Fragment 56 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

    ─ Şi acum?

     Acum nu ştiu ce să-i răspund. La ce se referă. Ce aşteaptă de la mine. Cu puţin înainte de miezul nopţii au plecat toţi, şi părinţii, şi fraţii, şi Florin cu Gabi, Ţeapă şi alţi câţiva colegi de-ai lui care au fost aici.

     El m-a dus în casă ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. N-a dat – de fapt, nici n-a cerut nimeni – nicio explicaţie şi m-a ţinut, cum a zis, în braţe la el, că nu mai era loc. În adunare, nicio femeie care ar fi putut să fie a lui. Toţi m-au primit ca pe una de-a casei şi nu am avut impresia că a fugit din mijlocul lor vreuna, de teamă sau ruşine că am venit eu. Totul era firesc, nu era nimic în neregulă. Şi nu era nicio femeie ascunsă sub patul din dormitor. Şi acum? - mă întreabă. Nu ştiu ce să zic. El continuă:

     ─ Vine iunie acum...

     ─ Şi?

     ─ Şi n-ai zis tu că în iunie sunt cele mai frumoase mirese şi cele mai frumoase nunţi?

     ─ Şi?

     ─ Şi dacă nu ne grăbim, ratăm luna asta.

     ─ Ce faci tu, mă ceri de nevastă?

     ─ Nu, nu te cer deloc. Te-am cerut odată şi ai acceptat să fii soţia mea. E bătut în cuie. Căci ştiu că nu m-ai înşelat şi nici nu te-ai măritat cu altul de când n-ai mai vorbit cu mine. Acum doar continuăm cu preparativele de nuntă.

     ─ Ce tot spui tu acolo? Cum continuăm?

     ─ Nu mai vrei să fii nevasta mea?

     ─ Nu, nu-i asta. Vreau mai mult ca orice pe lume să fiu nevasta ta. Nu-mi doresc altceva mai cu putere. Dar cum facem noi nuntă în iunie? Acum, dacă ai uitat, e aproape jumătatea lunii mai. Şi iunie e după mai. Nu, măcar, la sfârşitul anului...

     ─ N-am uitat. Nici n-aveam cum, şi dacă voiam, căci doar peste câteva minute, după ceas, şi l-am potrivit la fix, e ziua ta...

     ─ N-ai uitat?

     ─ Nu, eu nu uit nimic, niciodată. Îţi dau trandafirii şi cadoul la fix. Şi să ne întoarcem...

     ─ Să nu ne-ntoarcem. Să rămânem la ziua mea. Ai flori şi cadou pentru mine?

     Dă din cap aprobator.

     ─ Şi dacă nu veneam încoace? Cum mi le dădeai?

     ─ La ora asta, împotriva tuturor reţinerilor şi a oricărei logici, aş fi fost la uşa ta. Cu trandafirii în braţe şi cu inima la picioarele tale. Să faci ce vrei cu ea... Dar azi, de ziua ta, sau mâine, că nu e încă, limbă în limbă cu Bucureştiul, ziua ta, nu te-aş fi lăsat singură. Azi, adică mâine, aş fi trecut peste tot şi aş fi venit să mi te ţin, cum îmi doream de luni de zile, în braţe. Dar să ne întoarcem la nuntă. Trece, zic, luna iunie. Ne căsătorim acum, în iunie?

     ─ Glumeşti, nu? Că doar ştii şi tu că o nuntă nu se face de azi pe mâine.

     ─ Sigur că ştiu. Dar te întreb: facem nunta luna viitoare?

     ─ Mai că-mi vine să te întreb dacă eşti nebun... Deşi cam ştiu în ce ape te scalzi dumneata... De unde local, când se fac rezervări cu un an înainte, de unde timp să pregătim tot, când ies analizele, de unde rochie de mireasă şi...

     ─ Sssstt... Pe rând, frumoaso, pe rând... Da, localul se rezervă cu un an înainte. Eu am făcut rezervarea după Crăciun, când ai acceptat să ne căsătorim şi nu am anulat-o, deşi nu mai aveam mireasă. Am dat avansul şi a rămas să facem nunta în penultima sâmbătă din iunie. Aşa că, e timp şi pentru analize, ca să facem cununia civilă şi să ne pregătim pentru nuntă. Ce-ai mai zis? Rochia de mireasă? Eu am vrut să-ţi aduc una de la Bruxellles, m-am dus de câteva ori şi m-am uitat la unele care mi-au plăcut în mod deosebit, dar m-am gândit că vrei, cu siguranţă, să ţi-o alegi tu. E momentul tău, mireasa e cea mai importantă din toată nunta şi trebuie să porţi ceva care să-ţi placă şi în care să te simţi bine. Nu am îndrăznit să aleg una, mai ales că nu ştiam ce va fi când ne întâlnim din nou. Şi nu voiam să fiu patetic. Căutăm una unde vrei tu, la Ploieşti, la Bucureşti, la Bruxelles. Mergem şi o cumpărăm pe care îţi place... Sau, dacă vrei, cumpărăm material şi o duci la cineva să ţi-o facă aşa cum doreşti. Eu nu mă pricep la chestii de astea, ştii tu mai bine cum trebuie făcut. Dar nici rochia de mireasă, ca nimic, de altfel, nu e o problemă...

