Fragment din romanul "Trăind clipa", vol. 2

[Nina Mariana Marcu]

 

Seara ne-a prins în apropiere de hotel, pe o bancă de pe plajă. Marea se supărase. Era, pentru prima dată de când veniserăm, agitată. Aproape înfuriată. Se zvârcolea între ţărmuri ca o fiară rănită. Poate plângea. Poate cineva o stârnise. Era, chiar aşa neliniştită cum ne apărea, la fel de verde şi de limpede ca în zilele bune. Nesfârşirea ei se pierdea şi se contopea în culorile blânde ale asfinţitului. Dinspre larg, adia uşor până la noi, briza. Mirosea a alge, sare şi scoici şi mi-am spus în gând că e cel mai special iz pe care l-am simţit în ultima vreme. Evident, nu vorbesc despre cel de liliac, care îmi gâdilă atât de aparte, din când în când, nările. Acela, aşa neaşteptat şi nefiresc cum e, aduce parcă din neant, fericirea. O singură crenguţă de liliac şi e în stare să cutremure munţii şi să zguduie văile. Ca un cataclism, ca o avalanşă... Nu ştiu de ce m-au trecut, dintr-o dată, fiorii. Nu era frig, nu de aia mă scuturam ca prinsă de friguri, dar nici foarte cald ca în serile trecute. Priveam marea şi ascultam cum urlă, în egală măsură, tăcerea din adâncurile ei şi dintr-ale noastre. Parcă niciun gând nu mai venea peste noi. Sau, poate, ca la comandă, ne potopiseră toate, aceleaşi, multe. Câte un val mai zgubilitic înainta răvăşit până aproape de noi şi se făcea, într-o singură clipită, mii de cioburi. Apoi fugea, ca speriat de flăcările iadului, înapoi în matca lui. Aproape pe aceleaşi cărări pe care se aventurase până la noi. La linia orizontului un curcubeu singuratic se pierde, discret, în noaptea avidă de putere. Parcă fuge să se îmbrăţişeze cu neantul. Parcă se surpă în orizonturi. Nu mai rămâne, după el, nici măcar iluzia că a fost. Certă deşărtăciune...

Şi, în inima mării, se zvârcoleşte pe mai departe neliniştea. Ai zice că undeva, în larg, a izbucnit, din senin, un pui de furtună. Marea n-o aştepta. N-o vrea. Ar îndepărta-o. Arar, pe ţărm, perechi grăbite aruncă ocheade spumei albe a valurilor şi se gândesc că, poate, mâine nu vor mai putea să facă baie, dacă marea nu se potoleşte. Hauie, parcă, a vrajbă, văzduhurile. Simt că, undeva, departe, natura pune de-o răzmeriţă. Vrea să se năpustească îndată cu toate hoardele ei din cer, către pământ şi mare. Vrea să lovească. Nu ştiu ce i-o fi venit. Mi-e frică, aşa cum nu ştiu să-mi fi fost nici măcar în copilărie, când dormeam singură în apartament, de furtună. Mi-e groază. Mi-e lehamite. Odată cu năvala ei, intuiesc un alt atac peste eul meu, cel al amintirilor. Parcă şi văd cum se prăbuşesc toţi copacii din lume peste mine şi mă acoperă, ca-n moarte, cu ramurile lor. Parcă disting în noapte, doar la un pas de mine, bolidul acela care m-a aruncat în doar doi timpi şi trei mişcări în comă profundă. Parcă simt cum mă prăbuşesc ireversibil în mine, numai la gândul că o altă furtună se va abate peste lume. Sunt ca un condamnat la ştreangul călăului, care nu mai poate să vadă, după ce, printr-un miracol nesperat, nebănuit, a scăpat de moartea plănuită, frânghia. Spaimele îmi răscolesc cerul amintirilor şi mă aruncă în abis. Se înnoptează, aproape fără să ştiu, în mine. Lumina mi se stinge şi cad sfâşiată de îndoieli. Răpusă de haita de câini a gândurilor, care muşcă temeinic din sufletul meu. Până în tenebre mă duc. Şi parcă nici acolo nu mă opresc. Parcă şi mai în gol mă prăbuşesc. Îmi spintec într-o secundă, în încercarea disperată de a nu da glas fricii mele haotice de furtună, ambele buze, până la sânge. Gustul lui mă înspăimântă, realizez, şi mai tare. Mi-e teamă de sânge. Şi-mi e teamă de uragane. Poate că-mi e teamă de mine. Dacă mi-aş găsi echilibrul... Dacă aş putea să găsesc puterea... Dacă aş fi în stare să trec deopotrivă şi de sânge şi de furtună. Să le las în urmă. Ca pe nişte lucruri inutile, bune de aruncat la ghenă.

