Procesul Buclucaş - continuare

[Exemplu de Titlu]

 

                                            PROCESUL BUCLUCAŞ

 

    Luna dădea semne de oboseală. De la o vreme simţea că se sufoca ceea ce i se părea de-a dreptul caraghios, sau te pomeneşti că aerul se împuţinase ? Se agita încolo şi încoace ca o minge galbenă de ping pong. Tot de la o vreme parcă se mai îngrăşase. Universul vast n-o mai încăpea. Oftând prelung îşi întoarse faţa către Pământ ,luminându-i nopţile. Le pierduse sirul de la începutul lumii.

     - Ia te uita ! S-au înmulţit furnicile ! Ce mici sunt ! Iarăşi îmi trimit scrisori ! Am să le răspund când or zbura în spaţiu !

   Râse, privind curioasă în jos, ascultând. Desigur, oamenii nu pot vedea când râde luna, ea râde când la ei este ziua.

   - Mai repede sclavule ! Îndoaie spatele !

  - Să nu vă prind că leneviţi !

 - Biciuieşte animalele, ele nu vorbesc limba faraonului !

 - Vă mişcaţi ca nisipul de pe Nil ! Mai repede, că ne alunga timpul !

- Mai aduceţi câteva mâini bune, până la cer, până la zeiţa !

- Tu ! Urcă, pune blocul de piatră mai spre dreapta !

- Câţi au murit ?

- Cine le ţine şirul ? Cu miile ! Pe unul l-a iertat zeiţa !

- Ei, da !

- Dacă îţi spun ! A căzut de acolo, de sus vezi ?

- Nu se vede, dar îmi închipui.

- A scăpat doar cu câteva oase rupte. Noroc de mâinile moarte.

- Cine ajunge la zei, este iertat chiar de mortii  pe care a călcat.

Luna slabi razele. De-ar şti furnicile ! Uscată ca o prună, sta agăţată acolo sus, rotindu-se ca un titirez., galbenă ca un dovleac, de ruşine. Da, de ruşine. Unde s-a mai pomenit ca ea, tocmai ea să depindă de alţii încă de la naştere. Fie ei meteoriţi, fie ele planete, sau culmea de o bucată din pielea Pământului. Asta din urmă chiar că le-ar întrece pe toate.

-          Fata palidă, ce se petrece acolo jos ?

-          Ei, şi tu acuma ! Nu mai văd nimic, furnicile au năpădit tot !