     ─ Tu chiar eşti nebun... Tu... Of... Te-ai gândit la toate. Adică pe acolo ţi-a mai păsat de mine? Ţi-a mai fost dor de mine? Te-ai mai gândit la mine, la nunta cu mine, după ce făcusem? M-ai mai iubit în toată vremea asta? Eşti nebun, poliţistule, eşti nebun...

     ─ Adevăr grăi-t-ai. Sunt nebun... Sunt foarte nebun... Sunt cel mai nebun... Iremediabil pierdut îi zice nebuniei ăsteia. Dar până una, alta, până probezi rochia de mireasă, până punem la punct ultimele detalii, până facem lista de invitaţi, până te obişnuieşti iar cu nebunul tău, la mulţi ani, iubito! Stai un pic. Stai aşa, că am florile şi cadoul în dulap. Nu voiam să le vezi înainte. La mulţi ani alături de mine, iubire. La mulţi ani lângă mine, acum, mâine, la anul, peste cinci ani, peste 25, peste 40 şi în vecii vecilor. Amin...

     ─ Stai, acum stai şi tu un pic, încă nu poate să cadă cortina. Nu e momentul. Nu e tot. Am eu un alt sfârşit.

     ─ Ce poate să mai fie? S-au lămurit toate.

     ─ În locul tău, n-aş zice asta cu tărie, Mannix. N-aş băga mâna în foc. Fii atent ce replică de sfârşit dai... Finalul e al tău. Îţi aparţine. Fă-l cum îţi place. Stoarce-l cum crezi de cuviinţă. Aruncă-l cum vrei. Căci, parol, nu schimb nimic, aşa rămâne în carte...

     ─ Vrei să spui că... Adică scrii cartea aceea despre care am vorbit la mare? Hai că acum mă dai tu pe spate pe mine. Ce scrii în ea, până la urmă?

     ─ Să reformulăm. Sună mai bine reformulat. Ce-am scris, poliţistule. Ce-am scris, când am fost fără ochii, zâmbetul şi nebunia ta... Acum îţi aştept doar replica de final. Dă-o, hai! Şi grăbeşte-te, că mă aşteaptă cu manuscrisul la editură...

     Îşi pregăteşte un zâmbet fatal şi mi se uită-n ochi cu seriozitate:

     ─ Gata? Se filmează? Suntem în direct? Zic? Ok. Te iubesc, frumoaso. Aşa cum ţi-am mai spus, de la Adam şi Eva... Adică de la Mihai Viteazul încoace, dar nu contează. Tot de multă vreme se cheamă că te iubesc. Şi nu e formulă de agăţat piţipoance. Sunt fericit că, în sfârşit, putem să fim şi noi fericiţi. Na, că am zis-o: sunt fericit că suntem fericiţi. Dar las-o aşa, nu schimba nimic. Şi vom fi! Voi avea eu grijă de asta. Şi nu te mai scap, pentru nimic în lume din mână! Pentru că nu mai am de gând să mai fug prin istorie şi prin timp, ca să te găsesc. Mi-o fi ajuns şi mie... 400 de ani după o femeie... Am obosit şi eu... Chiar dacă am mai fentat, pe ici, pe colo radarul, chiar dacă am mai călcat pe roşu acceleraţia, chiar dacă... Dar asta să nu scrii, că sunt poliţist şi nu se face. Şi să mai ştii, de început şi de final, de prefaţă şi de epilog, şi de cuprins şi de mijloc - şi de ce mai vrei tu -  că m-ai înnebunit. Înainte, acum şi pentru toată viaţa. Atât de tare, atât de rău, atât de mult, încât chiar în acest moment am să te arunc în pat şi am să te mănânc. Dar nici pe asta să n-o scrii, că mă bagă poliţia la canibalism. Am să te las mai goală decât Eva lui Adam şi am să fac ce vreau cu tine, azi, de ziua ta. Şi mâine, şi poimâine şi mereu de acum încolo. Măcar vreo 60 de ani, cât mai suntem pe aici. Dar nici pe asta să n-o scrii, că poate vine vreunul de la vreun ziar de scandal şi te pozează goală, de ajungi, fără nicio vină, pe internet. Şi stai, dacă tot e momentul meu, să-ţi spun un banc. E tare. Abia de l-am auzit. Cică un bancher evreu îşi însoară băiatul. Simon, fiule – îi zice, mâine zburăm la Tel Aviv pentru nunta ta. Îmi dau brusc seama că nu ţi-am spus multe lucruri despre viaţă. De mâine vei fi împreună cu soţia ta, aşa că trebuie să ştii unele lucruri. Uite, spre exemplu, cunoşti degetele de la mână ? Sigur, tată – zice fiul - degetul mare, arătător, mijlociu, etc. Nu, fiule, stai să-ţi explic: există degetul călătoriei, al direcţiei, al plăcerii, al căsătoriei şi al distincţiei. Ah, nu ştiam asta, tată. Nu ştiai, de aia îţi spun eu. Degetul călătoriei este degetul mare, care îţi permite să faci autostopul; degetul direcţiei – indexul - îl întinzi ca să indici un anumit lucru; degetul căsătoriei – inelarul - pe care pui verigheta, iar degetul distincţiei – cel mic – pe care-l ridici când bei cafea. Am înţeles, tată, dar ai uitat un deget. Ah, Simon, l-am lăsat pe cel mai bun la sfârşit... Degetul plăcerii este degetul mijlociu, cel mai lung şi mai frumos dintre toate… Pentru plăcere, fiule… îl umezeşti cu limba... şi numeri bancnotele. Nu mai râde, că nu tu faci finalul. Dar pe asta să n-o scrii, da? Mai bine să scrii la sfârşit că... Nu ştiu ce să zic să scrii la sfârşit... Uite, doi moşi stăteau pe o bancă: Auzi, zice unul, o vezi pe tipa aia? Moare după mine! I-auzi... Da’ de unde ştii? Păi doar n-o să moară înaintea mea... Dacă nu mă opreşti cu cel mai dulce sărut din lume, nu mai închei cartea. Ce să mai zic? Ce să mai zic? Principiul soneriei este că suni afară şi se aude înăuntru. Poate se aude acuma la judeţ şi cu statuia aia, a lui Mihai Viteazul... Că la cât ne-a amărât pe noi doi, mai ales pe tine, Măria Sa că-i rămâne calul fără coadă în buricul târgului... Ruşinos, pe cuvânt. Cine a mai văzut cal de voievod, başca de domnitor al Marii Uniri, fără copite, hamuri, coadă şi ce-i mai cade armăsarului lui?  Acuma, mă gândesc că, dacă e şi calul pe care a încălecat când a tăiat-o către Ardeal, normal, ca toţi caii, de nu-i mai pică bunătate de copite, stă şi Mihai ăsta pe soclul lui, acolo... Unde au zis contemporanii noştri să-l cocoaţe. Unde îi e locul. Unde trebuie să stea. Că de aia a făcut Ploieştiul, la ceas de restrişte, târg. Să aibă şi el pe locurile astea o statuie. Să nu mai bântuie prin urbe, când e visul mai dulce şi luceafărul mai aninat de boltă, băgând spaima în femeile frumoase, care trăiesc o poveste de dragoste de la 1600 încoace. Să mă facă, într-un final, să-l bag, aşa Mihai Viteazul cum e el - că aşa zice la lege, când te bârâie unul la cap şi tu nu vrei să te bârâie – la hărţuire. Îl fac cu dosar penal dacă mai dă iar buzna peste tine, peste viaţa ta. Deşi nu vreau. Deşi nu-mi vine. Că a fost şi el ditamai voievodul. Şi l-a cunoscut, la vremea aia, toată Europa. De la un cap la altul. Şi uite ce belea mai trage el acuma cu calul ăla... Auzi, pe astea le scrii, da? Îmmmm... Ce buziţe bune... Cele mai bune din întreaga lume. Nu ştiu altele ca ele. Nu am găsit la nimeni aşa dulceaţă. Nu am sărutat altele mai cu patos. Nu mi-au fost altele mai dragi. Nu sunt altele, pe cuvântul meu, mai bune ca astea pe care vreau să le posed acum. Dar să nu scrii nici asta, adică faptul că sunt aşa neasemuite, că vine vreunul şi mă lasă fără ele... Câţi hoţi sunt în lume... Care fură şi pe dracu’... Se găseşte unul care să prade şi un biet poliţist... Zi mai bine tu cu cuvintele tale că sunt un băiat cuminte, de zahăr, de caramel, de turtă dulce şi te las pe tine să faci finalul. Aoleu... Mi-a căzut fisa. Ai scris tot, tot, în cartea asta? Şi dacă vor citi şi fostele mele iubite? Şi şefii... Iisuse! Ce-o să zică toată lumea, iubire?