Mă cutremur în adâncuri a plâns. Ca marea... Dacă apucă să curgă o lacrimă, numai una, prăpăd se face în mine. Dezastru... Ca pe vremea lui Noe vor lovi lacrimile în pieptul meu. Îmi bat în inimă clopotele a primejdie. Nu vreau, nu trebuie să mai fug din calea ei. Trebuie să mă ridic din hău şi să mă adun, aşa răvăşită în mii de fărâme cum sunt. Trebuie să pun piciorul în prag şi să spun spaimelor mele că sunt mai tare ca ele. Trebuie să le înving. E musai să le nimicesc. Altminteri nu voi putea să trăiesc mai departe. Mă vor termina. Nu, nu pot să merg eu şi furtuna pe acelaşi drum. Eu trebuie s-o iau, acum, la intersecţia aceasta, într-o direcţie, ea în cealaltă. Nici sângele nu-mi este prieten. Strada pe care am apucat-o de ceva vreme e cu sens unic şi numai eu am dreptul să trec pe aici. Spaima de lichidul vital intră pe contrasens. Şi, cum ar zice poliţistul meu, comite o infracţiune. Nu trebuie să cad acum. Nu trebuie să las frica să mă gâtuie. Dacă se întâmplă asta, nu voi mai avea în veci tăria să ripostez. Nu sunt o fiinţă slabă, îmi spun. Sunt într-atât de puternică încât să înving. Au fost doar destule furtuni în viaţa mea... Atâtea uragane... Multe vijelii... Şi n-am picat. Nu am clacat. Chiar dacă mi s-a odihnit în ţărână fruntea îngândurată, m-am ridicat şi am făcut, întâi târâş, apoi pe picioarele mele, primii paşi. Pot şi acum. Sunt în stare. Îl strâng instantaneu pe Cristi de mână. Pentru el, pentru mine, trebuie să reuşesc şi să nu mă mai tem, ca un copil prost, de furtună. Nici de sânge. Nici de alte lucruri. De nimic...

─ Ţi-e frig? – mă întreabă el şi mă cuprinde mai tare cu braţul. Te încălzesc eu şi, dacă vrei, plecăm în cameră.

Nu vreau să plecăm. Nu vreau să fug. Nu dezarmez în faţa urgiei care, poate, nici nu mai vine. O înfrunt. Aşa cum am decis să înfrunt fiecare nebuloasă din viaţa mea. L-am înfruntat eu şi pe Dan. Şi el era mai ceva ca furtuna. Aşa că, nu mă tem de nimic. Acum, mai mult ca niciodată, sunt o femeie puternică.

─ Tu tremuri... Ce e? S-a întâmplat ceva? Sunt iar frisoanele de la arsuri? Spune-mi...

Ce să-i spun? Acum m-ar ajuta, cu siguranţă. E lângă mine. Dar în curând va fi în altă parte, foarte departe. Şi atunci, dacă învăţ să fiu cu totul dependentă de el, cum voi înfrunta furtuna când voi rămâne singură? Vor mai fi şi alte uragane. Vor lovi cu mult mai crâncen în copaci şi-n mine, decât acum. Atunci nu va mai fi nimeni lângă mine ca să mă sprijine. Şi mă voi prăbuşi. S-ar putea să nu mai pot şi să nu mai ştiu cum fac să mă ridic. De data asta, trebuie să înfrunt singură hăurile deschise ale cerului. Stau eu cu ele, faţă-n faţă.

