Aerul pur al dimineţii, dar mai ales drumul pe care îl avea de făcut îi luminau chipul şi parcă îi spălau toate grijile. Pe creasta muntelui se adunau nori albi şi uşori ca nişte vălătuci de lână dărăcită. Sapphira îi voia negri şi grei, diluvieni. Spera un potop divin care să-i spele oraşul, să distrugă toate putreziciunile din el încât, la întoarcere, un singur cuvânt desăvârşit să fie pe buzele tuturor, ca o certitudine eternă: Mântuitorul. În mintea ei, „putreziciunile” însemnau lupanarele şi reprezentaţiile falice, tavernele şi arenele, templele şi falşii idoli.

     Cocoţată pe loitra poştalionului, pentru a economisi câţiva bănuţi – cei cu mai multă dare de mână puteau să-şi cumpere un loc pe una dintre cele două banchete din mijlocul atelajului, prevăzute cu umbrar şi speteze –, Sapphira parcă era alungată din oraşul ei, parcă fugea cumva dintr-un loc, în care existau doar nereuşite, spre o ţintă luminoasă, unde avea să găsească mângâiere. Nerăbdarea era aşa de mare încât, atunci când, urcând vreun pripor, efortul îi obliga pe cai să renunţe la trap şi galop, ea sărea din mers şi o lua, în pas vioi, înainte. Deşi cunoştea traseul şi ştia că mai are de schimbat vreo trei poşte până la destinaţie, ori de câte ori ajungea în vârful pantei, îşi arunca privirea peste deal, în speranţa că Roma se aşterne la poalele acelei coline. Dezamăgită, aştepta poştalionul şi, tot din mers, se arunca pe loitre.

     – Ţi-e milă de dobitoacele astea de te dai jos din trăsura mea când urcăm, preabună matroană? întrebă conductorul atelajului, un sclav rotofei, cu o cârpă din cânepă în jurul taliei, singura lui îmbrăcăminte. Sapphira se mulţumi să zâmbească fericită, ca o mireasă cuminte ce abia aşteaptă să ajungă la casa mirelui. Văzând că nu primeşte răspuns, iar cum el era foarte comunicativ şi rămăsese fără un subiect de discuţie, continuă cu ispitirea: Ori nu cumva eşti vreo scârboasă de creştină, că la cum te văd îmbrăcată şi la cât de tăcută eşti, cam pari aşa ceva. Eu nu-i suport! I-aş arunca din diligenţa mea în goana bidiviilor... Să nu-i văd!

     – Dar ce ţi-au făcut de eşti aşa pornit împotriva lor? întrebă bărbatul care ocupa cel mai bun loc din poştalionul acela prăfuit, un aristocrat scăpătat, după toate aparenţele.

     Surprins de întrebare, pe care o percepu ca pe o ripostă dură, surugiul se întoarse brusc, hotărât să-l descopere pe cel ce-i vorbise şi să-şi pună în practică spusa de mai înainte, dar când dădu cu ochii de nobilul client, cum rar vedea în poştalionul său, se calmă subit:

     – Păi, ce să am eu cu ei?… mustăci îndelung: Nu-s de acord cu predicile lor. Cum adicălea să nu mai fie sclavi? Eu sunt sclav. Şi ce, nu mi-e bine? hohoti lovindu-se cu palma peste burdihanul slinos. Dacă aş fi libertus, m-aş pricepe ce să fac cu viaţa mea? Nu. Aş ajunge un pârlit ca atâtea sute de mii de plebis.

     – Dacă toţi aţi fi neatârnaţi, latifundiarii, proprietarii de ateliere şi manufacturi, toţi cei care au nevoie de braţe de muncă ar fi nevoiţi să vă plătească. Munceşti bine, eşti plătit bine. Nu trebuie să fii pedepsit pentru indolenţă.

     – Să muncesc mult şi bine de bună voie? Ha-ha-ha!

     – Pentru un salariu bun, da. Toată lumea ar avea de câştigat. Eu aş angaja salahori doar când aş avea nevoie de ei şi numai dintre cei harnici şi pricepuţi. N-aş mai alerga după fugari… Pe cealaltă parte, ţie nu ţi-ar plăcea ca poştalionul acesta să fie al tău?

