino aici, na pui, aici! îl ademeni Chiriac, bătând cu palma peste vârful pantofului, până când puse mâna pe blana puiandrului și-l ridică de grumaz.

      – Cine te-a mai adus și pe tine pe lume, mă? Vai de capul tău!... Îi vorbea ca unui om mare.

      Îl duse în baracă și-i dădu câteva bucăți de pește marinat cu miez de pâine. În timp ce puiandrul înghițea cam pe nemestecate bucățile aruncate pe jos, băiatul, așezat pe canapea, îl privea cu nesaț. Nu se mai sătura admirându-l. „Ce caut eu aici?” se trezi deodată, spunând. Rupse o foaie din calendarul de pe perete și scrise grăbit: „Am lăsat totul în ordine aici. Am plecat pentru totdeauna. Nu mă mai întorc. Iluziile mele s-au spulberat. Cred că drumul meu în viață nu este acesta. Așadar, adio!” Și se semna mai jos, simplu: Chiriac. Lăsă hârtia pe masă și se îndreptă spre cățelandru:

      – Și acum ce mă fac eu cu tine, mă? Ce o să ne facem amândoi împreună? îl certa cu blândețe. Apoi se hotărî. Își ridică de pe pat rucsacul de campanie și băgă cățelușul într-o cutie de carton, aflată sub masă, care fusese pesemne a tranzistorului de pe măsuță, o vârî sub braț și, trăgând ușa barăcii după el, părăsi acele locuri străine. Înainta acum pe marginea drumului, cu prudență, încercând să pară cât mai preocupat de felul său de a cerceta cu atenție deosebită împrejurimile. Cerul înnorat a ploaie îi dădea senzația de liniște dominatoare și putea să gândească și să zâmbească de toate cele ce-și aducea aminte; că uite, lanuri de porumb în stânga și în dreapta, și frunzele care foșneau seci, un stol de vrăbii care sfâșie aerul prin fața sa și se liniștiră ceva mai încolo, lucruri care îl amuzau. Dar lui ce-i păsa? Se simțea tot mai limpezit și poate că nu-și dăduse seama până acum, sau poate nu voise el să dea crezare, dar simțea că ceva în el se schimbase, că tânărul de până acum nu mai era; adică pe „celălalt”, cel care plecase la întâlnirea cu iluzia de a-și găsi în sfârșit liniștea, îl uitase de mult. Și deodată, tresări. Lăsase în urmă lanurile de porumb și miriștea goală i se întindea dinainte. La ureche îi ajunse un zvon de glasuri ciudate, ca o sfadă de copii. Vântul acela călduț mângâia aria câmpului și în depărtare zări umbrele celor doi puștani sfădindu-se cu ciomegele să împingă făptura unui măgar, speriat și el de vâjâitul bâtelor rotite în aer, către o măgăriță împiedicată cu un căpătâi de frânghie la picioarele din față. Simțindu-se încolțită din toate părțile, măgăreața, deși împiedicată, încerca zadarnic să azvârle cu picioarele dinapoi. Măgarul slobod îi dădea roată, încins de transpirația mișcărilor ce le făcuse până atunci și fornăia întărâtat arătându-și dinții mari, gălbui, cu care încerca să muște din crupa măgăreței. Larma puștanilor care vâjâiau ghioagele în aer, furia lor oarbă, se transmitea animalelor care se roteau fără rost și, tocmai când măgarul se săltă în două picioare și își propti copitele din față pe spinarea măgăreței hăituite, spre fericirea și chiotele de satisfacție ale puștanilor, un bulgăre azvârlit din stânga acestora izbi pe unul în obraz și un buzdugan de pământ format pe un ciot de porumb răsturnat cândva de o brazdă izbi în tâmplă pe al doilea, de-l dădu de-a berbeleacul în țărâna încinsă și bătătorită de copitele animalelor.