─ Ţie ţi-e frică de furtună... se sperie într-o clipă Cristi. Asta trebuie să fie. Dar stai liniştită, nu eşti singură. Nu se întâmplă nimic. Nici nu ştiu dacă are putere acum natura să se adune a furtună. Nu trebuie să-ţi fie frică.

─ Nu-mi e, i-am strâns mâna a răspuns. Mi-am impus să nu-mi fie. Vreau să nu-mi fie. Din tot sufletul vreau asta...

─ Şi aşa va fi. Eşti puternică, mult mai puternică decât bănuieşte oricine şi chiar tu singură, şi nu te sperii tu de un vânticel răsuflat. Mă asculţi? Nu te temi de nicio furtună. Nu-ţi e frică de nicio vejelie. Ele sunt doar nişte fenomene naturale. Vin şi pleacă. Se iscă din senin şi din senin se duc. Tu eşti o forţă. Degaji siguranţă. Tărie. Poţi să înfrunţi orice. Ştii că e aşa...

─ Ştiu. Mi-am spus asta de o mie de ori în momentele astea. Trebuie să învăţ să nu mă mai tem de nicio furtună.

─ Vrei să mergem la hotel?

─ Nici vorbă. Aşteptăm să vedem ce are de gând natura. Se dezlănţuie sau nu... N-am de gând să fug când nici măcar n-a început furtuna. Doar îşi mijeşte zâmbetul ironic către noi... Doar se joacă. N-o vezi?

─ Tu ştii că, dacă va izbucni, trebuie să mergem la adăpost.

─ Da, dar dacă va izbucni. Acum stăm amândoi pe bancă şi ne uităm la marea răscolită de himere şi de angoase.

─ Bine, facem cum zici tu. Ştii la ce mă gândeam eu mai adineauri? Mi-ai spus că, în copilărie şi adolescenţă, participai la concursuri literare şi, nu numai atât, dar le şi câştigai.

─ Aşa e... Am avut câteva astfel de reuşite, în mai multe oraşe.

─ Asta înseamnă că ai talent. Că doar nu-ţi dădeau ăia premii aşa, pentru ochii tăi frumoşi. Nu că n-ai avea cei mai frumoşi ochi din lume. Se pierde creştinul în ei, ca-n labirint şi nu mai găseşte cale să iasă la liman. Pe mine mă înnebunesc. Am văzut că şi pe alţii. Mă uit acum la ei şi nu ştiu care-o fi mai verde: marea sau ei... E în jurul meu, lângă mine, doar o tarla de mătase verde. Dacă mă uit la mare, mai am şanse, dacă mă uit la tine sunt pierdut. Dar ăia cu concursurile literare nu cred că-ţi vedeau ochii înainte, ca să fie influenţaţi în vreun fel de ei. Aşa că, repet, ai, în mod cert şi categoric, talent la scris.

─ Unde baţi? Că nu înţeleg…

─ Mă gândesc că trebuie să te apuci de scris. Să scrii despre trăirile tale, despre logofătul Şerban Văcărescu, despre Mihai Viteazul, despre statuia lui de la Ploieşti... Despre noi doi...

─ Presupun că, în stilu-ţi caracteristic, te ţii de bancuri. Ăsta din care categorie face parte, că văd că nu-i cu poliţişti. Sau e?

─ Chiar nu glumesc. Ar trebui să faci cu adevărat asta. Simt că poţi să transmiţi un mesaj al naibii de clar despre tot ce ţi se întâmplă. Simt că poţi să reuşeşti în domeniul ăsta. Ştiu că trebuie să scrii un roman fabulos despre un milion de chestii.

─ Ţie, bag eu de seamă, îţi cam arde de glume, Cristian Popa. Ce naiba ţi-a venit? Cum să mă apuc eu de scris un roman? Tu crezi că un roman se scrie aşa de uşor?

─ Am spus eu asta? Nici prin cap nu mi-a trecut să te îndemn la ceva facil. Poate că eu nu ştiu cum se scrie un roman. Sigur nu ştiu, că n-am scris decât procese verbale la poliţie. Şi, din când în când câte un mail. În viaţa mea n-am scris nici măcar o scrisoare de dragoste. Dar tu ştii. Şi poţi să-l şi scrii. Ce trimiteai la concursurile alea?

─ În niciun caz romane... Nişte texte, acolo...

─ Nişte texte acolo, se strâmbă el. Ce puteau să fie? Eseuri, nuvele, nişte compuneri mai elaborate. Tu cu astea îi făceai pe ăia să te premieze. Cine făcea parte din jurii?

─ De regulă, oameni de litere, scriitori, poeţi, ziarişti. Unii care se pricepeau la mânuirea cuvintelor...

─ E, ce ţi-am spus? Nişte profesionişti, nu bieţi novici ca mine... Deci ăia ajungeau la concluzia că ai talent...

─ Ce ţi-a picat pe mine ca boala pe om sănătos?

─ Trebuie să faci asta! Şi o vei face bine. Ştiu eu.

─ Ştii tu... Bine. Să zicem că mă apuc de scris. Şi mai şi termin, într-un final. Dar mai departe? Cum scot eu o carte pe piaţă? Cum plătesc cheltuielile de tipărire şi editare? Cine are încredere să publice o carte a unei autoare absolut necunoscute? Şi cine să cumpere cartea dacă, presupunem prin absurd că apare, mari scriitori se plâng de faptul că nu e chip să se dezanchilozeze societatea şi lumea să se întoarcă, măcar un pic, cu faţa către carte?...

─ Nu ştiu ce va fi la momentul acela. E prematur să ne gândim în faza asta atât de departe. Acum trebuie doar, când ajungem în Ploieşti, să te apuci de scris. Sau, dacă vrei, cumpărăm caiete şi plaivazuri şi te apuci şi acum.

─ Nu, că tu ai înnebunit... Cum să scriu eu o carte? Nu m-am gândit niciodată la asta.

─ Te gândeşti acum. Trebuie să începi de undeva.

─ Pe cuvântul meu, Cristi, că nu ştiu cum se scrie o carte. Un roman... Doamne, mă ia cu fiori... Eu, romancieră? Eu?

─ Chiar tu, evident. Şi nu cred că nu ştii să scrii romanul ăsta. Parcă am aşa, un sentiment, că îl ai deja scris în întregime în mintea şi în sufletul tău. Mai trebuie doar să-l aşterni pe hârtie.

─ Presupun că, pentru a scrie o carte de o aşa anvergură, un roman... ai nevoie de mai mult decât talent. Mă rog, dacă el există, cum spui tu... Trebuie să deţii un vocabular sănătos, plin de vigoare, să se îndoaie în mâna ta ca mijlocul de fată mare şi să se ridice când îi zici să se ridice, să fii bun prieten cu limba română, să n-o “traduci” cu alta, să nu schingiuieşti cuvintele, ca la revoltă scăldată în sânge, să nu le tragi pe roată, să ştii să foloseşti expresii deosebite, să curgă metafora din condei ca laptele la fiert, să muşte comparaţia din fraze ca puştii din banane, să ai zvâc, să mori cu capul pe tastatură, încercând să scrii cele mai potrivite cuvinte, să te deshidratezi de atâta epuizare, muncind pe tarlaua cu cuvinte, să picure din orice vorbuliţă mesajul, să... De ce râzi?

─ Pentru că e cum ziceam: ştii ce trebuie şi cum trebuie să faci, ai asta în sânge, dar te prefaci naivă şi neştiutoare. Ţi-ai răspuns tu singură, iubito. A fost în tine răspunsul. Eu nu ştiam, oricum, ce să-ţi spun la aşa pornire şi entuziasm.

[Vasilisia Lazăr]

─ Presupun că, pentru a scrie o carte de o aşa anvergură, un roman... ai nevoie de mai mult decât talent. Mă rog, dacă el există, cum spui tu... Trebuie să deţii un vocabular sănătos, plin de vigoare, să se îndoaie în mâna ta ca mijlocul de fată mare şi să se ridice când îi zici să se ridice, să fii bun prieten cu limba română, să n-o “traduci” cu alta, să nu schingiuieşti cuvintele, ca la revoltă scăldată în sânge, să nu le tragi pe roată, să ştii să foloseşti expresii deosebite, să curgă metafora din condei ca laptele la fiert, să muşte comparaţia din fraze ca puştii din banane, să ai zvâc, să mori cu capul pe tastatură, încercând să scrii cele mai potrivite cuvinte, să te deshidratezi de atâta epuizare, muncind pe tarlaua cu cuvinte, să picure din orice vorbuliţă mesajul, să...

După ce am citit acest fragment, am convingerea că prozatoarea are absolut toate ingredientele necesare pentru a scrie romane. :) Bun venit!

Cu prețuire,

[Gabriela Grădinariu]

 Inedită prezentare! Încântată!

Mi-a plăcut popasul în suflet şi ingeniozitatea  stilistică cu care i-ai redat zbuciumul. Cred că a sosit un talent, bine ai venit!

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc frumos de aşa aprecieri. Cu plecăciune...

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

─ Presupun că, pentru a scrie o carte de o aşa anvergură, un roman... ai nevoie de mai mult decât talent. Mă rog, dacă el există, cum spui tu... Trebuie să deţii un vocabular sănătos, plin de vigoare, să se îndoaie în mâna ta ca mijlocul de fată mare şi să se ridice când îi zici să se ridice, să fii bun prieten cu limba română, să n-o “traduci” cu alta, să nu schingiuieşti cuvintele, ca la revoltă scăldată în sânge, să nu le tragi pe roată, să ştii să foloseşti expresii deosebite, să curgă metafora din condei ca laptele la fiert, să muşte comparaţia din fraze ca puştii din banane, să ai zvâc, să mori cu capul pe tastatură, încercând să scrii cele mai potrivite cuvinte, să te deshidratezi de atâta epuizare, muncind pe tarlaua cu cuvinte, să picure din orice vorbuliţă mesajul, să...

După ce am citit acest fragment, am convingerea că prozatoarea are absolut toate ingredientele necesare pentru a scrie romane. :) Bun venit!

Cu prețuire,

[Nina Mariana Marcu]

Nina Mariana Marcu a spus : Cuvinte foarte frumoase şi mulţumesc pentru ele. Rămâne de văzut  dacă le merit pe deplin.  Să nu care cumva, cum zice poporul, să predic apa şi să beau ţuica...

Gabriela Grădinariu a spus :

 Inedită prezentare! Încântată!

Mi-a plăcut popasul în suflet şi ingeniozitatea  stilistică cu care i-ai redat zbuciumul. Cred că a sosit un talent, bine ai venit!

[Sofia Sincă]

...şi cartea s-a scris aproape singură. Mâna, iuţită de mintea dornică de a nu pierde ceva, aleargă gospodăreşte peste foile care se înmulţesc cu trăiri, cu gânduri şi impulsurile talentului. Nu, nu ai fi putut să nu scrii. Dintr-o idee faci o pagină, dintr-o clipă trăită faci un roman...

Fragmentul este înţesat cu simţurile autoarei şi cu pasaje unde tronează tulburarea mării şi vulnerabilitatea fiinţei care poartă frică, frici pe care doreşte să le învingă. Se trece cu uşurinţă de la o idee la alta; de la furtuna mării şi a sufletului la indemnul de a scrie. Aglomeraţia detaliilor sporeşte farmecul textului şi bănuiesc a cărţii.

De la prezentarea în pagina sunt convinsă că avem de a face cu o scriitoare sadea.

Cu bucuria reîntâlnirii, Sofy!

[Nina Mariana Marcu]

Pe cuvântul meu că sunt copleşită - deşi, fără să fiu acuzată de lipsă de modestie, am mai primit de-a lungul timpului astfel de cuvinte cu privire la textele mele - de aşa laude. Aşa aprecieri. Aşa, în fond, primire. Să tot scrii, dacă eşti înconjurat de asemenea oameni, cuvinte, căldură, la "Însemne Culturale"! MULŢUMESC! Aveţi dreptate, m-aţi "citit", cu spiritul observaţiei fine atât de dezvoltat pe care îl aveţi, bine, pot să fac dintr-o clipă trăită, de mine sau de alţii, un roman. Am, şi nu am făcut nimic pentru asta, poate doar am parcurs, ca tot omul, mii, milioane de pagini de lectură, uşurinţa de a pune, de a arunca în pagină, cuvintele. De a mă juca, atât cât mă ţine condeiul, cu vorbele. De a le înălţa sau de a le răstigni. Uzez, poate prea din abundenţă, uneori, de toate armele stilistice pe care un scriitor le are la îndemână. Aşa e, nu pot fără să scriu. În primii ani de presă, căci, deşi am visat toată viaţa să fiu scriitoare, am debarcat întâi şi multă vreme, chiar şi acum mai sunt, când vreau, pe acolo, mi se spunea că păcătuiesc cu literatura. Că stilizez prea mult un articol. Că picur prea mult suflet într-o ştire banală. Dar mi s-a spus şi, da, că trebuie şi e musai să scriu romane. Să nu mă mai pierd şi rătăcesc în articole de duzină. Doamne, ce-am mai debitat pe aici! Se ruşinează, biata, şi tastatura...  Hai că m-m cocoţat pe soclu acuma lângă Nichita, la noi, în Ploieşti! Nu mă luaţi, zic, în seamă. Că am luat-o, fericită de aprecierile domniei voastre, pe arătură şi, serios că nu am vrut să o comit în felul ăsta. Luaţi de bune doar mulţumirile. Ele sunt sincere şi, cum am spus, aprecierile domniei voastre chiar mă onorează. Mulţumesc încă o dată. De mai multe ori. De câte ori e nevoie...   

Sofia Sincă a spus :

...şi cartea s-a scris aproape singură. Mâna, iuţită de mintea dornică de a nu pierde ceva, aleargă gospodăreşte peste foile care se înmulţesc cu trăiri, cu gânduri şi impulsurile talentului. Nu, nu ai fi putut să nu scrii. Dintr-o idee faci o pagină, dintr-o clipă trăită faci un roman...

Fragmentul este înţesat cu simţurile autoarei şi cu pasaje unde tronează tulburarea mării şi vulnerabilitatea fiinţei care poartă frică, frici pe care doreşte să le învingă. Se trece cu uşurinţă de la o idee la alta; de la furtuna mării şi a sufletului la indemnul de a scrie. Aglomeraţia detaliilor sporeşte farmecul textului şi bănuiesc a cărţii.

De la prezentarea în pagina sunt convinsă că avem de a face cu o scriitoare sadea.

Cu bucuria reîntâlnirii, Sofy!

[Corina Militaru]

Ai condei, asta-i foarte clar! M-am lasat purtata de cuvintele tale si tare bine mi-a fost. Astept sa te mai citesc.

Cu prietenie,

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc mult, dragă Mihaela,  de aprecieri şi trecere. Te mai aştept să... tăifăsuim împreună.

Mihaela Popa a spus :

Într-adevăr, inedită prezentare! Bucuroasă că am ocazia să citesc scrierile dumneavoastră.

Cu admiraţie,

Mihaela