Liceenii ( part.3)

[Giurgiu Silvia]

   Din ziua aceea, școala a devenit ca prin farmec un punct de atracție irezistibil dar și o competiție cu mine însămi. Nu aș fi tolerat sub nicio formă să-mi las la vedere slăbiciunile și limitele, astfel că m-am pus mai abitir cu burta pe carte și am început să fiu mereu pregătită la toate materiile, ca nu cumva să mă fac de râs în fața celui, la a cărui stimă și admirație țineam mai mult decât la orice pe lume, la vremea respectivă. Și mai aveam un motiv foarte important în opinia mea și anume acela de a-l putea susține când era scos la lecție în fața clasei. Mi se părea firesc să-i șoptesc eu din bancă toate răspunsurile la care el nu putea răspunde, pentru simplu fapt că nu se pregătise. În schimb, învățase ciudat de bine să-mi citească pe buze răspunsurile mai mult mimate și la orice întrebare care îi era adresată, ochii lui fugeau către mine plini de speranță. Nu de puține ori mă puseseră în mare încurcătură privirile lui imprudente, care puteau dezvălui cu ușurință profesorilor activitatea mea neortodoxă.
   Se pare că pe el nu-l prea chinuia mândria și începuse să aștepte mură-n gură de la mine, tot ajutorul pe care puteam și eram mai mult decât dispusă să i-l ofer. Dar îmi plăcea dependența aceea a lui de mine și mă serveam de ea fără să mă simt folosită. Dealtfel, nu aveam a mă plânge! Mă simțeam adorată și iubirea noastră umplea aleile liceului cu o briză proaspătă și parfumată de veșnică primăvară. Îmi lăsa în ghiozdan bilețele de dragoste, poezioare scrise cu o adorabilă stângăcie dar stropite cu pasiune și candoare. Găseam adesea în paginile manualelor de școală câte o floricică strivită și inimioare desenate pe coperțile caietelor.
   Cuvintele spuse nu erau punctul lui forte și nici al meu. Ochii noștri spuneau cel mai bine poveștile inimilor iar tăcerea se împletea între degetele noastre care se dezmierdau într-o strânsoare dulce când pășeam alături către casă. Restul completau scrisorile pe care ni le lăsam în ghiozdane. Eram mult mai vorbăreți în compania colegilor și atunci sporovăiam vrute și nevrute, râzând dezinvolți, aflându-ne astfel poveștile de viață, cunoscându-ne cu adevărat. Așa am aflat că avea un simț al umorului foarte dezvoltat, că era inteligent, chiar dacă nu-i plăcea să tocească și că se exprima foarte frumos, fiind foarte admirat și prețuit de prieteni și colegi. Asta îmi mergea la inimă, deoarece nu suportam mediocritatea.
   Dar mai era un obstacol nesuferit pe care tot încercam să-l înlătur. timiditatea excesivă. Eu cam scăpasem de ea, dar la el nu erau speranțe. Când îl apuca, începea să calce în străchini la propriu, se bâlbâia, roșea, transpira și mai apoi îl apuca tremuratul. Când îl vedeam așa, mi se căsca un hău în stomac iar iritarea punea stăpânire pe mine, iremediabil. Erau atacuri de panică, în toată regula, dar atunci eu nu auzisem de așa ceva și nu le înțelegeam deloc.