     Surugiul dădu neîncrezător din cap şi, după o pauză grea de gândire, continuă:

     – …Şi să fie un singur zeu? Un Jupiter?…

     – Oare ar fi rău? Avem în oraş zeci şi zeci de temple – mulţi dintre zei fiind importaţi din toată lumea! – cu sute de preoţi, preotese şi vestale. Întreţinute din impozitele cetăţeanului roman. De ce nu se discută deschis, în senat, despre acest lucru? Pentru că preoţii sunt o castă numeroasă şi influentă care-i au alături, ca masă de manevră şi de presiune, pe făuritorii de obiecte de cult, pe comercianţii de smirnă... Politicienilor le e teamă de acest subiect! În partea cealaltă, tot pentru privilegii, fiindcă, atunci când ajung veterani, sunt împroprietăriţi orbeşte, generalii, până la simpli soldaţi, întreţin false conflicte armate, acuzându-i pe adepţii noului zeu că nu s-ar supune lui Caesar. Nimic mai neadevărat! Ca cetăţeni plătitori de taxe, creştinii sunt fideli Imperiului, însă ca muritori au jurat, necondiţionat, loialitate veşnică Mântuitorului lor. Înţelegi?

     – Un zeu care să facă treaba tuturor? se întrebă surugiul, simţind că discuţia l-a cam depăşit. Dimineaţa, eu nu ar trebui să mai aduc ofrandă străluminatului Mercur pentru a mă ocroti pe mine şi pe călătorii mei, ci doar să mă închin acestui zeu? Să nu mai aduc jertfă, pentru noroc, zeiţei Fortuna? Să nu las căminul meu în paza blândei Vesta, cât sunt plecat?... Hă-hă… Mi-ar fi teamă să-mi părăsesc zeii. Cel puţin acestora le cunosc toanele… Bunule Uranus, nu-ţi strica săgeata pe o gâză ca mine!… Uneori gura o ia înaintea cugetului meu slab! încheie surugiul, punându-şi mâinile pe genunchi şi înclinându-se adânc.

     – Vezi tu, creştinismul este un cult al virtuţilor morale. Asta nu înseamnă că el interzice bucuriile vieţii, ci numai excesele… Şi mai pune ca bază iubirea aproapelui. Apoi…

     – Hai că asta e bună! Iubirea aproapelui... reacţionă surugiul cu întârziere. Dacă eu văd un căruţaş cu poştalionul rupt în drum, mă dau jos şi îl ajut, da?

     – Da, că şi tu ai putea păţi la fel.

     – Ba să se ducă în tartar, cu trăsura şi cu mârţoagele lui cu tot, pentru ca eu să-i pot lua clienţii!

     – Şi crezi că n-or să apară alţi cărăuşi în locul lui?

     – Of, prearăbdătorule stăpân – îţi zic aşa fiindcă-ţi răceşti gura cu un ignorant ca mine – cum să mă fac eu înţeles?... Doi câini morţi de foame se trezesc în faţa unui oscior. Ce zice unul dintre ei: „Ia şi mănâncă tu acest ciolănaş zemos. Eu o să stau să mă uit ca prostu’ cum te îndopi tu!”

     – Celălalt câine, dacă ar cunoaşte noua poruncă – Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi! – ar zice: „Hai să-l mâncăm împreună, frate!”. Asta ne învaţă creştinismul!

     – …Şi amândoi vor fi flămânzi.

     – Observ persiflare în vorbele tale.

     – Mă iartă, preabunule nobil, stăpân al meu! Ţi-am spus doar că mintea mi-e slabă…

     – Ba, eu cred că tu eşti deja creştin şi îţi pui întrebări tocmai pentru a-ţi întări credinţa.

     – O, voi zei, nu mă pedepsiţi prea tare pentru ocara ce mi se aduce! se lamentă surugiul, privind spre cer.

     – Iubirea e mai importantă ca o burtă plină! Tot creştinismul ne îndeamnă la stoicism, cu promisiunea că, după moarte, vom avea viaţă eternă în împărăţia lui Dumnezeu, că vom avea Paradisul. Şi ca să ducem parabola mai departe, să zicem că doar un câine mănâncă osul, iar celălalt chiar moare de foame. După un stadium, câinele nostru dă de o măcelărie imensă, nepăzită. Crezi că s-ar putea bucura pe deplin la gândul că doar el are parte de atâtea bunătăţi? Acesta-i creştinismul! Acesta-i Paradisul promis! Nu aici, pe pământ, e viaţa adevărată, aici e doar piatra de încercare. Că te preocupă, cum de altfel ne preocupă pe toţi cei de faţă şi de oriunde, umbra noastră când vom trece în nefiinţă, e de înţeles…

     – Oi avea eu un bănuţ, să-i dau lui Charon, ca să mă ducă pe tărâmul morţilor.