      – Ce dai nene, ce dai? țipă scurt unul din puștani învârtind măciuca în aer, a intimidare. Chiriac, care ajunsese la doi pași de acesta, prinse din zbor măciuca în palma grea și izbi cu capătul celălalt, înainte. Luat prin surprindere și zgâlțâit de așa forță, puștanul căzu pe spate lovindu-se la falcă. Văzând că nu-i de glumă cu cel ce le stricase distracția, cel lovit cu ciotul de cocean scuipă subțire sângele care i se adunase sub limbă și, împleticindu-se de-a binelea o luă la sănătoasa peste câmp. Ce-l de-al doilea se repezi la un bulgăre de pământ și-l vântură cu brațul ridicat, dar nici nu apucă să-l vadă desprins în aer, că pumnul greu al lui Chiriac îl izbi a doua oară și trupul băiatului se prăbuși pe jos, în miriște.

      – Nu da, nene, nu mai da, că m-ai omorât, țipă acesta, cu măciuca ce-i aparținuse o clipă mai înainte ridicată asupra lui.

      –Proștilor! scuipă băiatul într-o parte. Proștilor ce sunteți! Și aruncă ghioaga, undeva departe. Se întoarse în loc și cu ajutorul unui mic briceag avut asupra lui tăie frânghia cu care puștanii împiedicaseră picioarele de dinainte ale măgăreței. Simțindu-se slobodă acum, aceasta azvârli din picioarele de dinapoi și, odată eliberată, se porni în alergare pe miriște, urmată îndeaproape de celălalt animal care încerca în continuare să o apuce de crupa din spate cu dinții beliți. Chiriac se întoarse înapoi la marginea miriștii; locul în care abandonase rucsacul și cutia în care băgase puiandrul de cățel și se lăsă ostenit pe piatra de hotar. Cei doi puștani alergau încă de-a latul miriștei; li se auzeau doar înjurăturile.

      – Vezi mă, vezi Pui, dacă ești al nimănui? Și ție ți se poate întâmpla una ca asta. Se adresa puiandrului care de data asta tăcea chitic în cutia de carton și doar îl urmărea cu ochișorii lui mici.

       Scoase muzicuța de gură și porni să sufle în ea o melodie de demult: „De știai mamă că n-am noroc”... Începu întâi să picure, apoi băiatul simți cum ploaia îi biciuia fruntea, dar lui nu-i păsa. Cânta în continuare la muzicuță. Când termină, scutură muzicuța în podul palmei și o vârî în buzunarul de la piept. Deschise apoi larg brațele, voind să îmbrățișeze ploaia ca pe o mană cerească. Privi în zare, acolo unde un pâlc de oțetari și câțiva duzi ascundeau o gară mică de câmpie. Nu fusese dinainte prea hotărât, dar acum se ridică ferm și-și luă pachetul sub braț cu mai mult calm și mai multă liniște în suflet:

      – Eu zic că o să le placă de tine, nu-i așa Pui? Vorbea cu puiandrul ghemuit de frica ploii în cutia de carton, dar cu sentimentul de vinovăție față de cei rămași undeva departe și uitați din pricina unei patimi ce se tot micșorase în subconștient.

      În clipa aceea ploaia începu să răpăie pe miriște, împroșcând clăbuci ca de săpun deasupra pământului înfierbântat de arșița zilei, iar zarea se deschise în culori risipite de curcubeu cum văzuse la coronițele neterminate pe care cele două surori gemene încercau să și le potrivească pe cap, în visul pe care îl avusese la baracă. „Lasă, am să vă ajut eu să le împletiți de o să se bucure și Pui”. La capătul câmpiei, mult în zare, pufăia în nori de fum, locomotiva. Pe asta nu trebuia s-o mai piardă. Și porni fericit spre acea gară de câmpie, călcând apăsat țepii de pe miriște și ierburile crude, fluturând rucsacul la spate fără să-i pese că primea ploaia în față. Gândurile îi erau acum doar la surorile lui și i se învolburau în minte, dar inima îi era plină de dorința de a le vedea uimirea când vor da cu ochii de puiul de cățelandru. Sufletul îi era plin de entuziasm. Și de ce nu am pune pe același taler, entuziasmul eroului nostru cu cel al eroilor din povestea lui Cervantes și unde, mai cu oasele rupte și cu stăpânul pe măgar de data asta, și cu Rocinante tras de frâu, ne-am întâlnit cu eroii noștri, în același entuziasm de la început și la poarta hanului despre care Don Quijote tot susținea că-i un ditamai castel? Și este lesne de înțeles că nu le-am fi urmărit destinele, dacă n-am fi convinși că, asemeni lui Chiriac, eroii cavalerești plecaseră hotărâți într-o lume pe care, în mod firesc, ar fi trebuit să o schimbe.

