Fragment din primul volum al romanului "Rug pe rugă"

[Nina Mariana Marcu]

Dă documentele alea încoa’, să le văd. E multe? Stau aci toată noaptea, de mă cântă cucii şi mierlele?

─ Este vorba despre o agendă.

─ O agendă? Adică aia din mâna ‘mneatale? Da’ ce scrie în ea, de e important?

─ Păi nu ştiu ce scrie. De aceea v-am chemat pe dumneavoastră, ca să mă edificaţi. Ca să îmi spuneţi ce scrie în ea. Nu cred, însă, că poate fi ceva anodin în paginile astea.

─ Ano...cum? Mă rog, nu mă interesează. Ai şi îndosariat, ceva?

─ Nu, doar agenda o am. Nu mai e nimic altceva. Niciun dosar. Niciun act. Niciun document. Este foarte important să descifrăm ce scrie în paginile agendei.

─ Hm... Agendă... Cine dracu’ scrie în agendă, să se piardă foile din ea? Nu tu dosar, nu tu încopciat... Mă rog... Câte bordee, atâtea obicee. Culturalii sunt mai împrăştiaţi. Dacă scriam noi, la tribunal, în agende, ne duceam dracu’i toţi.

Culturalului îi stă pe limbă o replică, dar, din mai multe motive, n-o dă. Măcar să citească nebuna asta – că e mai mult decât bizară, cum a crezut la început - agenda, pe urmă... Chiar el a văzut cu ochii lui cum o grefieră de asta neîmprăştiată, de la tribunal, scrisese în dreptul vârstei unuia care era parte într-un proces: 1949. Adică era ăla matusalemic de-a dreptul. Şi mai mult de atât! Şi nu murise încă! Era viu, în instanţă, dar avea vârsta asta, 1949 de ani. Deocamdată... Mai auzise şi altele de ale grefierelor. În loc de nu ştiu câte pături furate de unul dintr-un magazin, vreo 15, parcă, au scris paturi. De s-a mirat tot justiţiabilul din sala de judecată cum a ieşit ăla cu atâtea paturi şi nu l-a văzut nimeni.

─ Bine, consimte doamna Ela. Să fie şi agendă. Da’ te costă, culturalule, te costă... Vine fetica aia cu cafeaua aia sau nu mai vine? Zici că o aduce în ibric tocmai de la Istambul. Auzi, da’ să nu fie de aia reîncălzita de o sută de ori! Că n-am ajuns aşa... Ori o face acuma, proaspătă, de stă lingura în ea, ori nu mai face deloc. Dă agenda aia încoa’, ce stai cu ea în mână, de zici că e de leac?

Bărbatul încearcă să fie pe mai departe afabil şi întinde obiectul solicitat. De-ar veni mai repede cu friptura aceea, ca să nu se enerveze la maximum coana mare...

─ Îhâm, zice aceasta, a scris ceva în agenda asta. A scris mult... Da’ cine a scris? Că poate mai are şi notări personale şi nu le înţeleg. Auzi, pe ăia i-a uitat toţi sfinţii şi toţi Dumnezeii pe drum cu mâncarea aia? Sau o mănâncă ei, dracu’i, de nu mai ajung? Nu, zău, bre, vine cu copanul ăla rece, să mă ia lihneala de la stomac? Hai, dă-o dracu’ de treabă pe care o faceţi voi aicişa!

Inspectorul cultural se foieşte încurcat. I-ar atrage atenţia, ca la şcoală, interlocutoarei, că face greşeli de exprimare, dar nu vrea s-o supere. Parcă lui nu i s-a părut că întârzie aşa de mult. Până se duc, până cumpără – o mai fi fiind şi coadă – până vin...

─ Cine zici că a scris în agenda asta? E femeie sau bărbat?

─ O femeie... O femeie a scris....

─ Sigură eram, precisă! Numai o femeie scrie într-o agendă, în loc să dichisească un dosar. O fi una de aia... Îmm? Care scrie poezii, ca dumneata. Că am auzit că ai şi cărţi publicate cu poezele de alea. La ce-ţi trebuie? La ce-ţi trebuie? La ce-ţi trebuie? Auzi, nu te supăra, îţi ţine poezia asta de foame? Îţi cumpără haine de îmbrăcat? Te duce la Herculane, odată pe vară? Cu ce te încălzeşte poezia asta? Întreb şi io, na, că nu mă pricep. Puteai să-ţi alegi şi dumneata o meserie ca lumea, nu să freci menta pe aci, că te văd bărbat în vână. Să fi făcut o meserie de bărbat, nu aşa. Uite, un tinichigiu, un mecanic, un strungar, un şofer... Că şi preşedintele a zis că nu mai avem oameni ca lumea, care să facă munci de astea, serioase. Auzi, să scrii cărţi cu poezele... Dacă ar fi după mine, aş arde toate cărţile din lume, că ocupă loc mult şi colectează şi mai mult praf în ele, şi aş lăsa numai dosarele. Astea se păstrează ca lumea. În orice clipă poţi să iei un dosar şi să cauţi în el ce-ţi trebuie. Orice informaţie găseşti acolo. Orice... Te duci la litera cutare, la speţa cutare, la judecătorul cutare şi gata, găseşti ce ai nevoie. Dar cu cartea de poezele, ce Doamne Sfinte să faci? Că poporul nu se mai lasă minţit cu cărţi de astea, de poezii. Nici dreacu’ nu mai citeşte! Geamuri nu poţi să ştergi cu ele. Nici să împachetezi ceva, că e mică pagina, nu e ca aia de ziar. Nici la wc-u, ca să zic pe româneşte, nu e bună cartea asta... Că are hârtie care zgârie...