     – După cum ştii, isteţule vizitiu, pe malul râului Lethe trebuie să ne înfăţişăm goi-goluţi, doar cu obolul, însă Charon ne întreabă despre urâciunile din noi şi ne avertizează că, de-or fi prea multe, luntrea lui s-ar putea răsturna, iar păcatele noastre ne vor trage la fund, pierindu-ne pe veci. Creştinismul ne cheamă la judecata de apoi. Întâietate vor avea cei care s-au botezat şi s-au hrănit cu sângele şi trupul Unsului, cei care-l mărturisesc în viaţa asta. Creştinismul nu vrea stingerea noastră definitivă. Lumea de dincolo este infinit mai bună ca aceasta. Odată ajuns acolo, sufletul nostru va fi veşnic.

     – Şi de unde ştiu eu că nu e o închipuire a muritorilor?

     – Ce zeu şi-a mai trimis printre oameni, cu chip de om, pe unicul fiu?

     – Titanii şi semizeii din legendele vechilor eleni… ei nu sunt tot întrupări dintre zei şi muritoare!?

     – Legende… Legende…

     – Şi de ce această nouă legendă, cu acest nou titan, nu ar fi o poveste?

     – ­Sunt oameni care au cinat cu el, care i-au ascultat cuvântul divin şi acum îl duc mai departe.

     – Dar oare acei titani n-or fi prânzit cu nimeni?

     – E vorba despre un alt fel de cină! O cină prorocită de profeţi, în cartea sfântă! Azima şi vinul…

     – Oh, ce minţi luminate am avut astăzi lângă mine! Dar, cu părere de rău, am ajuns la han…

     Pe Sapphira nu o interesase retorismul acelei conversaţii. Era mulţumită că, după moarte, avea cui să-şi încredinţeze sufletul. Şi pentru aceasta ridică o rugă întru iertarea păcatelor. Îndreptându-se către celălalt poştalion, i se adresă surugiului care-i aduse:

     – Te aştept ca să te botez, frate al meu, şi cuminecătură să-ţi dau. Sunt împuternicită de însuşi luminatul apostol Petru, ucenicul Mântuitorului neamurilor. Trebuie să fim pregătiţi, sfârşitul e aproape. A doua venire nu va mai fi cu ramura de măslin. Foc şi pucioasă, astea ne sunt hărăzite! Când ai nevoie de ajutor, să întrebi de Marta Baetania.

     Surugiul, surprins de îndrăzneala pasagerei sale, se învârtoşă:

     – Fiecare cu zeii lui, matroană!

     – Iubite frate, diferenţa dintre semizeii din legende şi Mântuitorul tău şi al meu e că acesta din urmă a fost conceput de o fecioară cu Duhul Sfânt, şi nu în urma vreunei siluiri sau coruperi!...

     Sapphira mai schimbă două poştalioane până când, în sfârşit, ajunse în Roma. Nevoită să traverseze oraşul, îşi trase şi mai mult gluga pe ochi pentru a nu vedea vicierea lumii, mai pregnantă aici ca oriunde altundeva. Fără să-şi dea seama, se abătuse din drum şi acum păşea pe o stradă destul de familiară ei. Tot fără să conştientizeze, se opri la o poartă masivă, grandioasă. Mai impunătoare decât poarta era prezenţa cerberului de dincolo de barele de fier forjat.

      – Dumnezeu fie cu tine! şopti Sapphira, apropiindu-se de paznicul acelei porţi. Acesta se semeţi uşor, ţuguindu-şi buzele. Gnaeus, frate, sunt eu, Marta! adăugă Sapphira numele ei de creştină, în timp ce-şi dădea discret gluga într-o parte pentru a fi recunoscută mai repede.

     – Stăpânul a poruncit să alungăm din preajma proprietăţilor lui pe adepţii Mântuitorului, pomenindu-te anume... De altfel, stăpânul e cu treburi la cancelaria împăratului şi nu ne va fi bine dacă…

     – Dar inima ta ce spune, Gnaeus?

     – E plină de lumină şi speranţă! rosti acesta, plecând capul şi umerii a smerenie. Îl ascult pe Apostol aproape în fiecare seară când ne dă hrană. Te-am văzut în preajma lui...

     – Mă bucur pentru sufletul tău. Te las în iubirea lui Dumnezeu!

     Ochii Sapphirei lăcrimau. Lacrimi de bucurie pentru cei ca sclavul Gnaeus, dar şi lacrimi amare care-i secau mare parte din trăire – vina pentru căderea Flaviei Antonia, bunăoară, şi-o asuma în totalitate. În astfel de momente, se prăbuşea într-o stare de mâhnire profundă încât uita de lumea înconjurătoare, de treburile imediate, de sine chiar. Şi nici acum nu-şi dădu seama cum trecuse printr-o poartă mică din Zidul Subura, zid ce despărţea cartierul forurilor imperiale de sordida mahala – umbra terifiantă a oricărei urbe – cerând băcanului „trei peşti vii şi doi săraţi”. Acesta se lumină la faţă atunci când o recunoscu pe Sapphira, şi răspunse bucuros parolei:

     – Peşti vii vom avea, negreşit. Acum încearcă la dugheana din colţ, poate s-or mai găsi...

     Sapphira porni către locul indicat, sub privirile iscoditoare ale băcanului care trebuia să descopere dacă aceasta e urmărită de vreun agent imperial. Primind semnul cuvenit, Sapphira se întoarse din drum şi, la un moment dat, intră într-un gang întunecos, iar de acolo, într-o curte interioară mică, plină de zoi şi umbrită de clădiri etajate, şubrede. Prevăzătoare încă, urcă într-o tindă, dând la o parte o pânză ponosită ce ţinea loc de uşă. Anticamera era ticsită de bărbaţi şi femei care stăteau aşezaţi pe pardoseala de lut. Vocea venită din cealaltă cameră transfigura auditoriul. Sapphirei i se făcu loc, şoptindu-i-se:

     – Pontifex îi dictează lui Marcu. Se pare că acesta se lasă prea mult influenţat de învăţăturile apostolului Pavel.

     Nu îngenunche bine şi nici nu apucă să-şi ascută auzul că vocea se opri. Au urmat câteva sfaturi date cu glasul scăzut, de nepătruns, apoi perdeaua ce despărţea cele două odăi lăsă ca, în prag, să apară silueta unui bărbat în vârstă, înalt, uşor adus de spate, ascetic, cu ochi blajini, dar cercetători, cu barba colilie. Fiinţa toată emana parcă o aură tainică, dincolo de epuizarea vădită.

     – Nu-mi mai cereţi minuni, spuse Petru blând, mângâind în trecere creştetul unui copil cataleptic ce-l ţinea maică-sa în braţe. Ascultaţi-mi cuvântările şi trăiţi întru ele. Pocăiţi-vă că venirea Judecătorului e aproape. Va da foc lumii şi va începe alta. Cei buni, cei aflaţi în turma Lui vor fi salvaţi. Eu mult timp nu mai stau pe aici. Simt suflarea lupilor în ceafă, dar şi chemarea la Sine! Mă rog să avem zile ca să însăilăm pe papirus, în câteva cuvinte, viaţa Mântuitorului nostru, pentru ca apoi, fratele Ioan-Marcu, în casa căruia Învăţătorul ne-a dat să bem sângele său şi ne-a hrănit cu trupul său, să plece departe din acest otrăvit cuib de acvile, unde să poată întrupa în voie cartea. Mi-au ajuns la urechi lucruri răstălmăcite despre Fiul Domnului... Noi, cei care-i suntem discipoli şi care ne mai aflăm în viaţă, trebuie să depunem mărturii adevărate.

     Fiecare frază era rostită cu voce monotonă şi adresată celor asupra cărora Petru făcea semnul crucii, responsabilizându-i pe fiecare în parte şi pe toţi la un loc. Ajungând cu mâna deasupra capului Sapphirei, Petru se opri şi zise parcă uşor revigorat:

     – Episcopii Agulus şi Severus sunt de laudă în inima noastră, Marta Baetania. Însă faptele tale întrec orice mulţumire. Te voi ridica la rangul lor…