     Asta, pe cuvânt că nu ştiu. Rămâne de văzut...

  

 

                                                             Sfârşit

  

[Corina Militaru]

Nu știu ce-o să zică toată lumea, dar eu îți îndrăgesc personajele, scrisul proaspăt, firesc și captivant. M-ai încântat pe tot parcursul romanului și nu-mi rămâne decât să te felicit. Din tot sufletul. Deși așteptam cu nerăbdare finalul, uite că acum îmi pare rău că s-a încheiat această poveste minunată. Toată admirația, dragă Nina!

Îmbrățișez cald,

[Nina Mariana Marcu]

Miha, draga mea, îţi mulţumesc frumos. Cuvintele tale mă onorează şi mă emoţionează în egală măsură. Mă bucur nespus dacă ţi-a plăcut romanul meu. Nu ştiu dacă e, cum spui, încântător. Mi-e teamă să ţintesc chiar într-atât. Ştiu, însă că ai dreptate când spui de originalitate. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu, să scriu, ca toată lumea. La ziar, pe la începurile mele ca redactor, cel mai simplu dintre toate lucrurile simple era să te duci la conferinţele de presă. Aveai, astfel, subiectele asigurate. Numai că, a doua zi, în toate ziarele, era prezentată aceeaşi ştire. Lucrul ăsta mi-a displăcut maximum. Aşa că, am început să caut şi să găsesc oameni, întâmplări, fapte deosebite, speciale, pe care nu le întâlneşti la tot pasul... Şi despre alea scriam. Da, scriu şi cu destulă uşurinţă. Dar pe cuvânt că nu am niciun merit în asta. E, pur şi simplu, aşa... Îţi mulţumesc încă o dată şi te asigur de toată prietenia mea.

Mihaela Popa a spus :

Da, Nina!

Un roman încântător cap-coadă! Felicitări pentru originalitate, ușurința, expresivitatea, naturalețea cu care te exprimi!

Cu admiraţie,

Mihaela

[Nina Mariana Marcu]

Ei, draga mea Cory, iată că a căzut, după atâta... spectacol - sper să fi fost spectacol, nu circ -  cortina... Să-ţi spun un secret: o clipă, am uitat că am terminat de postat romanul ăsta şi m-am grăbit să deschid şi să adaug următorul fragment. Abia după acest gând, am realizat că am finalizat această operaţiune. Ce să-ţi spun? Ce pot eu să-ţi spun ţie, din tot sufletul? Că îţi mulţumesc. Pt tot. Nu-i de colea să ai mereu timp, disponibilitate, chef, nervi, cuvinte calde pt cineva, pe care, în fond, nici nu-l cunoşti. Nu-i de colea să poţi şi să ştii şi să vrei să îi acorzi întru totul credit, să fii lângă el, să îl faci să simtă acolo, zi de zi, postare de postare, umărul tău. Deci, îţi mulţumesc. Şi tu, sunt convinsă, ştii asta. Admiraţia, aşa cum am mai spus, nu e pt mine. Eu n-am făcut nimic. Am mâzgălit doar, în nopţi de nesomn, pagini întregi la o carte. N-am trudit. Îmi place să fac asta. Fug cuvintele şi frazele din mine şi se aştern, ca soldaţii, pe un front al, nu ştiu, frumosului, ineditului... Deci, admiraţia - toată - e pt tine. Am spus deja de ce. Desigur, sunt încântată că ţi-a plăcut romanul. Că te-au prins personajele şi acţiunea. Că nu te-am plicitisit cu atâta polologhie. Dar sunt şi mai încântată că am câştigat o prietenă ca tine. Îţi mulţumesc. Şi, ştii, dragul e absolut reciproc... 

Corina Militaru a spus :

Nu știu ce-o să zică toată lumea, dar eu îți îndrăgesc personajele, scrisul proaspăt, firesc și captivant. M-ai încântat pe tot parcursul romanului și nu-mi rămâne decât să te felicit. Din tot sufletul. Deși așteptam cu nerăbdare finalul, uite că acum îmi pare rău că s-a încheiat această poveste minunată. Toată admirația, dragă Nina!