   Cu sau fără ele, idila noastră și-a văzut de drum până aproape de sfârșitul anului școlar. A fost negrăit de frumos dar orgoliul feminin, capriciile vârstei, stângăciile adolescenței și incapacitatea de a înțelege anumite lucruri au sfârșit prin a urâți noțiunea de frumos. A început totul cu o petrecere în cadrul liceului organizată de UTC, nu mai știu în cinstea cărei ocazii. A fost invitată și clasa noastră într-o după amiază de sâmbătă. Sala de mese a devenit o veritabilă sală de bal, iar noi, tinerii comuniști ai societății multilateral dezvoltate ne-am avântat în aventura aceea cu toată exuberanța tinereții și cu rezervele impuse de prezența profesorilor noștri. S-a mâncat, s-a cântat, s-au ținut discursuri pompoase despre viitorul nostru, al liceului și al omenirii... s-au recitat sloganuri sforăitoare la adresa Republicii Socialiste România și a iubitului ei conducător și într-un sfârșit, am luat cu asalt ringul de dans.
   Acela era momentul mult așteptat de marea majoritate a tineretului. Eu nu-mi doream altceva decât să mă pierd în brațele iubitului meu și să dansez până uitam de mine. Zis și făcut, dar surpriza și deziluzia a fost mult mai mare decât capacitatea mea de înțelegere și acceptare, căci Făt-Frumos al meu a intrat într-una din atacurile lui de panică dezastruoase, chiar în mijlocul ringului de dans. A început să tremure ca un apucat, mi-a făcut picioarele harcea-parcea, ba chiar ne-am împiedicat și era cât pe ce să cădem lați în mijlocul sălii, cât eram de mari. Hohote de râs se rostogoleau peste noi iar eu mă simțeam ca lovită cu pietre la stâlpul infamiei. Mânia și rușinea mea au luat proporții apocaliptice și am țipat la el să se oprească, dar el continua să dea din picioare, țopăind ca o păpușă stricată, cu privirea pierdută în ochii mei care aruncau fulgere. L-am zgâlțâit violent ca să-l readuc la realitate și mai mult l-am târât după mine până la colegii noștri care se prăpădeau de râs, așezați la mese. L-am lăsat acolo și am ieșit afară luptându-mă cu lacrimile, urmată de prietena mea, care încerca să mă îmbuneze.
  -Hai, fată, nu pune la inimă! Ce să facă săracu, dacă nu știe să danseze? Lasă-l pe mâna mea, că ți-l predau As!
   Zadarnice au fost rugămințile ei. Toate argumentele. toate explicațiile și apărarea ei s-au pierdut în prăpastia dezgustului și a dezamăgirii, care m-au orbit complet și mi-au ucis dragostea, chiar în seara aceea. Nu-l mai puteam vedea în fața ochilor! Zilele și lunile care au urmat au fost o continuă fugă din partea mea și o continuă urmărire disperată, din partea lui. Rugăminți scrise de el și rupte de mine sub privirile lui consternate, șoapte de iubire, cuvinte de o frumusețe infinită ucise de asprimea privirilor mele neînduplecate, sentimente călcate în picioare de un capriciu nebunesc, pe care nici eu nu-l mai înțelegeam. Îl chinuiam și mă purtam cu o cruzime pe care o detestam, dar nu mă puteam opune mândriei care îmi cotropise sufletul. Îmi doream să nu-mi mai dea nicio atenție și să mă lase să-l iert. Dar el insista, insista... Îmi era dor de el când eram departe, îi scriam lungi scrisori în nopțile albe, îi explicam ce simt și-l rugam să aibă răbdare cu mine, alergam la liceu fericită că-l revăd, dar când îl vedeam, stihiile din sufletul meu o luau la goană nebune, trezindu-mi mânia.
   Doar ochii, mesageri muți și neputincioși au fost punți peste sufletele noastre chinuite și rătăcite, dincolo de timp și de rațiune. Nu ne-am mai vorbit cu adevărat, de atunci, niciodată. Nu am fost în stare să ne regăsim, deși ne iubeam mai mult ca oricând și sufeream ca doi damnați.
sfârșit

[Mihaela Suciu]

Există o expresie: „În dragoste nu știi dacă prima e ultima sau dacă ultima nu-i prima!”

La maturitate privim altfel, dar tot ne surprinde „iubirea”.

Ai darul de-a povesti detașat și detaliat, captivezi atenția! Felicitări!