Poetul tace şi îşi muşcă, precum Carmela în prezenţa lui, limba, ca să nu riposteze. Dar e şocat, năucit, bulversat. Ca fata cu ochi măslinii, când i s-a revărsat, subit, marea peste faleză. Auzi ce-i trece prin cap cotoroanţei ăsteia, să pună foc tuturor cărţilor din lume! Doamne, asta e cea mai cumplită crimă despre care a auzit vreodată! Un genocid al cărţilor... La aşa ceva nu s-a gândit, în mod expres, nici Nero, când a pus foc Romei, de au ars în incendiul acela toate miile de manuscrise, papirus şi pergament, din biblioteca din Capitoliu, ca şi din cea a împăratului Tiberiu...

─ Nu poţi, zice potenţiala piromană, fără să bage de seamă că inspectorul cultural are obrazul împietrit de abominabila posibilitate, s-o chemi şi s-o pui pe persoana aia care a scris, să-ţi citească?

─ Nu, nu pot. Dacă aş fi putut, n-aş mai fi apelat la dumneavoastră.

─ Bine. I-ai zis lu’ secretară să nu pună zaharină în cafea, că nu o beau dacă are zaharină? Zi-i! Că ori e cafea, ori e zeamă lungă, de teci... Şi poate vine şi cu mâncarea aia, că ne prinde năstavărul aci. Şi mai am şi io treabă, că muncesc la tribunal. La vârsta mea, şi tot mai muncesc... Că nu mă ajung cu banii, culturalule, de aia!

Andreescu tace. E intrigat şi circumspect. Aproape nervos. Credea, îşi imagina, presupunea, până s-o audă şi s-o vadă pe grefiera asta, că e mai degrabă bigotă, la vârsta ei, decât cupidă, maliţioasă şi nebună. Wow! Vrea, totuşi, să îl intereseze doar ce scrie în agendă, nu ce trăncăneşte ea... Doamna Ela, cum îi spunea respectuos, până mai adineauri. Aberează cam mult. Ca să vorbească decât despre aspectul ăsta, cu cărţile puse pe foc, nu şi despre restul aspectelor, multe, că e el bine educat... Se uită cum femeia răsfoieşte pagini după pagini şi vrea să fie cu ea, deşi nu mai simte, cât de afabil poate fi. Din decenţă. Din bun simţ. Din omenie. Din necesitate.

─ Ce document e ăsta, că scrie şi de matale prin unele locuri. Nu te cheamă Andreescu Vlad? Da’ nu zice aşa, zice invers, Vlad Andreescu... Anapoda total! Poetesă care scrie în agendă... Ce să aştepţi de la una ca ea? Şi nu zice deloc subsemnatu-n sus, subsemnatu-n jos... Aşa se scrie, dom’le, ştie tot prostul. Nici inculpat sau parte vătămată nu zice. E alandala. Nu-mi place deloc cum scrie. Cine a scris, bre, hârtiile astea?

Poetul tresare. Ce scrie, oare, despre el, în agenda aceea care nu-i place măciucii ăsteia? Dacă el apare în paginile agendei, înseamnă că toate lucrurile acelea, sau cele mai multe, sunt scrise când a venit la concurs. Căci înainte, chiar dacă se prezentase la telefon, când vorbise, ba cu un membru al familiei ei, ba cu altul, nu îl cunoştea. Nu avea ce să scrie despre el înainte. Nici de bine, nici de rău. Doar dacă nu făcea parte din gruparea aia teroristă şi se interesase de cei prezenţi, mai mult sau mai puţin, în hotel în zilele alea. Poate că mai apar şi alte nume acolo. Poate că el, ca organizator, era direct vizat. Cel mai mult vizat... Hai că începe să abereze mai ceva decât grefiera asta care se lăfăie pe divanul lui. Îl viza pe el şi îi dădea chiar lui, în mână, agenda. Se demasca ea pe ea, în cel mai derizoriu mod cu putinţă. E, clar, aiurea. Jurnalul acela – sau ce-o fi fiind – s-a scris pe timpul celor cinci zile de festival. Aşa trebuie să fie şi nu altfel!

─ Da, ce scrie despre mine?

─ Zice că v-aţi întâlnit la hotel. Ce crai îmi eşti, poeţelule, ce crai! Şi nu păreai, zău. Fi-r-ai al naibii!... Aş fi zis că eşti doar un mocofan. La hotel, deci...

─ Nu, vă rog, nu e ce credeţi dumneavoastră. A fost un eveniment important şi eram mai mulţi acolo.

─ Aoleu... Dar ce făceaţi, Maică Preacurată, acolo? Orgie? Că dacă se adună mai mulţi la hotel, ce să facă altceva? Eraţi în grup, adică? Hai, lasă, nu-mi spune, că sunt femeie bătrână. Şi iar mi se ridică tensiunea, dacă aud nu ştiu ce... Dar uite că aşa scrie. Că v-aţi întâlnit la hotel. Ai dreptate că aţi fost mai mulţi, că uite, zice de mai mulţi.

Andreescu nu mai spune nimic. N-are niciun rost să se justifice în faţa acestei femei. Şi dacă ar face-o, ea tot n-ar înţelege. E limitată, are idei preconcepute şi el, la momentul acesta, nu vrea, nu ţine să i le schimbe sau să i le scoată din cap. La început, i-a vorbit cu condescendenţă – nu se putea altminteri - dar acum, după ce a lăsat stolurile de porumbei să zboare, nu mai face diferenţa între ea şi un magot. Să zică şi să creadă ce-o vrea. Acum e important doar să afle ce scrie în agenda aceea. Şi tocmai i-a spus, doar la o primă răsfoire, că scrie şi despre el. Dacă se precizează că s-au întâlnit în faţa hotelului, cum a citit femeia asta, scrie, cu adevărat, aşa cum a intuit, despre concurs. Despre cele cinci zile petrecute aici. Despre toţi participanţii la acest concurs. Despre el. Despre ea. Despre marea revărsată şi cântecul susurat la streaşina sufletului. Mda... Povestea fetei cu ochi măslinii stă gata să se desfăşoare în faţa lui. Întreagă. Intactă. Pe deplin. Şi, aşa cum nu s-a întâmplat până acum, va înţelege.

[Corina Militaru]

Imi place, dar am deja trei romane incepute si parca as vrea sa citesc macar unul pana la capat. Ce zici? :)

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Un text savuros! Despre relaţia interumană, despre prostia omenească, despre realitate. În acest paragraf, autoarea a reuşit să creeze două lumi: cea prinsă în ignoranţa culturală şi afundată, inoculată de dosarele ei judecătoreşti şi cea sensibilă, a poetului care doreşte un amănunt foarte important sufletului, dintr-un act (agendă).

Admiraţie totală pentru scriere, te joc cu mintea oemnilor, ştii să descoşi în amănunt firi paralele. Dar cum spune şi Corina, vrem şi noi ceva de la cap la coadă...

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Fi-r-ai > Fir-ai

Un început viu de roman. Sper să am timp să-l urmăresc.

da Coza

[Nina Mariana Marcu]

Muţumesc din suflet, dragi prieteni, pentru trecere şi pentru cuvintele laudative.  O să încerc să postez fragmente dintr-un singur roman, pe viitor.

[Chris]

Da, un roman început în forţă - sunt curioasă de ce el nu putea citi  agenda aia :))))

Au dreptate antecomentatorii mei, să le luăm pe rând :))

Te duce la Herculane, odată pe vară? - o dată

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc frumos. Mda... Să le luăm pe rând, atunci.  Voi posta doar dintr-un singur roman fragmente. El nu putea - ca să răspund întrebării tale - să citească însemnările din agenda aceea pt că, aproape tot ce era acolo, era stenografiat. Şi el nu se pricepea, de altfel, ca multă lume, la stenografie. Şi apelează şi el, ca-n viaţă, la cine se pricepe. Este, de fapt, un artificiu de a starni curiozitatea cititorului. De a-l ţine, ceva mai mult, cu sufletul la gură. De a crea suspansul. De a transmite mesajul în felul în care, cred eu, trebuie. Povestea trebuie să fie adumbrită de întrebări, de nelinişti, de angoase, de mister. Sper eu ca de aici să vină farmecul scontat. Mai întreabă-mă. Sunt pe aci şi răspund. Şi-ţi mulţumesc iarăşi pt interes. A, odată pe vară... Romanul e scris taman când Academia Română a decretat niciun şi odată ca fiind, ca să zic aşa, literă de Evanghelie...

Augusta Cristina Călin a spus :

Da, un roman început în forţă - sunt curioasă de ce el nu putea citi  agenda aia :))))

Au dreptate antecomentatorii mei, să le luăm pe rând :))

Te duce la Herculane, odată pe vară? - o dată