Îmbrățișez cald,

[Sofia Sincă]

Iată-ne la sfârşitul unui roman teribil de lung, citit pe site şi aşa cum spune vorba, totul e bine când se termină cu bine. Deci se poate. Câte luni a durat, Nina?

Am trăit alături de personaje o înlănţuire de conflicte declanşate de imaginaţia autoarei, frământări interioare, lungi frământări ale Cătălinei, eroina principală a romanului precum şi ale partenerului ei în decurs de 400 de ani. O acţiune fictivă, invocată dintr-un lait motiv urbanistic, cu rădăcini în realitatea contemporeană: convingerea edililor urbei de a renova o statuie, cea care înnobilează oraşul şi-şi pierdea componentele. Şi scriitoarea a reuşit. Iar noi cititorii ne-am bucurat de aventuri relaxante, de întâmplări comice sau ironice dar şi de suspans la înaltă clasă.

În interiorul romanului s-au ţesut de toate: intrigi, scene de dragoste scrise cu patos, acţiuni labirintice, fabuloase, trăiri entuziasmante evocatoare de febrilitate. Acţiunea cărţii s-a centrat pe reîncarnarea în şapte vieţi ale celor două personaje principale, un el şi o ea şi unde dragostea, supremul motiv al vieţuirii, învinge întotdeauna. Cartea este înţesată de amănunte picante, pasaje ilustratoare ale trăirilor interioare, descrieri apetisante ale locurilor din fiecare moment al acţiunii, pagini de istorie cu documentare serioasă. În consecinţă, o aglomerare de detalii care sporesc farmecul romanului.

Cititorului i-a rămas doar să admire tot acest arsenal epic scris cu entuziasm şi abilitatea stilistică, dar şi să contemple construcţia veritabilă a romanului. De fapt sunt prerogativele care aşază pe Nina Mariana Marcu în rândul scriitorilor talentaţi.

Felicitări, draga mea!

[Nina Mariana Marcu]