 

[Vasilisia Lazăr]

Ce frumoooos mai povestiți! Și ce final de poveste! Un timp, mă gândeam cum glasul sângelui va striga întotdeauna în noi. Și mi-am amintit de emisiunea aceea, „Iartă-mă” parcă se chema, în care, bineînțeles, cu ajutorul echipei emisiunii, știu că persoane abandonate de ambii părinți sau doar de unul, reușeau să ajungă la cei/cel care i-au/i-a abandonat. Ceea ce n-am înțeles niciodată e că tot ei își cereau iertare de la aceștia și eram puțin contrariată când mulți dintre ei spuneau: da, am dus-o bine la X sau Y, mi-a oferit totul (era vorba de familia care îi înfiase), dar nimeni nu e ca cel/cei care mi-au dat viață. Și mă gândeam... Dar cei care ți-au dat viață te-au aruncat la gunoi, pe când ceilalți te-au făcut omul care ești acum. Cu atât mai mult m-am bucurat când am văzut cum s-a terminat povestea lui Chiriac. Dar dincolo de poveste, o narațiune bine scrisă, personaje clar conturate, vii, un fir epic din care nu lipsește lirismul și o anumită dezinvoltură a scrisului care reconfirmă forța creatoare a prozatorului care sunteți. Felicitări!

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Ai trăit în preajma unui prozator de mare forță și realizai că nimeni nu știe cât de greu sau cât de ușor se scrie o proză în afară de cel-care-o-scrie. Mai ales câte lupte nu se dau în mintea lui! Pentru cititor asta rămâne un mister. În cartea „Prieteni prin cărți” a lui Ion Lazu (și eu coautor prin voia lui) făceam următoarea mărturisire (redau aproximativ): ...Noi, cei care cotrobăim în sacii abandonați în lada copilăriei nu facem decât să scormonim prin memorie după ceva ce seamănă uneori cu o narațiune de atmosferă, care să umple un spațiu epic. Dar dacă am deține piatra minunată a diamantului din povestea lui Andersen, poate am arunca-o în povestea noastră. Memoria nu e lada în care își căuta trecutul, la întoarcerea din „valea plângerii”, feciorul de împărat din basmul lui Ispirescu, dar e tărâmul unde încap toate căutările mele de până acum. Am scris, uneori, despre acele trăiri ale mele, cu lacrimi strecurate pe pagina de scris, deși niciodată n-am crezut că o voi face îndeajuns, pentru că sângele picură uneori, din rănile noastre, mai repede decât primele cuvinte gângurite la începuturi...  

Vasilisia Lazăr a spus :