     – Mi-e teamă că am greşit, Pontifex

     – Îţi ştiu îndoiala din suflet şi mai ştiu că deja ai răspunsuri la frământările tale. Şi eu am greşit de trei ori în faţa Lui, Marta! Iată, martor te iau la pocăinţa mea şi-ţi spun şi ţie că pe mine m-a iubit cel mai tare. Ştiu că tu cunoşti întâmplările cu vindecările miraculoase, dar într-o mai bună aducere aminte şi ca să vezi cât de mare este inima Mântuitorului aplecată înspre cei apăsaţi trupeşte, în seara aceasta o să vorbesc iarăşi despre vindecarea orbului, a leproşilor, şi în mod deosebit despre vindecarea slăbănogului din Capernaum, deşi aveam de gând să predic miracolul celor cinci pâini şi doi peşti pentru a arăta – deja Petru se adresa tuturor celor prezenţi în acea cameră – că îndestulaţi vom fi doar dacă ne hrănim cu ceea ce ne oferă El… Şi cum să avem parte de bucatele Sale dacă nu suntem în turma Lui? Pocăiţi-vă cu adevărat, astfel şi numai astfel toiagul Său ne va ocroti şi ne va îndruma spre mese întinse, încărcate cu bunătăţile Raiului… Dumnezeu fie cu voi! binecuvântă încă o dată Petru şi se retrase în cealaltă odaie.

     În timp ce aştepta ca încăperea să se golească, profitând de faptul că zgomotul se mai potolise, Sapphira ciuli urechile şi desluşi vocea misterioasă a celui ce era cu Petru:

     – …Sigur că vor avea de suferit. Dar numai luându-le tot, vor reacţiona. Trebuie să grăbim sosirea!

     – Prin gura ta aud vorbele nerăbdătorului meu fiu.

     – Sunt aşteptările unui întreg popor umilit, frate Petru! Poporul lui Israel!

     Pauza lungă adeverea frământările adânci ale lui Petru:

     – Trebuie să trezim, prin cuvântul Lui şi nu prin silnicie, mândria tuturor popoarelor.

     – Of, de unde atâta răbdare?... Sunt un copac bătrân…

     – …Dar cu rădăcinile înfipte în pământ bogat, iar coroana ţi-e mângâiată de credinţa în unicul Dumnezeu…

     Senină, Sapphira ieşi în curtea sordidă. Ce frumoasă era lumea ei! Şi cum avea suficientă vreme până se însera, o luă alene şi pe ocolite pe străduţe strâmte şi sărace înspre locul unde se adunau creştinii. Întâlnea în cale taverne fetide, cu muşterii urâţiţi de viciu, întâlnea lupanare murdare cu clienţi ruşinaţi, post coitum, de slăbiciunea trupului lor, dar şi pe aceia ce aveau un ban la brâu, gata să-l pună în palma avidă a unui stăpân de nefericite sclave sexuale. Pe toate aceste izvoare de pierzanie Sapphira le flagela din priviri cu un bici de foc, aruncând anatema asupra lor: Sodoma! Sodoma!! Sodoma!!! Cu cât se apropia mai mult de periferie, cu atât îşi dădea seama că nu e singura care avea aceeaşi ţintă. Grupuri mixte, ori alcătuite numai din trei-patru femei sau bărbaţi, îşi însoţeau gândurile pioase. Of, ce mult şi-ar fi dorit s-o aibă iarăşi alături pe Flavia Antonia pe acest drum. „Poate că dacă ar fi ascultat mai multe predici…” îi plăcea Sapphirei să toarne apa răcoroasă a speranţei peste rana arzândă, fără a o vindeca însă. Pe nesimţite, ajunse pe un teren viran, populat cu rugi, curpeni şi tufani cu spini. Rar câte un platan, dovadă a vreunei grădini ce înconjurase cândva vreun palat, îndrăznea o umbră mai înaltă. Ca să te strecori pe acolo îţi trebuia multă îndemânare, mai ales că, din loc în loc, prevăzători, unii creştini îşi luau atribuţii de paznici şi-i cercetau pe ceilalţi vizitatori… Făcând semnul binecuvântării peste cei ce păzeau discret duşmănoasele cărări şi arătându-şi şi mai mult chipul pentru a fi recunoscută, Sapphira primi încuviinţarea de a pătrunde, în catacomba labirintică, prin intrarea joasă, bine camuflată. Făclii din seu şi opaiţe cu ulei luminau tenebroasa hrubă, făcând-o totuşi primitoare. Ca şi la Ruina Arsă, şi aici exista un cotlon mare, cu podeaua mai înălţată, cu bănci improvizate – loc pentru episcopi, preoţi, diaconi, dar mai ales pentru Pontifex. Sapphira se îndreptă înspre acolo. Multe feţe îi erau familiare. Îi cunoştea după nume şi fire pe toţi cei prezenţi, printre care se aflau şi două femei cu acelaşi rang, însă o regulă interzicea să se ştie din ce oraş veneau fiecare:

     – Mântuiţi să fiţi!

     – Pace ţie! i se răspunse în cor.

     Sapphira luă loc pe primul colţ de bancă liber. Îşi trase gluga mai pe creştet. Dorea să scape de căldura zilei ce tocmai apunea. Şi-apoi era printre creştinii ei – oameni curaţi. Aceştia, după o scurtă pauză, reluaseră discuţia care fusese întreruptă de sosirea coreligionarei lor:

     – Eu întorc şi obrazul celălalt. Am spus!

     – Şi-i dai şi haina de pe tine?

     – Aşa mă învaţă Legea nouă.

     – Păi dacă-i dăm duşmanului averea noastră, ca să se îmbogăţească, iar pe familia noastră să o supună, el va deveni şi mai puternic şi ne va zdrobi.

     – Eu atâta ştiu că…

     – Îngăduiţi-mi, curaţii mei fraţi, să vă expun interpretarea lui Pontifex, făcută aici acum câţiva ani, pe această temă, interveni Sapphira în discuţia celor doi episcopi. Când e vorba de întors şi celălalt obraz, nu avem ce discuta, căci a scoate sabia înseamnă să mori de sabie! Să-i dăm duşmanului haina de pe noi? Dacă-l aflăm în necaz, da. Aşa îi vom îndulci inima. Chiar şi avere din averea noastră să-i dăm. Cât ne sărăceşte un pumn de mei? Dar trebuie să vedem încotro i se îndreaptă gândul, să vedem dacă-şi apleacă urechea la Cuvântul Domnului.

     – Şi de nu, vom cădea robi la el.

     – Vina ne aparţine în totalitate nouă – episcopi, diaconi, preoţi şi creştini de rând – dacă duşmanul nu-şi deschide sufletul către Adevărul propovăduit de Învăţător, Fiul unicului nostru Dumnezeu.

     Cei doi episcopi căzură pe gânduri. Probabil că îşi cântăreau faptele din ultima vreme. După câteva momente apăsătoare şi lungi cât nişte aşteptări vinovate, unul dintre ei ridică un deget în aer ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, însă renunţă pe dată la intenţie. Rumoarea se stinse brusc. Însoţit la mică distanţă de oamenii care, în caz de vreo ambuscadă ivită pe drum, l-ar fi pus la adăpost de orice violenţă, Petru binecuvânta în stânga şi în dreapta capetele aplecate. Ritualul dură destul de mult, el păşind printre credincioşi pentru a le insufla încredere, după care îi blagoslovi pe episcopi şi pe diaconi. Îşi drese apoi glasul, trase adânc aer în plămâni şi începu calm, fiindcă lungă era seara:

     – Iubiţii mei, vă promisesem că vă povestesc cum Fiul Domnului a îndestulat patru mii de oameni cu doar cinci pâini şi doi peşti, dar de dragul unui oaspete scump nouă – Petru se opri şi o privi cu blândeţe pe Sapphira – o să reiau numai un crâmpei din întâmplările miraculoase înfăptuite de Mântuitorul nostru, cât a fost cu noi pe pământ, cum ar fi: vindecarea orbului din Betsaida, a leproşilor, a slăbănogului de la Scăldătoarea Betezda, a femeii cu scurgere de sânge… vindecarea slugii sutaşului, a omului cu mâna uscată… şi multe-multe altele… Mărturie fac. Am fost de faţă şi am văzut cum Mesia, într-o casă din Capernaum, în timp ce le vorbea cărturarilor şi mulţimii de oameni buluciţi în faţa uşii despre faptul că, deşi e Fiul omului, e totodată şi Fiul unicului Dumnezeu din cer, deodată, prin acoperiş, era coborât, cu patul său, un slăbănog şi…

     Ochii Sapphirei se împăienjeniseră de lacrimi. Sub pleoapele strânse, ea transpunea fiecare cuvânt în imagine. Prin vocea apostolului, auzea însăşi vocea Mântuitorului. Vedea slăbănogul luându-şi patul şi mergând… „De-aş avea credinţa pură, aşa cum ne cere El, m-aş duce la culcuşul lui Teodoros: – Fiule, iertate-ţi sunt păcatele! Ridică-te şi umblă! Dar sunt îndreptăţită să spun asta? Niciodată!”

     Drumul spre casă i se păru uşor, ca o visare de primăvară. La ultima poştă, îl întâlni pe acelaşi surugiu care o duse, cu o dimineaţă în urmă, spre Roma. Un neastâmpăr imposibil de strunit îl cuprinse când o descoperi pe Sapphira. Ar fi vrut să intre în vorbă. Teama că ceilalţi călători ar vocifera, dacă ar aduce în discuţie subiectul din ajun, îl făcea să se codească. Într-un târziu îndrăzni:

     – Îţi văd chipul luminos, matroană. Şi lumina vine din lăuntrul tău. A fost drumul cu folos?

     – Cum nu se poate mai bun.

     – Fericiţi sunt unii că ajung chiar acolo… Dacă şi eu…

     – Frate surugiu, îţi cunosc ascuţimea judecăţii, se grăbi Sapphira să iasă în întâmpinarea acestuia, de aceea sunt sigură că ceea ce spun nu sunt seminţe aruncate în brazdă stearpă. Avem o floare frumoasă pe care o ţinem într-o cameră întunecoasă. Frunzele-i sunt galbene, bolnăvicioase, da? Mai devreme ori mai târziu, floarea va muri. Dar dacă, printr-o ferestruică, îndreptăm spre ea, cu o oglindă, o rază de soare, nu o salvăm? E adevărat, oglinda nu redă toată puterea soarelui, însă…

     – Mă trimiţi direct în Hades, bună mea stăpână! se grăbi surugiul s-o întrerupă, apoi, după o pauză îndelung cântărită, continuă: La despărţire, vreau să pun o vorbă în calea ta. Se poate?

     Sapphira îl asigură de bunăvoinţa ei printr-un surâs generos şi o înclinare a capului. Ajunşi la destinaţie, aşteptă ca surugiul să ajute cu bagajele călătorilor şi să se ploconească la fiecare în parte, drept mulţumire că i-a avut de clienţi. Chiar şi după aceasta, mormăind nemulţumit că îl luase gura pe dinainte, el îşi făcu de lucru pe la banchetele poştalionului, ştergându-le de praf, cu o cârpă din cânepă prost meliţată. Din gesturile lui, se vedea bine că e într-o mare dilemă. Sprijinindu-şi coatele de podina tocită, îşi lăsă tâmplele în palmele noduroase. Zâmbind luminos, Sapphira se apropie de el şi îi puse mâna pe umărul vânjos:

     – Te aşteptăm vineri, pe înserat, la Ruina Arsă. Dacă nu-ţi place, poţi să nu mai vii, dar în inimile noastre vei rămâne tot frate şi ne vom ruga fierbinte ca şi sufletul tău să fie mântuit.

     – De unde ai ştiut ce voiam?…

     Cu un gest blând, Sapphira arătă spre colina muntelui, locul de întâlnire al creştinilor, întrerupând uluiala de pe chipul surugiului. Bucuroasă că a mai salvat un suflet, grăbi paşii către casă. Ajunsă în pragul uşii sale, scrută prevăzătoare în sus şi în jos trotuarul, scoase legătura de chei, dădu zăvorul la o parte şi intră. Era pentru prima oară când remarca întunericul din acea cameră şi aerul fetid. Se îndreptă spre cealaltă uşă, o descuie grăbită şi o dădu de perete. Lumina puternică năvăli nemiloasă în ochii celor doi mici locatari.

     – Am mâncat atât cât a trebuit, să ştii! se grăbi Puerum să-şi asigure spatele.

     – Mâncaţi cât vreţi… şopti preocupată Sapphira.

     – Ai auzit, Teodoros?! Putem să mâncăm tooot-tot!

 

 

© Ion Lazăr da Coza - 2015

(Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)

- va urma -

= toate fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

 

ANUNȚ: Acesta va fi ultimul fragment pe care îl mai postez aici sau oriunde altundeva. Restul, pe hârtie. Dorim, eu și Lisia (supervizorul meu exigent și drag), ca acest moment să vină cât mai repede! Simt că și domniile voastre, dragii mei cititori, ne împărtășiți nerăbdarea! Țin să vă mulțumesc pentru cei XVIII pași făcuți împreună cu observații, laude, „Îmi place” și critici!

Reverență!

 

 

Vizualizări: 445

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Nu călătoresc în zadar alături de tine, prieten drag Da Coza!

Totdeauna lângă Vezuviu,

Sper ca răbdarea ta să aibă resurse pân' ce erupe Vezuviu, 79 e.n.

Stimă,

gina zaharia a spus :

Nu călătoresc în zadar alături de tine, prieten drag Da Coza!

Totdeauna lângă Vezuviu,

Sperăm să fim mai purificați, mai luminați, Melania!

Drag,

Melania Briciu Atanasiu a spus :

Focul, cel care lumineaza, cel care mistuie, cel care purifica! Multumiri, Ion!

Copleșitor ca de obicei, puternic impresionant ajungi la fiecare sfârșit de capitol. Aș citi în fiecare zi câte unul (situație ce mi se oferă acum) :)) pentru a mă hrăni sufletește... Desigur mai și recitesc.

Acest capitol mai mult decât toate este cuprins de o efuziune informațională despre formarea creștinismului, de o condensare epică, mixate cu talent scriitoricesc.

Călătoria preotesei Marta Baetania spre orașul celor șapte coline, dornică de o tortură fizică în speranța ispășirii păcatelor și pentru a le împărtăși apostolilor, în speranța de a primi cumva iertare divină și de a găsi calea de urmat, trece ca un pelerinaj spre calea sfântă. Scrierea, descrierea acestora este impecabilă. Și tot ce urmează, apoi, ne face să simțim că ne aflăm în fața unei capodopere. Mă simt privilegiată că o citesc în fașă.

Uimitoare este chiar abordarea în sine a subiectului. Îndrăzneala unui ateu să scrie despre formarea creștinismului, studiu complicat al bibliei, trăirea sa pentru a putea scrie. Și totul ficțional.  Nu m-am mira ca la finalul finalului, Ion da Coza să devină credincios creștin.

Plecăciune, scriitorule!

Sofy

„Ateii țin religia în viață!” l-am citat, cu aproximație, pe Cioran.

Mulțumesc pentru radiografia făcută, Sofia! Trag concluzia că „pacientul” e (încă!) viu.

Drag,

Sofia Sincă a spus :

Copleșitor ca de obicei, puternic impresionant ajungi la fiecare sfârșit de capitol. Aș citi în fiecare zi câte unul (situație ce mi se oferă acum) :)) pentru a mă hrăni sufletește... Desigur mai și recitesc.

Acest capitol mai mult decât toate este cuprins de o efuziune informațională despre formarea creștinismului, de o condensare epică, mixate cu talent scriitoricesc.

Călătoria preotesei Marta Baetania spre orașul celor șapte coline, dornică de o tortură fizică în speranța ispășirii păcatelor și pentru a le împărtăși apostolilor, în speranța de a primi cumva iertare divină și de a găsi calea de urmat, trece ca un pelerinaj spre calea sfântă. Scrierea, descrierea acestora este impecabilă. Și tot ce urmează, apoi, ne face să simțim că ne aflăm în fața unei capodopere. Mă simt privilegiată că o citesc în fașă.

Uimitoare este chiar abordarea în sine a subiectului. Îndrăzneala unui ateu să scrie despre formarea creștinismului, studiu complicat al bibliei, trăirea sa pentru a putea scrie. Și totul ficțional.  Nu m-am mira ca la finalul finalului, Ion da Coza să devină credincios creștin.

Plecăciune, scriitorule!

Sofy

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR 

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR 

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Lui Vasilisia Lazăr i-a plăcut fotografia lui bolache alexandru
cu 25 minute în urmă
Postare de log efectuată de Maria Mitea
cu 43 minute în urmă
Ada Nemescu a comentat în legătură cu fotografia lui bolache alexandru
cu 1 oră în urmă
Lui Ada Nemescu i-a plăcut fotografia lui bolache alexandru
cu 1 oră în urmă
Lui Ada Nemescu i-a plăcut profilul lui bolache alexandru
cu 2 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Frigul este gri a utilizatorului Mihai Katin
cu 5 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog trebuia... a utilizatorului bolache alexandru
cu 7 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog trebuia... a utilizatorului bolache alexandru
cu 7 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Răsărit în apus a utilizatorului Monica Pester
cu 12 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amintiri de avangardă a utilizatorului Costel Zăgan
cu 12 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog O noapte cu dor și stele a utilizatorului Gavrilă(David) Giorgiana Teodora
cu 12 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog concert de muzică de gaga a utilizatorului nicolae vaduva
cu 12 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog din accidentele altui secol a utilizatorului petrut dan
cu 12 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Frigul este gri a utilizatorului Mihai Katin
cu 13 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 15 ore în urmă
Stanescu Valentin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog trebuia... a utilizatorului bolache alexandru
cu 15 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat o discuţie la grupul
cu 16 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Am uitat... a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Stanescu Valentin îi place postarea pe blog trebuia... a lui bolache alexandru
cu 16 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor