La cursuri, Maria urmări clipă de clipă, intrarea în aulă. Nemiloasele secunde treceau şi se transformau în minute, minutele în ore, orele în chin, chinul în disperare şi iubitul ei nu apăru nici la ultimul curs, care, în sfârşit se termină, punând capăt agoniei. Îngândurată, ea se ridică să părăsească aula, când:

      − Ce se întâmplă cu tine, Maria, ăăă… eşti bolnavă? auzi în spatele ei.

      Surprinsă se întoarse uşor, îl recunoscuse pe Matei după timbrul inconfundabil, uşor tărăgănat, parcă căutându-şi veşnic cuvintele, dar, în acelaşi timp, uimită de curajul lui. Matei era cel mai timid coleg din grupa ei, deşi începuseră anul universitar de mult, azi era pentru prima oară când el îndrăznise s-o abordeze. Nu era acceptat de gaşca băieţilor: nu fuma, nu consuma alcool, nu purta blugi şi giacă din piele cu fermoare şi ţinte. Cu Matei, Maria, făcuse doar clasa a IV-a împreună, apoi soarta îi despărţise şi se mai întâlniseră la liceu, dar în clase diferite.

      − Nu, Matei, nu sunt bolnavă! Am avut o zi mai dificilă…

      − Da… ăăă, am observat... golul de lângă tine, zise el mai încet. Vrei să te conduc?

      − Nu, mulţumesc! Eşti un drăguţ, dar nu este cazul! răspunse Maria repede, pornind spre uşă.

      Auzise şi înţelesese aluzia răutăcioasă – aşa o catalogase ea –  a lui Matei şi spontan îşi simţise ochii inundaţi de lacrimi, dar nu voia ca el să observe acest lucru. Mai tristă, mai abătută, Maria părăsi incinta universităţii, însă când ajunse în stradă, totul se transformă într-un basm, când, pe trotuarul de vis-a-vis văzu maşina lui Luis. Traversă alergând strada. Luis o observă şi coborî în întâmpinarea ei.

      − Vai, dragul meu, ce mai speriat! Ce dor mi-a fost de tine! Ce emoţii, ce gânduri mi-am făcut!... Am crezut că ai păţit ceva…

      El o cuprinse în braţe, încercând s-o liniştească.

      − După cum vezi, sunt viu, teafăr şi nevătămat, spuse Luis, sărutând-o uşor.

      − Unde ai fost? Te-am căutat toată noaptea la telefon, am vrut să-ţi…

      − Ceva neprevăzut…

      − De ce n-ai telefonat, aş fi stat mai…

      − Maria, linişteşte-te! o întrerupse el intenţionat, abordând o mină serioasă. Tu ai încredere în mine?

      − Sigur că am.

      − Deocamdată eu… eu nu pot să-ţi spun despre mine chiar totul… adică exact ce fac, unde merg, etc…  Şi nici nu ştiu dacă am să pot să-ţi spun vreodată, te rog, nu mai pune întrebări de genul acesta! continuă el privind-o foarte direct, încercând prin forţa privirii s-o determine să creadă că ce spune, este purul adevăr. Nu a fost nimic grav, o problemă… o problemă cu tata care trebuia urgent rezolvată. Am să-ţi povestesc, mai târziu! spuse el afişând aceeaşi mină serioasă. Apoi reluă, dorind să-i abată şi mai mult atenţia: Am o veste grozavă pentru tine.

      − Da?! Uimeşte-mă!

      − Vreau să te prezint părinţilor mei.

      Vestea, cu adevărat grozavă, o şocă şi  Maria făcu ochii mari.

      − Să mă prezinţi părinţilor tăi!? Chiar azi!

      − Da. De ce te miri?

      − Păi… păi, nu mă simt pregătită! se scuză ea, bâlbâindu-se.

Bingo! Eram sigur că vei fi şocată şi nu vei accepta! gândi el privind-o, satisfăcut că totul ieşise conform planului său.

      − Dragul meu, am şi eu o veste… şi mai grozavă.

      − S-o auzim!

