OMUL PĂDURII

[Exemplu de Titlu]

 

Când cobora între oameni, cobora şi vântul odată cu el. Era în asta voinţa naturii de a-l ocroti pe Visarion. În timpul verii, când căldura soarelui devenea dogoritoare, oamenii se bucurau de apariţiile lui şi-i adresau cuvinte frumoase, pline de respect, ca nu cumva natura să se supere şi să-şi potolească vântul...
- Bine ai venit, Visarion! Tu ne faci mult bine. Ar trebui să vii mai des şi să stai mai mult cu noi!
Visarion le zâmbea şi zâmbetul îi însenina şi-i înfrumuseţa chipul aspru, de om al pădurii. Două veveriţe alergau vesele şi jucăuşe pe trupul lui, intrând şi ieşind din desaga mare pe care o purta pe umăr. În jurul lui se rotea un mic stol de păsări negre, venite cu el din străfundul pădurii, din locul sălbatic şi neştiut în care îşi avea locuinţa. Le răspundea oamenilor cu un glas gros şi puternic, aspru la început, dar care căpăta unduiri plăcute pe măsură ce stătea de vorbă cu ei.
- Bine v-am găsit! Este sănătate pe-aici?
Îi întreba aşa deoarece aducea ierburi de leac pentru tot soiul de boli de care ştia că suferă oamenii care nu trăiesc în pădure, ca el. Deprinsese, nu se ştie cum şi unde, ştiinţa tainică a tămăduirii cu plante, şi leacurile lui erau într-adevăr grozave, aducând de multe ori vindecări uimitoare, despre care se dusese vestea. Cu banii adunaţi din vânzarea ierburilor, Visarion îşi cumpăra cele trebuincioase vieţii de pustnic şi lua apoi drumul pădurii, lăsând în urma lui amintiri frumoase şi întrebări fără răspuns...

Oamenii se întrebau cum o fi trăind el acolo, în creierii munţilor, de unul singur printre sălbăticiuni... Se spunea că ştie graiul animalelor şi că acestea îl cunosc şi ascultă de el. Cele două veveriţe jucăuşe, pe care le purta cu el, aveau nume - una era Rita şi alta Miruna şi era evident că se înţelegeau cu el deoarece apărea fiecare când era strigată pe nume şi se potoleau din joacă atunci când Visarion le cerea asta. Veveriţele erau deliciul copiilor. Aceştia le priveau încântaţi, amuzaţi de joaca lor şi de rapiditatea cu care se mişcau pe trupul omului pădurii. Păsările care îl însoţeau se aşezau întotdeauna în copacii apropiaţi şi aşteptau liniştite plecarea lui. Visarion cumpăra boabe de grâu şi, în locuri mai ferite, le chema să le dea de mâncare. Şuiera într-un fel anume, imitând trilurile lor şi acestea veneau zglobii şi gălăgioase să ciugulescă boabele de grâu din palmele lui. Agitaţia şi veselia se transmitea imediat veveriţelor care începeau alergarea lor dezlănţuită, trecând de pe trupul lui Visarion în copacii apropiaţi. Ele se hrăneau când voiau, cu alunele din desagă.
- Rita, Miruna, veniţi la tata! Gata, plecăm!
Veveriţele îşi făceau apariţia din frunzişul copacilor, sărind direct pe umerii lui Visarion.
Spectacolul acesta frumos şi straniu era o raritate în orăşelul de la poalele munţilor.

Orăşelul luase fiinţă în jurul staţiunii balneo-climaterice şi era cochet şi curat, având parcuri îngrijite şi frumoase. Turişti din toată ţara şi din străinătate au avut ocazia să-l vadă pe omul pădurii, care venea însoţit de vântul răcoros al muntelui. Toamna, târziu, vântul ridica frunzele căzute şi le rotea în jurul lui într-un vârtej ruginiu încât chipul nu i se mai vedea. Vârtejul se potolea doar când Visarion se oprea din mers. La vremea aceea, nu existau aparate de filmat de felul celor de astăzi, dar existau aparate de fotografiat cu peliculă şi acestea imortalizau chipul pitorescului personaj care venea să-şi vândă leacurile în parcul mare. Exista acolo un fotograf la minut, cu aparat cu burduf, instalat pe un trepied înalt. Unii turişti voiau să se fotografieze alături de Visarion, şi omul pădurii aparea în fotografii cu un zâmbet uşor stingherit. Deşi venea din pădurile adânci ale muntelui, era îmbrăcat îngrijit şi avea vorba cumpănită şi decentă. Era înalt, voinic şi purta plete şi barbă. Ochii lui negri aveau priviri pătrunzătoare. Îi ghiceai cu greu vârsta, dar trebuie că avea peste 40 de ani. Era foarte atent cu cei care-i cumpărau leacurile şi îi sfătuia prin cuvinte puţine, dar pline de înţeles. De cele mai multe ori le ghicea suferinţele şi asta îi uimea şi le dădea încredere în leacurile lui.
- Aşa cum pot cunoaşte ierburile, aşa pot cunoaşte şi oamenii. - a explicat, odată, Visarion.
Unii credeau că doar traiul lui în natură îi dezvoltase acest simţ.