Eh, Sofy, draga mea, iată-ne, da, şi la sfârşitul romanului postat şi citit, cum ai zis şi tu, pe site. Mii şi milioane de scuze că răspund cu întârziere, dar am avut probleme cu afurisitul de calculator. Cinstit vorbind - şi zic să nu mai audă altcineva - eu le-am făcut pe problemele astea, căci extrem de pricepută cum sunt la tehnici, o dau pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, în bară şi e musai apoi să intervină... profesioniştii ca să repare ce am stricat eu. Aşa, ce ziceam?... Romanul... Da, s-a terminat... Şi, deşi la început pritocisem să nu se termine bine, să nu aibă final fericit, că nici în viaţă nu e mereu happy-end, când m-am apropiat de sfârşit, am reevaluat şi am zis: fie, treacă de la mine, hai să se termine bine... Că, parcă e mai frumos aşa. Cât a durat? De citit? Păi cred că tot cam atât cât a durat să-l scriu. Dacă nu mai mult niţel. Câteva luni. La început, postam fragmenţele, apoi am prins curaj şi m-am aruncat la mai mult. Am încercat, aşa e, să picur din toate în romanul ăsta. Nu ştiu dacă e bine sau rău asta. La început - după apariţia unui pamflet în câteva publicaţii, dar rămas fără ecou - nu aveam nimic. Mi se spusese să scriu o carte care să influenţeze autorităţile şi să repare statuia. M-am întrebat cum pot să fac asta. Din ce să fac, mai bine zis, asta. Totul părea o glumă între oamenii de spirit, ca să zic aşa, dar era, ştiam, una serioasă. Cum să aduci epoca lui Mihai Viteazul în prezent? Şi cum să împleteşti prezentul cu trecutul ăla îndepărtat? Cum să le îmbini pe cele două? Nu ştiam un răspuns la aceste întrebări. Roman istoric, strict, nu putea să fie. Nici unul contemporan de la un capăt la altul. De procesele verbale, am fugit toată viaţa. N-am scris nici la ziar aşa. Căci, şi la cele mai banale ştiri, mai brodam câte ceva, ca să aibă sare şi piper. Cum să convingi nişte domni, mai mult sau mai puţin citiţi, mai mult sau mai puţin cu simţul umorului, mai mult sau mai puţin bântuiţi de interese politice, că statuia aia trebuie să existe în stare bună, dacă tot s-a făcut? Şi mi-am spus, când am demarat, că trebuie să fac ceva, să scriu ceva, care să-mi placă, în primul rând, mie. Care să aibă zvâc, care să atragă şi, da, care să agaţe cititorul. Aşa că am creat contexte, personaje, necesarul suspans. Mi-am imaginat întâmplări, acţiuni, aventuri de tot felul. Am înţeles că fără dragoste nu e nimic şi am plămădit o poveste de dragoste. Şi am îmbinat totul, cum m-am priceput, cu datele istorice pe care le culesesem de la început. Şi, la final, a ieşit ce a ieşit. Deşi, cum am zis, am plecat la drum cu mâinile goale. Ai noştri, la un moment dat, ca să nu mai apară şi al treilea volum - sincer, mă gândisem la asta şi am lăsat câteva portiţe pe care să mă strecor, dacă tot nu repară statuia - au zis să-şi spele obrazul şi s-au pus cu reparatul pe statuie. Cartea a fost primită de către cititori cu entuziasm. Doar că, din păcate, cele două volume, scoase la date diferite, la edituri diferite, au fost editate în număr diferit de exemplare. Primul volum, în mai puţine, al doilea în mai multe. Şi mulţi dintre cei care au citit al doilea volum îl vor şi pe primul. Mă tot străduiesc să le reeditez pe ambele într-un singur tom, dar, Doamne iartă-mă, cred că mai degrabă o găseşte Diaconescu pe Elodia, decât reuşesc eu chestiunea asta. Căci e al naibii de greu să te încăpăţânezi să scoţi cărţi azi. Ţi-am mai spus de ăla de la Consiliul Judeţean care îi dădea cu făcutul de covrigi şi gogoşi, la colţ de stradă, că astea, ce să vezi, merg, dar de citit nu mai citeşte nimeni în vremile astea de, să zic aşa, restrişte. Mai trebuie, acum şi aici, să-ţi spun că şi criticii au avut cuvinte apreciative la adresa romanului. Mi s-a spus că scriu precum Camil Petrescu - asta, de fapt, mi s-a spus şi mai demult, la nişte concursuri literare, unde am participat - ca Mircea Eliade, ca Ileana Vulpescu... Nu ştiu, o fi bine, n-o fi... De altfel - fii atentă că acum sunt... al naibii de modestă - nişte oameni de condei, serioşi, nu flu - flu, ca mine, scriu o carte despre Ploieşti, cu tot, tot ce include un oraş mare, de la facere, ca să zic aşa, până azi. Şi nu numai că folosesc date din romanul meu, dar îmi dedică şi mie spaţiu într-un capitol, la scriitori - ziarişti sau ziarişti - scriitori, cam aşa ceva... Ei, ţi-am zis că mă dau mare? Aşa... Să continuăm. Nu ştiu cât apreciază ori admiră cititorul întreagă această construcţie a romanului. Dar vreau să te asigur că eu te admir nespus pe tine. Îţi apreciez maximum deschiderea, răbdarea, puterea de a mă flata, chiar şi când nu meritam, acurateţea, spiritul, înţelegerea, cultura, spiritul umorului şi al observaţiei. Tot! Şi îţi mulţumesc încă o dată pt tot. Îţi mulţumesc că ţi-ai împărţit timpul cu mine. Îţi mulţumesc că mi-ai citit, atentă, mâzgălelile. Îţi mulţumesc că ai fost, de la început, până la final, cu mine. Îţi mulţumesc că ai găsit pt mine cele mai frumoase cuvinte şi mi le-ai spus, prieteneşte. Îţi mulţumesc că mi-ai spus, cu seriozitate şi încredere, scriitoare. Îţi mulţumesc că ai dat credit personajelor mele şi scriiturii mele. Îţi mulţumesc că m-ai chemat aici, pe "Însemne Culturale", şi ai împărţit prietenii tăi cu mine. Îţi mulţumesc. Pt atât de multe îţi mulţumesc. Vreau să ştii asta. Vreau să ştii astea. Acum, mă retrag în bastionul scrisului. De nu m-o lua, că aşa mă ia de când am avut probleme cu calculatorul, somnul ăla năuc...    

Sofia Sincă a spus :

Iată-ne la sfârşitul unui roman teribil de lung, citit pe site şi aşa cum spune vorba, totul e bine când se termină cu bine. Deci se poate. Câte luni a durat, Nina?

Am trăit alături de personaje o înlănţuire de conflicte declanşate de imaginaţia autoarei, frământări interioare, lungi frământări ale Cătălinei, eroina principală a romanului precum şi ale partenerului ei în decurs de 400 de ani. O acţiune fictivă, invocată dintr-un lait motiv urbanistic, cu rădăcini în realitatea contemporeană: convingerea edililor urbei de a renova o statuie, cea care înnobilează oraşul şi-şi pierdea componentele. Şi scriitoarea a reuşit. Iar noi cititorii ne-am bucurat de aventuri relaxante, de întâmplări comice sau ironice dar şi de suspans la înaltă clasă.

În interiorul romanului s-au ţesut de toate: intrigi, scene de dragoste scrise cu patos, acţiuni labirintice, fabuloase, trăiri entuziasmante evocatoare de febrilitate. Acţiunea cărţii s-a centrat pe reîncarnarea în şapte vieţi ale celor două personaje principale, un el şi o ea şi unde dragostea, supremul motiv al vieţuirii, învinge întotdeauna. Cartea este înţesată de amănunte picante, pasaje ilustratoare ale trăirilor interioare, descrieri apetisante ale locurilor din fiecare moment al acţiunii, pagini de istorie cu documentare serioasă. În consecinţă, o aglomerare de detalii care sporesc farmecul romanului.

Cititorului i-a rămas doar să admire tot acest arsenal epic scris cu entuziasm şi abilitatea stilistică, dar şi să contemple construcţia veritabilă a romanului. De fapt sunt prerogativele care aşază pe Nina Mariana Marcu în rândul scriitorilor talentaţi.

Felicitări, draga mea!

[Sofia Sincă]

Nina, romanul tău ''Trăind clipa'' a fost trecut în grupul sitului Proiectele noastre, la acest link, pentru a putea fi găsit mai uşor de către cei interesaţi.

http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/top...

Spune-mi te rog, să nu mai caut, la al câtelea capitol începe volumul II.

[Nina Mariana Marcu]

Dragă Sofy, am căutat acuma fragmentul cu pricina. Greu, căci sunt pe coclauri şi merge netul, de parcă stă. Ori dă, de-a binelea, înapoi. Vol. al doilea începe la fragmentul 20. A, şi la început, cum eram eu mai prostovană, nu am numerotat fragmentele postate. Abia după ce mi-aţi făcut voi observaţie, am făcut şi eu ce trebuie. Nu ştiu dacă are importanţă sau nu asta, dar am zis să-ţi spun. Mulţumesc mult pt faptul că aţi trecut romanul ăsta al meu la proiectele grupului. Cred că e de bine, nu? Am încercat şi eu să intru, dar cică n-am acces la pagina indicată de tine. O fi tot netul. Că la cum zburdă pe acilişa... Acum, te pup şi fug la nişte trebi... Şi mulţumesc încă o dată de această surpriză. 

Sofia Sincă a spus :

Nina, romanul tău ''Trăind clipa'' a fost trecut în grupul sitului Proiectele noastre, la acest link, pentru a putea fi găsit mai uşor de către cei interesaţi.

http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/top...

Spune-mi te rog, să nu mai caut, la al câtelea capitol începe volumul II.

[Sofia Sincă]

Nina, trebuie să te faci membră a grupului ca să poţi intra acolo. În rest nu-i nici o restricţie. Sau poate o fi netul tău. Nu trebuie să fie nici o piedică. Romanul va fi trecut în COLECTIA DE PROZA. Se găseşte sus, la începutul paginii. Aşa se procedează pentru a fi mai facilă găsirea autorului, deoarece proza nu rămâne în pagina personală, fiind postată la Forum. E de bine oricum. Cine vrea să citească, dă clic în Colecţie, apoi linkul îl duce la roman.

Nina Mariana Marcu a spus :

Dragă Sofy, am căutat acuma fragmentul cu pricina. Greu, căci sunt pe coclauri şi merge netul, de parcă stă. Ori dă, de-a binelea, înapoi. Vol. al doilea începe la fragmentul 20. A, şi la început, cum eram eu mai prostovană, nu am numerotat fragmentele postate. Abia după ce mi-aţi făcut voi observaţie, am făcut şi eu ce trebuie. Nu ştiu dacă are importanţă sau nu asta, dar am zis să-ţi spun. Mulţumesc mult pt faptul că aţi trecut romanul ăsta al meu la proiectele grupului. Cred că e de bine, nu? Am încercat şi eu să intru, dar cică n-am acces la pagina indicată de tine. O fi tot netul. Că la cum zburdă pe acilişa... Acum, te pup şi fug la nişte trebi... Şi mulţumesc încă o dată de această surpriză. 

Sofia Sincă a spus :

Nina, romanul tău ''Trăind clipa'' a fost trecut în grupul sitului Proiectele noastre, la acest link, pentru a putea fi găsit mai uşor de către cei interesaţi.

http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/top...

Spune-mi te rog, să nu mai caut, la al câtelea capitol începe volumul II.

[Nina Mariana Marcu]

Sofy, draga mea, reverenţe, mulţumiri şi plecăciuni - o spun fără a comite un pleonasm - în faţa ta şi a tuturor celor de la "Însemne Culturale", începând cu fondatorii site-ului, până la cei din urmă - dacă asta e formulare adecvată şi nu îmi fac păcate - membri. M-aţi tratat ca pe o divă, ca pe o regină şi, important, m-am şi simţit aşa. O să mă fac şi membru. Nu ştiu paşii, dar i-oi găsi eu... Şi poate se mai dă şi niţel net jos din copac pt mine... Încă o dată mii şi milioane de mulţumiri. Tuturor. Pt tot.

Sofia Sincă a spus :

Nina, trebuie să te faci membră a grupului ca să poţi intra acolo. În rest nu-i nici o restricţie. Sau poate o fi netul tău. Nu trebuie să fie nici o piedică. Romanul va fi trecut în COLECTIA DE PROZA. Se găseşte sus, la începutul paginii. Aşa se procedează pentru a fi mai facilă găsirea autorului, deoarece proza nu rămâne în pagina personală, fiind postată la Forum. E de bine oricum. Cine vrea să citească, dă clic în Colecţie, apoi linkul îl duce la roman.

Nina Mariana Marcu a spus :

Dragă Sofy, am căutat acuma fragmentul cu pricina. Greu, căci sunt pe coclauri şi merge netul, de parcă stă. Ori dă, de-a binelea, înapoi. Vol. al doilea începe la fragmentul 20. A, şi la început, cum eram eu mai prostovană, nu am numerotat fragmentele postate. Abia după ce mi-aţi făcut voi observaţie, am făcut şi eu ce trebuie. Nu ştiu dacă are importanţă sau nu asta, dar am zis să-ţi spun. Mulţumesc mult pt faptul că aţi trecut romanul ăsta al meu la proiectele grupului. Cred că e de bine, nu? Am încercat şi eu să intru, dar cică n-am acces la pagina indicată de tine. O fi tot netul. Că la cum zburdă pe acilişa... Acum, te pup şi fug la nişte trebi... Şi mulţumesc încă o dată de această surpriză. 

Sofia Sincă a spus :

Nina, romanul tău ''Trăind clipa'' a fost trecut în grupul sitului Proiectele noastre, la acest link, pentru a putea fi găsit mai uşor de către cei interesaţi.

http://insemneculturale.ning.com/group/proiectele-noastre/forum/top...

Spune-mi te rog, să nu mai caut, la al câtelea capitol începe volumul II.

[gina zaharia]

Felicitări, Nina! Am admirat talentul tău încă de la prima postare. Negreșit trebuie să am acest roman în biblioteca mea! Toată prețuirea și prietenia mea!

[Nina Mariana Marcu]

Ce surpriză frumoasă, Gina, draga mea! Nu-i de colea să te aduni de pe coclauri şi să găseşti, la deschiderea netului, aşa cuvinte minunate. Îţi mulţumesc mult pentru ceea ce-mi spui. Să ştii că mă onorează nespus aprecierile tale, prietenia ta, preţuirea ta. Nu ştiu dacă e, cum zici, talent, în ceea ce mă priveşte. Ştiu doar că-mi place al naibii să fac asta, să scriu, să creez poveşti şi personaje, să mă cufund în - am să comit, şi-mi cer scuze, o aroganţă - creaţie, ca toamna târzie, când se prăvale în fântâna îngheţată. Sunt în stare să nu mai dorm, să nu mai mănânc, să nu mai vreau nimic din plăcererile omeneşti, dacă e cazul şi trebuie să aleg, dintre orice şi scris. Aş da, vorba unui mare înţelept, un regat pentru un calculator, la care să stau şi să buchisesc, în neştire. Cum ar veni, m-am ajuns. Vreau calculator! Am uitat când scriam pe biletul de autobuz, pe şerveţelul de la cafea, pe hârtia igienică, pe factura de la curentul electric, dacă nu-mi mai ajungea agenda... Scuze dacă m-am întins mai mult decât era cazul la vorbă. Îţi mulţumesc din suflet, încă o dată, pt tot ce mi-ai spus. Am pus cuvintele tale, alături de altele, la fel de frumoase, primite tot aici, pe "Însemne Culturale", taman la icoana sufletului meu.   

gina zaharia a spus :

Felicitări, Nina! Am admirat talentul tău încă de la prima postare. Negreșit trebuie să am acest roman în biblioteca mea! Toată prețuirea și prietenia mea!