      − Vom face revelionul împreună! Asta am vrut să-ţi spun aseară, la telefon, dar… şi se opri surprinsă de reacţia lui la aflarea veştii. Pe faţa lui nu se clintise niciun muşchi, nici cea mai mică reacţie de bucurie. Primise vestea ca pe ceva firesc, de genul că aşa e normal, aşa trebuie să se întâmple şi starea aceasta pasivă, o bulversă pe Maria.

      − Cum, nu te bucuri? nu se putu abţine să nu-l întrebe.

      − Ba da!... şi Luis se aplecă şi o mai sărută o dată. Totuşi, mergem la ai mei? insistă el de formă.

      − Te rog, mergem altă dată! spuse ea desprinzându-se uşor din braţele lui. Apoi puţin abătută şi uşor confuză, continuă: Acum sunt… mă simt nepregătită, mă simt şi obosită, nu prea am dormit, apoi nu sunt nici îmbrăcată pentru o vizită aşa de importantă…

      Luis, total absent la ce-i spusese Maria, plecă de lângă ea şi ocolind maşina îi deschise portiera, invitând-o din priviri să urce. Maşina demară şi vraja basmului se topi. Realitatea crudă urcase încălţată cu bocancii ei mari şi plini de noroi în maşină, o dată cu Maria. Fiecare cu gândurile lui. Maria încă se mai întreba: de ce a reacţionat aşa de pasiv, aşa de rece şi nu s-a bucurat explosiv la aflarea veştii, aşa cum mă aşteptam? Doar a schiţat un vag şi greu perceptibil zâmbet şi atât!  

      Luis se mai gândea încă la „problema” pe care o avusese de rezolvat în seara precedentă, şi chiar dacă toată noaptea „lucrase” la rezolvarea ei, rezultatul, paradoxal, nu-l mai satisfăcea acum, când se afla în preajma Mariei.

 

      „Problema” respectivă, Luis o cunoscuse prima dată în avion, în vară, când, plictisit de monotonia distracţiilor limitate din Bucureşti, luase avionul și zburase spre Ibiza. Totul începuse cu un schimb nevinovat, fugar şi plin de mici tatonări, de intersecţii nevinovate ale privirilor în terminal, aşteptând îmbarcarea. „Soarta crudă şi nemiloasă”, făcuse ca locurile lor să fie chiar unul lângă altul în avion. Făcuseră repede cunoştinţă şi discutaseră tot felul de banalităţi, apoi la aterizare în aeroport, se despărţiseră, ea rămânând în Madrid. Între timp, ea, „problema”, devenise însoţitoare de bord şi aseară, din întâmplare o întâlnise şi cum deja cunoştea datele, încercase s-o rezolve. O rezolvase dar… rezultatul nu-l mai satisfăcea acum.

      Şi asta se întâmplă acum când sunt lângă Maria! se miră Luis. Femeia de aseară era frumoasă, generos dotată de mama natură, inteligentă, rafinată, dar am simţit-o  uneori ca pe o maşinărie de făcut sex, rece, chiar puţin frigidă, nu numai la trup, dar şi sufleteşte. Toate mişcările ei, toate mângâierile ei erau calculate la milimetru, studiate, ştia exact de unde să înceapă,  unde şi când să termine, mişcări repetate cu multă atenţie şi  bolnave parcă de atâta repetiţie, şi tot ce făcea nu era decât o veşnică repetiţie, aşa am simţit-o! Pe când Maria!? Maria este feminitatea întruchipată, spontană, simplă şi naturală, caldă, calmă şi, dar nu în ultimul rând, senzuală…

 

      − Luis, mă gândeam să-ţi fac cunoştinţă cu părinţii mei, ce zici?

      − Poftim! 

      − Ziceam că este un momentul să-ţi fac cunoştinţă cu părinţii mei.

      − Chiar azi?

      − Da. Tu eşti ok… tu mereu eşti îmbrăcat frumos, mereu prezentabil, glumi ea.

      Luis zâmbi: cum are Doamne puterea să fie atât de spontană?

      − Aşa este obiceiul la noi… părinţii mei sunt de modă veche şi vor ca eu să respect tradiţia! se motivă ea.