Ce frumoooos mai povestiți! Și ce final de poveste! Un timp, mă gândeam cum glasul sângelui va striga întotdeauna în noi. Și mi-am amintit de emisiunea aceea, „Iartă-mă” parcă se chema, în care, bineînțeles, cu ajutorul echipei emisiunii, știu că persoane abandonate de ambii părinți sau doar de unul, reușeau să ajungă la cei/cel care i-au/i-a abandonat. Ceea ce n-am înțeles niciodată e că tot ei își cereau iertare de la aceștia și eram puțin contrariată când mulți dintre ei spuneau: da, am dus-o bine la X sau Y, mi-a oferit totul (era vorba de familia care îi înfiase), dar nimeni nu e ca cel/cei care mi-au dat viață. Și mă gândeam... Dar cei care ți-au dat viață te-au aruncat la gunoi, pe când ceilalți te-au făcut omul care ești acum. Cu atât mai mult m-am bucurat când am văzut cum s-a terminat povestea lui Chiriac. Dar dincolo de poveste, o narațiune bine scrisă, personaje clar conturate, vii, un fir epic din care nu lipsește lirismul și o anumită dezinvoltură a scrisului care reconfirmă forța creatoare a prozatorului care sunteți. Felicitări!

[Chris]

doua fiinte care se salveaza una pe cealalta. uneori trebuie sa faci un drum ca sa vezi mai clar lucrurile. frumos povestiti, intr-adevar si eu tot la asta ma gandeam!

[Tudor Cicu]

Mulțumesc din nou. Înseamnă că am trecut de Valea Plângerii și m-am întors acasă, dar pentru mine, acasă, înseamnă cititorii. Ei sunt vestea cea mare că am ieșit învingători din tărâmul acela... al uitării, parcă!

Chris a spus :

doua fiinte care se salveaza una pe cealalta. uneori trebuie sa faci un drum ca sa vezi mai clar lucrurile. frumos povestiti, intr-adevar si eu tot la asta ma gandeam!

[Emil Dumitru]

Frumoasă poveste și mi-a plăcut modul cum descrieți  trăirile interioare ale personajelor. 

Cred că vă plac foarte mult scriitorii ruși, la ei, din puținele opere pe care le-am citit, am găsit așa descrieri cu lux de amănunte trăirile sufletești, zbuciumul inerior al personajului, dacă îmi este permis să spun așa. 

M-am gândit până în ultima clipă că își va întâlni tatăl adevărat, întrbându-l: Unde ai fost până acum tată? dar nu a fost să fie, asta e... poate că e mai bine că nu l-a întâlnit.

[Tudor Cicu]

Norocul (spune Cervantes) l-a călăuzit și pe Don Quijote de l-a pus față în față cu cele treizeci-patruzeci de mori de vânt pe o câmpie vastă, care au fost confundate cu niște uriași. Și el și noi am avut ce învăța din istoria asta. Cât îl privește pe Chiriac din povestirea mea, destinul a făcut să nu aflu ce s-a petrecut acolo cu adevărat. Vărul meu (e povestea lui reală) mi-a spus, când l-am întâlnit la Mangalia și l-am întrebat dacă l-a găsit pe tatăl lui, doar atât: „Lasă! O să-ți spun altădată”. N-am mai apucat, fiindcă un accident l-a trimis pe lumea cealaltă. Și m-am gândit că tot Don Quijote ne descrețește frunțile: „Eu sunt vinovat de toate, că nu trebuia să ridic spada asupra unor oameni ce n-au fost armați cavaleri ca mine”. Și de ce nu ne-am liniști, mai ales când îl auzim pe Don Quijote cu adevăr grăind: „...nu-i amintire care să nu se ștergă cu timpul, nici durere pe care să n-o mistuie moartea... iar soarta-ți lasă totdeauna câte-o portiță la vreme de cumpănă ca să-i dai de leac”. Așa că i-am dat povestirii alt curs.

Emil Dumitru a spus :

Frumoasă poveste și mi-a plăcut modul cum descrieți  trăirile interioare ale personajelor. 

Cred că vă plac foarte mult scriitorii ruși, la ei, din puținele opere pe care le-am citit, am găsit așa descrieri cu lux de amănunte trăirile sufletești, zbuciumul inerior al personajului, dacă îmi este permis să spun așa. 

M-am gândit până în ultima clipă că își va întâlni tatăl adevărat, întrbându-l: Unde ai fost până acum tată? dar nu a fost să fie, asta e... poate că e mai bine că nu l-a întâlnit.