   - Da ? Nişte caraghioşi trufaşi ! Nu ştiu cum de-i mai rabdă pământul pe unii ! Mă doare-n axă !
     Faţa lunii se întunecă. Aşa i se întâmpla ori de câte ori îl zărea pe Marte. Furtunile lui de nisip, suprafaţa lui roşie ca sângele, o scoteau din sărite.ar fi aruncat cu lavă în el dacă vulcanii ei ar mai fi fost activi. Chicoti.
    - Auzi, dragă ? Ţi s-a dus buhul prin Cale că ai avea faţă de caraghios isteric !
     - Şi despre tine se spune, dincolo de Cale, că te-au călcat câţiva caraghioşi umflaţi cu oxigen. Venus zicea că te cam inneci.
    - Eşti gol şi roşu ca un rac.
     - Ca un ce ? Măcar eu am culoarea mea. Ştim noi că dacă n-ai sta în calea ştii tu cui ai fi neagră ca smoala. Nici nu-i de mirare, cu atâtea găuri. Te mişti de parcă ai călca în străchini.
    Luna nu-i răspunse. Simţea că se sufocă. Se roti căutându-l pe Jupiter. Oare ce luna mai prăjise Uriaşul ? De când cu el fluturând prin univers nu te mai simţeai în siguranţă nicăieri. Obez, bolnav de gută, umplea timpul şi spaţiul fără rost, unde mai pui că dacă Gigantul, scuipa, aşa te lua cu fiebinteli şi te rostogoleai taman în direcţia lui, că de, Universul n-are curbe. Cu toate astea dădeai colţul cât ai zice Big Bang. Luna păli.
Destul cu Jupiter, lual-ar gaura neagră. De la o vreme stresul nu-i mai dădea pace. Veşnic în întuneric, luminată din mila  Marelui Soare, aştepta Momentul s-o înghită în hulpav în miezul lui. Măcar nu va fi singură. O, nu ! Ştia ea ! Va trage pe mulţi după ea. Primul pe lista e Marte. Oho, ce plăcere să-l vadă pe pipernicitul ăla cum se îngălbeneşte de frică. Sau va fi mai roşu ? Şi Venus. A, nu prima va fi cu siguranţă ,va fi Venus.Pe aia dacă o iei repede nu ştie care îi este nordul. Şi aşa îi şi trebuie. O zăpăcită care abia aşteaptă să-i fure locul. Oftă, uitându-se în jos spre pământ. Ce ordonat se mişca, nu se pierdea cu firea niciodată. Cum mai crăpau ceilalţi de ciudă ! Ea avea Pământul !
Aşa gândea luna, desigur oamenii nu pot vedea când gândeşte luna, ea gândeşte când la ei este lumina. Luna se rotea încetişor în jurul Soarelui, Căldura sufocantă umplea găurile adânci, O cometă trecu în grabă pe lângă ea. Undeva, în vulcanii stinşi, o idée prinde contur. Discul cenuşiu se apropie încetişor de pământ. Ochise o pată albastră şi ascuţi razele. Încet, se îndepărta de Soare, penetrând planeta albastră, căutând Valurile mării mângâiau malul. De sus vedea clar o mulţime de lumini, mişcându-se haotic. Violet, roşu, albastru, verde, toate căutau o direcţie anume. Unele se stingeau într-un loc numai ca să apară într-altul, mai vii, mai colorate. Raza cenuşie, colorată de lumina Soarelui se strecura nevăzută în adâncuri pierzându-şi forma, sub apă risipindu-se în muguri rotunzi şi limpezi. Discul lunar se lumina parcă râzând. Ceea ce nu ştiu oamenii este că ei pot vedea când râde luna. Atunci ea le pare mai plină, mai strălucitoare. Sufocat de căldură, astrul îşi retrase raza. Încet se depărta de pământ. Jos, marea făcea spume, izbindu-şi valurile de mal, într-o chemare perpetua.

-          Pe mâine solii mei, pe mâine, aveţi răbdare, mă voi întoarce !

-          Fata palidă, a venit vremea ! Alinierea ! Drepţi ! Ca la începuturi, în ordine cronologică  Vai de discul meu ! Puţin mai aveam, doar puţin şi piticania albastră la care te zgiesti de câteva lumini încoace o lua în altă direcţie şi eu, îi luăm locul ! Ce minunăţii ai fi văzut, habar n-ai ! Păcat că n-am fost pe fază ! Vai de discul meu !

-          Asta e Martinica ! Cu roşeaţa ta ne-ai fi umplut pe toţi de ruşine ! E mai bine aşa !

-          Ce spui tu ? Ah, meteoriţi, veniţi veniţi !

Luna păli.

-          Gaunoaso. Ai uitat pesemne de unde ai plecat ! Lasă că mai sunt câteva roci rătăcite care să ţi arate unde ţi-e locul. Eşti un pic sărită de pe axă !

-          Ia mai dute-n Gaura neagră !

-          Aţi auzit ? Adunarea !

Venus înfierbântată se rotea nerăbdătoare. Liberă, călduţă, sedusă de golul din jur, umplea locul ei cu arşiţă şi gaze otrăvitoare. Din scoarţă ieşeau la lumina coloane groase de fum, luminate la intervale regulate de secere strălucitoare.

-          Să pornim suratelor ! Ne aşteaptă Soarele nostru ! Cu toatele, în şir !

-          Asta-i bună ! Iar eşti călduri ? Să nu te apropii de mine. Ai probleme serioase cu discul. Auzi eu surata cu tine !

Vocea lui Merrcur înspăimânta Luna. Plin de praf, stătea aproape de ea. Doar Soarele îi despărţea. Scoarţă lui ruptă, vulcanii căscaţi, aerul când fierbinte când îngheţat, faţa lui ascunsă în întuneric, făceau din mercur o planetă foarte capricioasă. Niciodată nu ştiai de unde răsare. Amuţise în spatele Soarelui, plin de rifturi, cu miezul tare ca fierul.

-          Eu nu mă mişc de aici ! Mă simt greoi. Am înghiţit prea mulţi meteoriţi când eram mic. Cu atâta fier mai am un pic şi ruginesc. Simt că se apropie Momentul !

Luna se simţea obosită. Demult nu se mai confruntase cu atâta bolboroseala. Cu ocazia alinierii, toate planetele deveneau agitate, vorbăreţe, supărătoare.

Jos, pământul se rotea liniştit. Plin de viaţă nu scotea un sunet. Cuminte pe axa sa aşteptă neclintit, nimic nu-l tulbura în mişcarea sa ordonată. O oază de relaxare, îşi spuse luna şi îşi ascuţi razele. De sus, îmbrăţişa umbrele pădurilor, nisipul pllajelor, crestele munţilor, vulturii pleşuvi şi omizile umede. În liniştea pământeană se îmbăia, în adâncuri razele cenuşii se jucau cu întunericul, pe cerul albastru era regină. Poposi un moment, în spatele unei clădiri, mirată.

-          Ia te uita ! Furnicile n-au pierdut timpul ! Un pic mai aveau şi mă ajungeau !

În depărtare văzu o pasăre uriaşă. Se apropie mai mult. Pasărea zbura innecata într-un nor de fum şi se prăbuşi peste clădire. Pe după perdeaua de praf, luna îşi ascuţi razele. De sus văzu un morman de cărămizi şi în jurul lor o mulţime de puncte ciocnindu-se între ele, dezordonat. Razele ei galbene se confundau cu luminile roşii şi albastre stridente, apărute într-un zgomot asurzitor.

-          Doamne Dumnezeule !

-          Repede !

-          Uitaţi acolo ! Un om sare de la etajul 30 !

-          Faceţi loc, faceţi loc !

-          Vine sfârşitul ! Chipul diavolulului este acolo, ne priveşte !

Luna slabi raza. Era momentul să plece.

-          Ce se petrece acolo jos fata palidă, am auzit un bubuit ! Piticania vorbeşte ?

-          Nu ştiu. E gălăgie mare. Furnicile nu mai au loc. Aşa de multe sunt. Au năpădit. Nu le mai pot număra.

-          Curând nu vei mai avea ce număra ! Alinierea !

Soarele fiebea într-o corolă strălucitoare, înnegrita pe ici pe colo. La intervale regulate scuipa în direcţia luni i mingi de foc învelite în lumină. Momentul o pândea ascuns într-un sâmbure orbitor.

De departe, în surdină şi estompată de exploziile solare, se auzea rotaţia greoaie a lui Jupiter. Cea mai mare planeta văzută de Lună şi altele ca ea, măsura timpul tuturor, precis şi zgomotos ca un ceas uriaş a cărui forţa nemăsurata atrăgea în interiorul sau orice îndrăzneţ din jur. Din cometele plimbăreţe nu mai zăreai nici coada, din asteroizi nu mai rămânea o piatră. Toate dispăreau înghiţite ca şi cum nici n-ar fi fost, într-un vid de gaze şi vânt. Însă în univers nimic nu se pierde. Jupiter era însemnat. O mare Pată Rosie, crescuse pe fata lui  şi ameninţa să se mărească. Aşa, bolnav cum era Uriaşul nu putea lipsi de la preacinstita Aliniere.

-          Ce gravitaţie mai aveţi ! Luaţi exemplu de la mine ! Europa, draga mea, unde fugi, vino mai aproape !

Luna păli. N-ar fi vrut să aibă soarta suratei ei, dar Momentul venise din fericire pentru altcineva. Sigur, va veni şi rândul ei, dar nu acum. Căldura soarelui devenise greu de suportat.

-          Pentru ce ne-am aliniat ? Răsună vocea lui Uranus, puternică şi rece.

-          Priviţi spre Pământ. Destul cu el, tace şi se roteşte, strigă Marte roşu, aruncând cu praf.

-          Bun. Mie nu mi-ar strica o bijuterie, strigă Saturn, ascuns cochet în inele.

-          Care Pământ ? Vorbesc de unul singur sau m-am atins la disc ? Ce e ăla Pământ ?

-          Adormitul ăsta cum a ajuns aşa departe ? Urlă Uranus aruncând gaze îngheţate.

-          Cu polii larg deschişi, răspunse Pluto de undeva din întuneric.

Neptun ieşise la lumină, ameţit şi tremurând. Furtunile de pe suprafaţa lui îl făceau să pară puţin înclinat.

-          Soarele străluceşte ? În care parte ?

-          Tăcere, Tăcere. Să privim cu toţii spre Terra. Să ne îndreptăm spre ea, să o imităm. Albastru e culoarea vieţii şi după cum ştim, viaţa nu o vezi agăţată oriunde pe aici. E o întâmplare minunată. Marte, dacă n-ai fi fost aşa de roşu poate că soarta ta ar fi fost una mai albastră, Venus, ce e mult strică, chiar şi căldura, Mercur, despre tine ce să spun, îmi rup razele în şanţurile tale, Jupiter, să ştii că nu mărimea contează, Uranus, mă mir că nu ţi-a îngheţat scoarţa, Saturn, prea multă distrugere în frumuseţea ta, Neptun n-ar strica sa stai mai drept, cât despre tine Pluto, abia te vezi. Eu, fierb ca o oală de-a oamenilor şi scot flăcări ca zmeii din poveştile pământenilor, şi la ce bun ? Ei, aici e aici.

Nu strălucesc aiurea şi nu mă încing fără rost. Sunt venerat, sunt viaţa, sunt zeu. Dacă nu ştiţi ce e ăla întrebaţi Luna. În curând voi creşte, mă voi inrosi, vă voi acoperi pe toţi cu corola mea, nu ca să vă fie bine ci ca să vă diluez până când vârf de munte nu se va mai zări din voi. După ce voi umple şi locurile voastre mă voi umfla şi voi scuipa toţi atomii din mine,apoi  mă voi stinge singur, în tăcere. Până atunci, inapoi  la locurile voastre şi luaţi aminte, sunteţi zei acum, pe urma nimic.

Soarele se îndepărta. Planetele îşi reluară rotaţia, fiecare pe axa ei, cu ale ei.

-          La fiecare aliniere acelaşi lucru ! Mă doare-n axă !

-          Dar chiar la toate alinierile, aceeaşi forţă gravitaţională ?

-          Eu, nu mă mişc de aici ! La ce bun să ajung în acelaşi loc ?

-          Eu tot n-am înţeles la ce ne-am adunat ?

-          În care parte e cald şi lumina ?

-          Steluţa aia sclipitoare mi-ar veni numai bine !

-          Eu sunt singur pe aici ?

-          Sper sa nu ma incing prea tare pina la urmatoarea Adunare!

Luna se retrase. Căldura  infernală anunţa apropierea Momentului. Îşi ascuţi razele luminând pământul. Subţire, raza se strecura sub o uşă unde un copil adormise cu telecomanda in mina. Vocea crainicei se auzea slab :

-          Luna face conjuncţie cu Jupiter, prin urmare Sagetatorii trebuie să fie atenţi la...

-          O  elipsa nu  fac eu cu ala!  Nimeni nu se pune cu Jupiter, eu cu atât mai puţin, aşa gândea Luna, desigur, oamenii nu pot şti când gândeşte Luna.

Ea gândeşte şi ei dorm.

          Si totusi Intunericul  astepta ascuns in lumina…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Foarte interesant! Călătorie printre planete, cu problemele lor, cu bune şi cu rele.

Interesante dialoguri, bine construite, încât antrenează cititorul. Aşteptam răspunsurile interlocutorilor cu o curiozitate maximă, pentru a afla despre viaţa lor. Tocmai am fost părtaşă la o aliniere a planetelor şi la discursul soarelui, întreţinătorul lor.

Însă draga mea Mara va trebui să treci să corectezi una, alta. Ai scăpări şi la punctuaţie şi ţi-am scos eu câte ceva de corectat, dar mai sunt.

te cam inneci., s-o înghită în hulpav în miezul lui.,  Iar eşti călduri ?,Auzi eu surata cu tine !

Fata palidă, - aici n-am înţeles dacă e, faţă palidă sau fată palidă.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!