 

      Pe drum, de la o florărie, Luis  cumpărară două buchete superbe. Ea primi − surprinsă că el nu uitase − un buchet de tuberoze. Pentru coana Eleonora, cum o alintă Maria, Luis luase nişte trandafiri galbeni. Opriră maşina pe aleea din faţa blocului. Ajutată de Luis, Maria coborî cu braţul plin de flori. Vecinele de la parter se şi iviră la fereastră, în spatele perdelelor. Maria se prefăcu că nu le vede şi zâmbi în sinea ei: peste cinci minute, toată scara va fi informată, iar mâine tot cartierul!

      La primul etaj se opriră, ea sună şi din apartament se auzi un „da”, iar după câteva secunde uşa se deschise. Eleonora se pierdu cu firea şi rămase uimită în uşă, blocându-le accesul. Maria înţelegând rapid situaţia, o împinse uşor cu mâna şi spuse păşind în hol urmată de Luis:

      − Sărut mâna, mamă!... El este Luis, prietenul meu. Dumneaei e Eleonora, mama mea, care este cea mai bună femeie de pe planetă!

Luis îi întinse buchetul şi zise, înclinându-se uşor:

      − Încântat de cunoştinţă, doamnă!

      Eleonora primi florile şi se înroşi toată. Fâstâcită că nu mai primise în viaţa ei aşa ceva de la un bărbat –  Doamne, şi ce bărbat i le dăruise! – nici cum să le ţină în mână nu ştia.

      − Tata, ce face? Unde e? o întrebă Maria.

      − În… şi Eleonora înghiţi în sec, în… sufragerie… citeşte! reuşi totuşi să articuleze, ţinând acum buchetul în braţe, ca pe un nou-născut.

      Maria urmată de Luis, intrară în camera de zi. La masa din mijlocul sufrageriei, masă pe care o găseai în mai toate apartamentele din România din acea perioadă şi care era mai mică sau mai mare în funcţie de confortul apartamentului, stătea – într-o poziţie strategică, adică cu spatele în lumină, constată rapid Luis – Mihai, care citea ziarul Scînteia, ziarul lui preferat.

      − Sărut mâna, tată!

      Mihai tresări, şi privindu-i pe deasupra ochelarilor, puţin surprins, lăsă ziarul şi se ridică.

      − Tată, el e Luis, prietenul meu! Luis, dumnealui e tatăl meu, Mihai! spuse Maria dintr-o suflare şi tăcu să respire.

      Luis mai făcu un pas şi se opri în dreptul mesei, întinzând mâna spre Mihai.

      − Mă bucur, să vă cunosc, domnule Mihai.

      Şi mâna mică şi delicată a lui Luis se pierdu în mâna mare, aspră şi muncită, cât o lopată, a lui Mihai.

      − Şi eu… mă bucur! răspunse Mihai, foarte surprins de inedita situaţie şi de mâna foarte rece a musafirului. 

      − Luaţi loc, vă rog! spuse Mihai aşezându-se.

      Luis se aşeză în capătul opus al mesei. Maria, de la mijlocul ei, îi privi preţ de o clipă pe rând şi puţin amuzată, gândi: oştile stau faţă-n faţă! Acum să înceapă lupta!

      − Mărie, tată!... trebuia să ne anunţi, ne pregăteam şi noi cu ceva să omenim oaspetele… nu se cade, aşa pă ne pusă masă! o dojeni Mihai.

      − Tată, totul s-a întâmplat spontan şi n-am mai avut timp de formalităţi. Scuză-ne, dar această vizită nu era în programul de azi! spuse ea surâzând. 

      − Da, da… înţeleg, voi tinerii din ziua dă azi! Şi, cum merg cursurile, cum vă simţiţi la noi? întrebă Mihai a introducere, împăturind ziarul, aşezându-l pe masă şi – vechiul lui obicei! −  netezindu-l la colţuri de nişte cute imaginare. 

      − Bine, chiar foarte bine! Mai ales acum după ce-am cunoscut-o pe Maria, mă simt şi mai bine! spuse Luis uitându-se la ea.

      Maria se înroşi un pic şi zâmbi lăsând capul în jos.

      − Da, da… înţeleg! zise Mihai, netezind încă ziarul.