- Aş vrea un leac pentru suflet! i-a zis, într-o zi de toamnă, o femeie venită în staţiune.
- Unul care să aline dorul de bărbatul plecat? a întrebat-o Visarion.
- Da, chiar despre asta este vorba! a spus, uşor surprinsă, femeia. Soţul meu este marinar şi rămân mult timp singură. Uneori, dorul de el mă copleşeşte... Când şi când, mă sună din câte-un port. Frunzele astea, căzătoare, parcă numără orele care trec fără el...
- Trebuie să te împrieteneşti cu vântul, i-a răspuns Visarion.
Cuvintele lui au mirat-o mult pe femeie şi l-a privit cu ochii larg deschişi.
- Cum aşa?!
- Trebuie să-i spui vântului ceea ce vrei să-i spui bărbatului. Vântul îi duce cuvintele tale şi-ţi aduce cuvintele lui. Să nu te îndoieşti de asta!
- Mulţumesc pentru sfat! i-a răspuns, îmbujorată, femeia.
În seara aceleiaşi zile, o adiere de vânt răcoros a cuprins staţiunea. Femeia se plimba singură prin parc şi s-a oprit amintindu-şi cuvintele omului pădurii. Şi-a descoperit fruntea lăsând-o să fie răcorită de adiere.
- Vântule bun, du, te rog, cuvintele mele soţului meu!
Vântul s-a înteţit şi femeia a ştiut că trebuie să vorbească. Şi a spus cu voce înceată, ca numai vântul s-o audă:

- Dragul meu drag, ce greu îmi e fără tine! Ce greu trec lunile astea, care au mai rămas până la venirea ta! Aş vrea să am puterea să nu te mai las să pleci!
Şi vântul a şoptit pe înţelesul femeii:
- Iubirea mea, şi mie mi-e tare greu fără tine! Chiar şi vântul îmi vorbeşte cu glasul tău...
Cu ochii minţii, femeia vedea un vapor navigând în largul oceanului. Pe punte, un ofiţer privea meditativ necuprinsul, lăsându-şi fruntea să-i fie răcorită de vânt. Îi vedea chipul din ce în ce mai clar...

- A trecut aproape un an de când n-a mai venit. Ce s-o fi întâmplat cu el? Era voinic şi în putere... discutau între ei localnicii.
Cei care erau veniţi în staţiune şi îl cunoşteau, se întrebau de ce nu-şi mai face apariţia omul pădurii cu leacurile lui. Copiii, dar nu numai ei, ar fi vrut să mai vadă veveriţele şi păsările care îl însoţeau. Parcul mare se umplea de viaţă când venea el. Ce s-o fi întâmplat cu Visarion?
Prin septembrie, s-a răspândit vestea adusă de o femeie în vârstă, venită în staţiune să se trateze. Aceasta a povestit cum, la o anumită mănăstire, venise un călugăr nou, care semăna foarte mult cu omul pădurii...

 

 

 

 

[Sofia Sincă]

Într-un stil cursiv, frumos, cuceritor - destine.

Realitate ce seamănă a poveste prin amănuntele descrise despre omul format de pădure. Desigur mediul influenţează orice, chiar şi pe om. Ferice de cel ce poate trăi în mijlocul naturii, în singurătatea ei. Dar trebuie să ai chemare pentru asta.

Am citit cu plăcere, Sofy!

[Corina Militaru]

Mi-a placut foarte mult descrierea lui Visarion, omul padurii.

M-a incantat ideea ca, suntem parte dintr-un intreg care respira prin fiecare gand.

Cu prietenie,

[Vasilisia Lazăr]

- Aş vrea un leac pentru suflet! - i-a zis, într-o zi de toamnă, o femeie venită în staţiune. 

..................

- Trebuie să te împrieteneşti cu vântul. - i-a răspuns Visarion. 

Minunat!

Transferat în Bibliotecă.

[Vasilisia Lazăr]

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

Aici găsiţi proza toată. (sus, în bară)