      Luis îl privi mai atent, să vadă dacă ce spune Mihai, se putea citi şi pe faţa lui, dar nu reuşi mare lucru, deoarece nu-i vedea prea bine chipul: Mihai era aşezat cu spatele în lumină.

      − Domnule Luis, să-mi fie iertată întrebarea care vreau să v-o pun... începu Mihai cu privirea încă pe ziar, tărăgănând uşor glasul şi oprindu-se din truda inutilă de-al mai îndrepta, apoi ridică semeţ capul, întrebându-l: De ce n-aţi rămas în Franţa, domne, să… să studiaţi acolo?

      − Din mai multe motive! răspunse Luis, parcă imitându-i vocea monotonă.

      Mihai continua să-l privească curios.

      − Primul motiv, începu Luis, şi cel mai elocvent este că tatăl meu lucrează de foarte mulţi ani, aici în România! Apoi, continuă el, tata, când eram adolescent mi-a vorbit foarte frumos şi mult despre această ţară minunată, despre oameni ei primitori şi ospitalieri, despre gradul înalt la care a ajuns şcoala şi cultura românească. Mai mi-a vorbit despre frumuseţea munţilor, sălbatica deltă, tradiţiile încă respectate, păstrate şi transmise din generaţie în generaţie, şi, dar nu în ultimul rând, despre femeile frumoase şi na…  – era să zică naive, dar se opri în ultimul moment – naturale, chiar foarte naturale şi pure, o drese el rapid.

      − Fain! Mă uimiţi, foarte frumos vorbiţi despre ţara mea şi foarte bine vorbiţi limba noastră! se miră Mihai.

      − Da. Am avut norocul să-mi petrec o parte din copilărie şi adolescenţă, printre români. Mama care mi-a dat viaţă, bona care m-a crescut şi mama actuală, mama vitregă, sunt din România.

      Eleonora intră cu o tavă. Maria se ridică şi o ajută să o pună pe masă, apoi din vitrină scoase ceştile din porţelan chinezesc, cu mare atenţie, deoarece le folosea pentru prima dată.

      − Cafea bună cum face Eleonora, n-ai băut până acu', domnule! spuse Mihai lăudându-şi soţia. Femeile se priviră semnificativ preţ de o clipă. Un compliment din gura lui, putea fi auzit o dată la zece ani.     

      Mihai îşi scoase pachetul de ţigări – Carpaţi fără filtru! – ţigările lui preferate şi cu mişcări calme, încercă să-şi vâre degetele în pachet să caute una moale. Cum degetele lui foarte groase nu încăpură prea bine în pachet, calm, le răsturnă pe ziar şi începu metodic să le ruleze pe rând cu degetul arătător, căutând una fără beţe. Luis observând mişcarea, scoase şi el ţigările lui.

      − Vă rog, nu fumaţi un Kent?

      Mihai privi pachetul şi fără să-şi întrerupă activitatea, spuse:

      − A!… Nu. Mulţam frumos! Să nu vă fie cu supărare că refuz, da' le prefer pă ale mele: simţeşti că fumezi! Astea, ale dumitale, sunt moi, tare slabe. Am fumat… nu zic că nu, o dată la mine la muncă. Şefu' meu fumează d'astea. Zice el, într-o zi către mine: măi nea Descu – aşa-mi spun colegi şi aşa s-a învăţat şi dumnealui – , uite bre, fumează şi mata o ţigară bună! Şi am fumat, dar nu mi-o plăcut, simţeşti că pufăi paie sau mătase dă porumb.

      Luis privind-o pe Maria, întrebător, repetă uimit:

      − Mătase dă porumb?!

      − Am să-ţi arăt la vară, practic!... îi lămuri ea zâmbindu-i.

      Mihai găsi după mai multe încercări ţigara căutată. O aprinse.

      − Fata mea nu fumează! spuse cu mândrie Eleonora, uitându-se la Luis.

      Maria şi Luis schimbară doar o clipă privirile.

      − Şi tatăl dumitale ce face în România? Ce lucră? îl auziră pe Mihai întrebând.

      − Este diplomat.

      − Aha! făcu Mihai, sorbind din ceaşca de cafea, gânditor. Nu ştia el prea bine ce înseamnă asta, dar din câte mai citise, se gândi că trebuie să fie ceva mare ştab. Şi ca să câştige şi mai mult timp de gândire, adăugă: Poţi fuma şi dumneata, Eleonora ne scuză, că e o zi mare pentru noi toţi!... Auzi, Eleonora, adu şi câte o scrumieră, că doar nu vrei să dăm pă jos scrumu' şi să-ţi murdărim persanu'.

      Eleonora sări ca un arc şi aduse două scrumiere.

      − Şi… şi cum vedeţi dumneavoastră comunismul, domnule Luis?... zic aci, la mine în ţară, mă interesează aşa, părerea dumitale de tânăr student, că la dumneata nu-l prea apucaşi.

      Luis şi Maria, în prima fază, se priviră o clipă surprinşi de asemenea întrebare, apoi întoarseră capul şi spre Mihai, observând că acesta vorbise fără să ridice ochii din scrumieră, de parcă citise în scrumul din ea, întrebarea.

      − Comunismul!?... Vorbind aşa ca un simplu spectator, şi foarte neutru, pe mine ca cetăţean străin sau mai bine spus, ca student străin, nu mă afectează. Pe dumneavoastră, cetăţenii acestei ţări, văd că vă afectează. Se vede clar că o duceţi greu şi se simte… Cred că în viitor, o s-o duceţi şi mai greu, dacă nu vă uniţi şi nu schimbaţi regimul ăsta bolşevic. Nu puteţi să călătoriţi după bunul plac, nu aveţi paşaport, nu aveţi voie să deţineţi valută, nu vă puteţi exprima liber opiniile fără teama de-a nu fi arestaţi. Zilele trecute am auzit o poezie…

      − Şi „secu” e vârât peste tot! gândi Mihai cu voce tare, întrerupându-l.

      − Poftim? întrebă Luis neînţelegând cuvântul.

      − „Secu” vine de la securitate, adică, oameni ce lucrează în sistem, îi explică Maria.

      − Aha, înţeleg acum.

      − Ziceaţi de o poezie! îi aminti Mihai.

      − Da, o poezie care m-a pus pe gânduri!... Însă nu ştiu dacă am reţinut exact versurile: „Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt / Şi-n bobul ce râde sub soare”, sau cam aşa ceva…

      − Da! zise Mihai alb, faină poezie, n-am ce zice!... şi cătrănit, trase adânc din ţigară şi nu mai comentă nimic. De fapt, ce mai putea să spună în faţa unor asemenea versuri.

      − Lasă tată, nu-ţi mai face inimă rea. Poate se vor schimba lucrurile odată ş-odată! spuse Maria.

      − „Secu” are urechi peste tot şi e infiltrată peste tot, în toate structurile dă bază! spuse Mihai pe un ton nefiresc de calm. Mare minune dacă n-o să fiu chemat, dă ei, să dau cu subsemnatu'…

      − Cum adică să „dau cu subsemnatu' ”? întrebă Luis privindu-i pe rând.

      − Adică, o declaraţie scrisă la securitate! interveni Maria.

      − Da, o declaraţie scrisă la securitate, aşa să cheamă foaia aia dă hârtie, aia pă care tu scrii, mare şi citeţ „Declaraţie”… şi începe cu, subsemnatul „X”, declar că… dacă eşti mai slab dă înger, dă frică, tu ca prostu', scrii ce-ţi spun ei şi sluga lor eşti pă toată viaţa… Da' azi, putem să vorbim liber, poţi să-mi spui tot ce gândeşti despre comunişti, e doar prima vizită şi i-am luat ca din oală, adicătelea nu să aşteptau la vizită… după însă, mai târziu în colo, o să apară probleme…

      − De ce credeţi, domnule Mihai, că vor apărea probleme?

      − Pentru că, mai mult ca sigur, un vecin binevoitor o să spună băieţilor cu ochii albaştri – aşa să cheamă ăştea, dă la securitate, băieţii cu ochii albaştri – despre faptul că eu, tovarăşul Dinulescu Mihai, am fost vizitat dă un străin.

      − De unde să ştie?

      − Simplu domne! făcu Mihai, uşor indignat că el nu ştie măcar asemenea lucru minor. Maşina dumitale are mod sigur un număr dă circulaţie care începe cu 12.B… şi patru cifre!... Da?

      − Da.

      − Aşa au toate maşinile înscrise în circulaţie la noi, cu care circulă străinii şi studenţii!... Un număr special! Deci, concluzia e simplă, nu?

Luis mai luă o gură de cafea, apoi aprinse o ţigară.

      − Păcat! Păcat că România, ţara asta a dumneavoastră frumoasă şi bogată dar prost şi dictatorial condusă − asta o ştiu de la tata, care are ceva ani aici − este cea mai afectată, din Europa! Repet, păcat, mare păcat, aveţi nişte facilităţi enorme, dar prost exploatate: aveţi câmpii mănoase, dealuri pline cu păduri şi viţă-de-vie, munţi frumoşi prin sălbăticia lor, peşteri unice în lume, ieşire la mare şi, sunt sigur că nu vă spun o noutate, sunteţi cei mai săraci din Europa!

      − „Munţii noştri, aur poartă / Noi cerşim, din poartă-n poartă!”… ştiu asta dă la şcoală, că ne-a învăţat Domn' Învăţător, spuse Mihai, cu mult năduf în glas… Da' Albania, domne, Albania e mai săracă decât noi!

      − Şi vă consolaţi cu asta?

      − Nu, da'… da' nu suntem chiar ultimii, aşa… şi Mihai zâmbi cinic.

      − Noul preşedinte al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, ales acum în primăvara acestui an, va face unele modificări în marea Rusie, ai să vezi şi dumneata! La Paris, se vorbeşte despre el, că este un mare vizionar şi că va schimba ceva în toată Europa. Aici… aici în România, n-aţi auzit nimic?

      − Pă la muncă, aşa dă la colegi, mai aud şi eu câte ceva! Mie mi-e frică să ascult Europa Liberă sau Vocea Americii. La bloc, pereţii ăştea din beton, au urechi! Da' am colegi care stau la curte, adică la casă, şi ei ne mai spune, folosind cuvintele lor, ce să mai întâmplă în lume. 

      − A mai spus Gorbaciov, că în următorul an, la viitorul congres al lor, al comuniştilor din Rusia, din primăvară, oficial, va lansa nişte politici care vor schimba totalmente Europa. Chiar o va „zgudui din temelii”, ca să folosesc termenul care circulă acum.

      − Vă pricepeţi la politică, domne, nu glumă!

      − Puţin, domnule Mihai, foarte puţin. Eu nu fac decât să vă relatez, ce se zvoneşte în Franţa, că se va întâmpla în bătrâna Europă.

      Apoi tăcură amândoi şi parcă o linişte apăsătoare se instală peste toţi. Eleonora se ridică brusc şi părăsi sufrageria. Apăru după câteva momente cu ibricul în mână:

      − Mai vrea cineva cafea?

      − Eu, Eleonora! Să-mi pui doar jumate  dă ceaşcă… aşa, mulţumesc!

      Şi pentru că, Luis nu-şi exprimă dorinţa că ar mai vrea cafea, Maria se ridică:

      − Luis, mergem să facem câţiva paşi?

      La despărţire îşi strânseseră din nou mâinile şi Mihai avu aceeaşi senzaţie ciudată, de rece, în mâna lui. Hai că la început înţelesese, venise omul de afară, dar acum de ce avea mâna tot aşa de rece?  Aşa sunt unii, domne, au circulaţia sângelui mai proastă, la periferie! gândi el aşezându-se.

 

      − Nu cred că i-am făcut o impresie bună tatălui tău! zise Luis în timp ce coborau scările.  

      − Ai citit romanul „Moromeţii”, de Marin Preda? îl întrebă Maria în loc de răspuns.

      − Nu, n-am citit, dar am auzit de carte.

      − Am să ţi-o dau s-o citeşti. Atunci vei înţelege mai bine mentalitatea şi gândirea ţăranului român,  apoi, vom mai discuta şi despre tata.

      Ajunseră la maşină.

      − Hai, facem un tur! propuse el.

      − Sunt obosită Luis! Ţi-am spus că nu am dormit, ameţesc puţin şi nu ştiu de ce…

      − Lasă, în vacanţa de iarnă te refaci, mergem la munte şi-ţi încarci bateriile!

      Luis o cuprinse în braţe şi o strânse la pieptul lui, sărutând-o în văzul tuturor vecinelor care sigur pândeau din spatele perdelelor. Maria ridică privirea, căutându-i ochii, dar nu putu să citească nimic în ei.

      − La revedere, Maria!

      − Pa, Luis! 

 - va urma -

Vizualizări: 51

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Am citit un capitol frumos, interesant. De fapt am recitit... dar, oricum nu-mi amintesc tot, deoarece am citit de mult. Un capitol care atinge probleme sociale ale vremii în care se petrece acţiunea, dar şi detalii în ceea ce priveşte caracterul celor doi protagonişti ai romanului. Regret că ştiu acţiunea. Oricum aştept continuarea. Doresc să trec din nou prin acţiune.

Iar acum cârcoteala: ''absent le ce-i spusese'' - la;  ''şi Mihai zâmbi cinic.'' - cred că ar mai nimerit, ironic (dar este opţiunea ta); ''spun aşa cu cuvintele'' - chiar dacă sunt cuvintele lui Mihai, acel ''cu cu'' zgârie tare urechea. :)) 

Am citit cu plăcere şi interes, Sofy!

Sofia, am modificat!

Mulţumesc foarte mult pentru ajutor.

Cu prietenie,

Sofia Sincă a spus :

Am citit un capitol frumos, interesant. De fapt am recitit... dar, oricum nu-mi amintesc tot, deoarece am citit de mult. Un capitol care atinge probleme sociale ale vremii în care se petrece acţiunea, dar şi detalii în ceea ce priveşte caracterul celor doi protagonişti ai romanului. Regret că ştiu acţiunea. Oricum aştept continuarea. Doresc să trec din nou prin acţiune.

Iar acum cârcoteala: ''absent le ce-i spusese'' - la;  ''şi Mihai zâmbi cinic.'' - cred că ar mai nimerit, ironic (dar este opţiunea ta); ''spun aşa cu cuvintele'' - chiar dacă sunt cuvintele lui Mihai, acel ''cu cu'' zgârie tare urechea. :)) 

Am citit cu plăcere şi interes, Sofy!

Mi-a placut si acest capitol. Sunt curioasa ce faci din acest Luis.

Cu prietenie,

Corina, mulţumesc pentru lectură!

Iar ca să afli ce se va întâmpla cu acest personaj, te invit cu mare drag să-l urmăreşti.

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Mi-a placut si acest capitol. Sunt curioasa ce faci din acest Luis.

Cu prietenie,

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog psychosis a lui Djamal mahmoud
cu 5 minute în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog psychosis a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 6 minute în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Zbor a utilizatorului Dan Mitrache
cu 14 minute în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Primitivul modern a lui Suchoverschi Gheorghe
cu 41 minute în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Primitivul modern a utilizatorului Suchoverschi Gheorghe
cu 41 minute în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Visând printre gratii de cușcă a lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Ciliban Daniel şi-a actualizat profilul
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Puntea suspinelor a lui Mirela Ciupercă
cu 6 ore în urmă
Ciliban Daniel este acum membru al ÎNSEMNE CULTURALE
cu 6 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog psychosis a utilizatorului Djamal mahmoud
cu 6 ore în urmă
Lui Ciliban Daniel i-a plăcut discuţia Maria Nebuna a lui Agafia Drăgan
cu 7 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din dală-n dală a utilizatorului Cristian Je
cu 8 ore în urmă
Pictograma profiluluiCineva i-a dăruit un cadou utilizatorului Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Melancolia risipirii a lui Suchoverschi Gheorghe
cu 10 ore în urmă
Postare de log efectuată de Cristian Je
cu 12 ore în urmă
Pop Dorina a lăsat un comentariu pentru Vasilisia Lazăr (da Coza)
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Efect Bacovia a lui Costel Zăgan
cu 16 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Se stinge prada înlăcrimată a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 18 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Infinit în cheia sol a utilizatorului Lhana ROMA-NOVA
cu 18 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Și-i toamnă... a utilizatorului Blăjan Ovidiu
cu 19 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor