Ca la pomană: odată eu, odată arătările stranii. Acum iau eu frâiele şi fug departe, mai încolo se năpustesc ele peste mine. Cu tupeu. Cu forţă. Cu, mi se pare, resentimente. Nu ştiu de ce le au pe acestea. Poate pentru că fug mereu. Pentru că le scap printre degete. Şi ele mă vor prizonieră în patul alb, în camera albă, în spaţiul alb, printre ele, toate înveşmântate în alb. Sunt, nu pricep de ce, căci n-am făcut nimic, slăbită. Sfârşită. Covârşită. Parcă viaţa, câtă mai e, se târăşte din mine afară. În cer. În pământ. Unde o vrea ea... Nu încerc s-o apuc, s-o prind cu mâna, s-o zgâlţâi, s-o opresc. Să plece. Poate să plece, dacă aşa vrea. Sunt prea pierdută acum ca să fac un gest. Vreun gest. Oricare. Nu mai am pic de vlagă în mine. Nu mai discern. Nu mai pot. Să fiu a albului dacă aşa trebuie. Să mă ia în stăpânire. Să facă ce vrea cu mine. Să se întâmple ce trebuie să se întâmple. Nu mai pot să fug. Nu mai pot să mă strecor mişeleşte printre zăgazurile fantomelor. Fără niciun sens, fără nicio logică, îmi vine în cap că undeva, în toată povestea încâlcită în care sunt parte, trebuie să fie un fir. Că trebuie să-l caut. Că trebuie să dau de el. Trebuie... Trebuie pe naiba... Albul nesfârşit de mai devreme se lasă iarăşi, ca o cortină grea peste mine. Parcă e, aşa pală, cortina morţii. Mă acoperă de sus până jos, în întregime. Alb, numai alb peste tot. Prea mult alb pentru gustul meu. Ai zice că cerul e alb şi el. Pământul la fel. Şi nu există, niciunde, alte culori. Alb. Doar alb. Apoi, peste albul infinit, se succed chipuri. De oameni. Realizez pentru prima dată că arătările astea sunt oameni. Ca mine. Şi ca Şerban. Unele de bărbaţi, altele de femei. Toate îmi par – şi chiar sunt - crispate, necunoscute, reci. Poate pentru că nu li se văd, celor mai mulţi, decât ochii pe deasupra unor măşti, cum altfel decât albe. De ce îşi ascund astfel chipurile oamenii ăştia? N-au ei cugetul curat dacă recurg la asemenea artificiu. Vor să nu-i ştiu. Să nu-i recunosc dacă scap de aici, din infinitul alb. Din dimensiunea albă. Dar eu nu-i cunosc, chiar nu-i cunosc pe oamenii de aici. Nici nu ştiam până acum că sunt oameni în carne şi oase. Îi vedeam doar cum se volatilizează deasupra patului, lângă el, şi credeam că sunt năluci. Care vin şi pleacă. Acum şi mai încolo. Fără sens. Fără ţel. Fără logică. Acum, da, sunt chipuri. Reci, inexpresive, cu măşti pe faţă... Caut, aşa îmi vine, printre ele unul care mi-e drag. Poate că s-a ascuns printre mascaţii ăştia. Poate e aici. Nu-l găsesc, nu-l descopăr, nu-l văd. Şi, sfâşiată de durere, plâng. În mine. Unde e? Am nevoie de el. De ce nu e aici, cu mine, lângă mine, ca în pădurea  nesfârşită, unde ne-am sărutat şi ne-am strâns în braţe? Se teme de arătările albe? Şi el? A plecat fără mine? Unde? De ce? Nu e printre chipurile astea. Nu e nicăieri. Cu mine acum, aici, sunt doar mascaţii. Cu ochii lor fără culoare. Cu pupilele albe dilatate. A spaimă. A moarte. Mugesc ca taurii răniţi.

Ei sau apa? Căci, nu ştiu de unde, cu noi, cu mine, este acum o apă. Un râu. Nu ştiu cum, nici de unde a izvorât dintr-o dată. Nu era aici. L-aş fi văzut. L-aş fi ştiut. Eu ştiu toate apele de lângă Ploieşti. Şi de mai departe. Pe asta n-o ştiu. Cad – sau cineva, vreun mascat, poate, îmi face vânt în râu. Apa mă năpădeşte furioasă, dintr-o parte şi dintr-alta. Vrea să-mi astupe ochii, să-mi intre în gură, să-mi acopere faţa. Şi eu nu ştiu să-nnot. Nu pot şi nu ştiu să fac faţă puhoiului. Mă duce valul aiurea. Unde vrea el. Ca şi-n viaţă. Tot aşa m-a purtat. Aiurea... Ce ştiu eu acum despre viaţa mea, de mă lamentez? Ştiu cine sunt? Ce-am făcut? De unde vin? Încotro mă îndrept? Da, cine sunt? E imperios necesar să ştiu cine sunt. Să mă regăsesc. Să mă descopăr. Să mă aflu, poate. Dar nu sunt nimeni. Aici e doar albul de pe pat. Şi apa. Neagră... Brrr... E Prahova, e Teleajenul? Nu, nu e niciuna dintre ele. Nici nu seamănă măcar cu vreuna. E prea tulbure, prea neagră, prea hidoasă. Atât de neagră, de hidoasă, de tulbure... De unde izvorăşte apa asta infectă? Ce se aruncă în ea? Ce duce cu ea la vale, de-i aşa de urâtă? De ce nu opresc cei de la Protecţia Mediului scurgerea asta de zoaie? Cred că e, nu numai murdară, dar şi toxică. După cum arată...

Şi eu în valuri. În ea. Gata să mă acopere cu totul. Şi nu pot, nu ştiu să dau din mâini ca să ies la liman. La un liman. Oricare. Albul din încăpere mă orbeşte o clipă. Uitasem de el. Cu atâta negru... Alb şi negru în balanţă. Privite deodată. E un contrast bezmetic între ele. Dar apa mă suge, mă deformează, mă aruncă într-un ochi avid de tinereţea mea. Albul e cenuşiu, apoi negru şi el. Dispare, cred. Dacă aş putea să mă agăţ de ceva, orice, ca să scap de apa asta... Pe firul întunecat ca moartea, se iveşte o barcă. E neagră şi ea. Ca apa. Cineva loveşte apa neagră cu o vâslă neagră. O fi Şerban? E oare el? A venit să mă scape de valurile negre? Privesc cu speranţă spre luntrea neagră, dar mă îngrozesc. Un schelet lung, deşirat, negru, pungit, fioros bate apa cu vâsla. Spre mine. Lângă mine. Îi colcăie, înţeleg, întunericul în vene. Şi întinde, cu o forţă nebănuită pentru oasele care-i atârnă alandala, mâna către mine. Vrea să mă tragă din apă. Vrea să mă ia din pat. Cele două, în mod inexplicabil, sunt una. Patul alb e apa neagră. Sau invers. Îmi e teamă şi vreau să fug. Pentru prima oară, nu am variante. Nu ştiu nicio alternativă la alb şi la negru. Mai ales la negru... Scheletul îmi prinde braţul. Mă strânge. În locul dureros, sângele nu mai circulă. Smucesc mâna şi dau să ţip. Strigătul se frânge în mine, neauzit, neştiut. Şi luntraşul chicoteşte înciudat: „Hi, hi, hi... Pierzi timpul, doamnă... Te joci. Faci pe mironoşiţa. Ei, nu ţi-ai găsit tipul. Eu nu am răbdare şi vreme de pierdut cu jocuri. Cu toane. Cu fiţe. Am şi alte drumuri de făcut. La unele am comision. Iar tu trebuia să fii gata! Să ai socotelile cu lumea încheiate. Haide odată! Am venit să te scot din apă, că ai îngheţat, şi să te trec dincolo. În lumea mea. Umbre negre te aşteaptă. Au nevoie de sânge tânăr. De piele catifelată. De sufletul tău. Nu mai zăbovi. Nu le lăsa să aştepte. Nu realizezi, a venit timpul! Stăpâna te cere. Te vrea. Ţi-a pregătit baldachinul. E moale. E pufos. Tu te întinzi lasciv. Umbrele îţi fac vânt cu evantaiul. E bine. E frumos. Simţi răcoarea, parfumul, pacea? Nu se compară cu patul ăsta de spital. Tare. Metalic. Dur. Cu perne albe. Hai, nu mai ezita. Trebuie să mergi cu mine. N-ai pentru ce să mai stai aici. N-ai nimic. N-ai pe nimeni. Eşti un nimeni. Hai! Eu nu fac niciodată drumul degeaba. Haide, haide, haide!” Îmi vine să-i spun că îi decontez, când ies de aici, benzina folosită la barcă. Numai să nu mă ia. Dar văd vâsla şi înţeleg că aş fi penibilă. Şi mai pricep că negrul mă sperie mai mult, mai rău decât albul. Mă înfior. Nu mai sunt în pat. Nu mai sunt în apă. Plutesc. Zbor. Probabil către cer. Poate spre peştera de lumină care se întrezăreşte în înalt. Sunt uşoară la zbor. Ca o pasăre. Ca un fulg. Nu ştiam că se zboară aşa.

O gheară mi se încleştează pe piept şi mă chinuie spasmodic. Parcă sunt electrocutată. „Mai repede! Se duce!” Cum de ştie omul cu chip alb că mă duc? Cine i-a spus? Uite, m-a oprit din zburătăceală şi mă trânteşte nemilos pe patul alb. Mare. Metalic. De spital. Nu zicea aşa umbra? De spital... Şi eu care mă socotisem să aleg albul. Cu toate vârfurile ascuţite de ace, care îmi intră obediente în carne. Cu toţi cleştii îndrăciţi care îmi curmă adâncurile. Cu toate măştile de pe chipurile înfrigurate. Nu, nu mai vreau alb. Nu vreau nici negru. Unde să fug? Am nevoie de verde, de albastru, de roşu. De ce atâta alb? De ce atâta negru? Ce se întâmplă cu mine? De ce năvălesc iar albul şi iar negrul peste mine? În mine? Oameni mascaţi în alb, repliaţi lângă patul alb. Şi scheleticul întunecat, bătând apa neagră cu vâsla neagră. E tot ce ştiu. Ce văd. Ce am. Dar albul nu-mi place decât la margarete şi negrul nu înseamnă nimic, dacă nu reprezintă ochii lui. Orice altceva mă sperie. Voi fugi. Da. Nimeni nu mă ţine ostatică pe mine. Am învăţat nu demult să rup lanţuri. Am rupt un lanţ. Oare? L-am rupt? Ce lanţ? Nu, nu contează. Acum nu-mi stă capul la lanţuri. Evadez. Din negru şi din alb deopotrivă. Nu ştiu cum. Nu ştiu cu ce forţă. Nu ştiu cu ce tupeu. Dar fug. Şi fug. Şi tot fug. Nu ştiu unde. Nu ştiu cât. Nu ştiu de când. Poate că nici de cine, nu ştiu. Mi s-a năzărit că la capătul goanei mele, m-aşteaptă el. Asta vreau să ştiu. Asta ştiu decât. Trebuie să mă aştepte. M-aşteaptă mereu, de la o vreme. Fug. Şi, în urma mea, disperant şi haotic, goneşte un bolid.

 

Vizualizări: 126

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Urmează capitolul în care se descrie febrilitatea inimii, din nou, dar de această dată şi mai periculos, albul este amestecat cu negrul... apar scheletele imaginaţiei în care s-a cuibărit cea care ne cară în cealaltă lume. Fragmentul este înţesat de fraze scurte pentru a crea suspansul, scenele se succed unele din altele sau se învălmăşesc unele peste altele, din acelaşi motiv. Salvarea o poate constitui doar fuga către el, cel ce a format obiectul personajului principal masculin, voinicul Şerban.

Acum pentru că ştiu de unde a pornit tema şi acţiunea romanului fulger, admir şi mai mult puterea creativă ca şi exagerarea în care-ţi pui trăirile, sufletul. Care-va-să-zică trebuie să-ţi scoţi sufletul pe palmă pentru a convinge autorităţile să recondiţioneze o statuie a celui care a reprezentat oraşul la începuturi, mai mult voievodul neamului cel mai important din istorie.

Admiraţie ţie jurnalistă-scriitor! Lecturarea scrierii inspira linişte şi confort şi ai impresia că, uneori, contempli curgerea vremii şi a istoriei.

Sofy

Iar frământarea aceea a sufletului, de parcă s-a întors cineva chiar de la râu să mai spună câte ceva :))) Nu ştiu dacă vor fi atâtea discuţii şi atâtea negocieri :))) Aici albul este întrepătruns de negru, două extreme, două graniţe, mergi spre alb trăieşti, mergi spre negru, stai la taclale cu barcagiul :))

Am citit cu plăcere :))

La noi, dragă Sofy, cu autorităţile astea cam aşa a fost. O spun cu regret,  nu prea dăm noi în brânci cu istoria asta. Ehei, e grea, a fost demult, cine îşi mai aminteşte de nu ştiu cine şi pe cine mai interesează... Oale şi ulcele toţi cei de odinioară!... Mihai Viteazul a plecat, deşi foarte puţină lume ştie, spre Marea Unire, din tabăra militară de la Ploieşti, loc pe care l-a ales strategic, datorită poziţiei sale. Nu de la Craiova, nu de la Târgovişte, nu de la Bucureşti, nu de la Gherghiţa, nu din altă parte. De la Ploieşti. Dar mă crezi că mai nimeni, ca să nu fiu categorică şi să spun sus şi tare NIMENI,  nu ştie asta? Însemnările la Ploieşti sunt puţine, iar alţii din alte locuri şi-l arogă pe Viteaz, fără să fie cazul şi profitând de lipsa de informare. De aceea, am găsit cu cale să împănez povestea cu chestiuni istorice. Ca să fie sensibilizaţi oamenii ăştia din fruntea oraşului şi judeţului. Ca să ştie cum au stat lucrurile şi să fie dat, redat domnitorului locul care trebuie, pe care îl merită. Ştiu, era mai simplu să vorbesc, pur şi simplu, în carte, despre ce şi cum a fost, fără să creez o poveste, nişte personaje, o acţiune. Dar sunt ziaristă, am stat muuuuuuuult şi cu muuuuuuuuuulţi oameni de vorbă, şi ştiu că genul proces verbal nu este gustat. Nu prinde. Şi, mai ales, nu rămâne. De aceea, am considerat că e nevoie de altceva, transpus altcumva decât alte scrieri. Îmbinarea celor două lumi trebuia realizată aparte, total aparte. Trebuia să nască întrebări, să creeze mister, să dea farmec, să stârnească suspans, să fie, ea, îmbinarea, de valoare. Orice fel de întrebări, de gânduri, de reflecţii, dar să dea toate astea. Nu indiferenţă. Nu nepăsare. Nu constatări de genul: a, am mai citit aşa ceva. Aşa că...  Sunt fericită dacă am reuşit să dau cititorului impresia că, de pe margini, contemplă scurgerea avană a istoriei şi a vremii. Înseamnă că, într-o oarecare măsură, am reuşit. Şi, Sofy, draga mea, dacă mai mă lauzi mult, te pomeneşti că mă cocoţ pe soclu, lângă Viteaz, de trebuie să renoveze aştia, marii conducători ai urbei, două chipuri, în loc de unul. Şi, dincolo de tot, mulţumesc mult.

Sofia Sincă a spus :

Urmează capitolul în care se descrie febrilitatea inimii, din nou, dar de această dată şi mai periculos, albul este amestecat cu negrul... apar scheletele imaginaţiei în care s-a cuibărit cea care ne cară în cealaltă lume. Fragmentul este înţesat de fraze scurte pentru a crea suspansul, scenele se succed unele din altele sau se învălmăşesc unele peste altele, din acelaşi motiv. Salvarea o poate constitui doar fuga către el, cel ce a format obiectul personajului principal masculin, voinicul Şerban.

Acum pentru că ştiu de unde a pornit tema şi acţiunea romanului fulger, admir şi mai mult puterea creativă ca şi exagerarea în care-ţi pui trăirile, sufletul. Care-va-să-zică trebuie să-ţi scoţi sufletul pe palmă pentru a convinge autorităţile să recondiţioneze o statuie a celui care a reprezentat oraşul la începuturi, mai mult voievodul neamului cel mai important din istorie.

Admiraţie ţie jurnalistă-scriitor! Lecturarea scrierii inspira linişte şi confort şi ai impresia că, uneori, contempli curgerea vremii şi a istoriei.

Sofy

Cred, dragă Augusta, că, pentru a fi atâtea discuţii şi negocieri când se ajunge la linia subţire dintre două lumi, e nevoie de destul de multe lucruri: determinare, răspunsuri, putere de a înţelege, rădăcini bune de care să te prinzi, nevoie nedefinită de ceva. Poate şi de un pic de poezie. Şi, ştii, nu e doar imaginaţie de scriitor, sunt oameni care au fost în moarte clinică, în comă şi au "vizitat" nişte universuri, nişte lumi paralele. Personajul feminin nu ştie, în carte, că albul înseamnă viaţă. Fata aceea chiar fuge de alb. Pt că, în viziunea ei de persoană aflată în comă, povestea se scrie altundeva, decât în salonul plin cu alb. Şi, desigur, nici în barca neagră. Mă bucur dacă ai citit cu plăcere. Te mai aştept.
 
Augusta Cristina Călin a spus :

Iar frământarea aceea a sufletului, de parcă s-a întors cineva chiar de la râu să mai spună câte ceva :))) Nu ştiu dacă vor fi atâtea discuţii şi atâtea negocieri :))) Aici albul este întrepătruns de negru, două extreme, două graniţe, mergi spre alb trăieşti, mergi spre negru, stai la taclale cu barcagiul :))

Am citit cu plăcere :))

Sunt aici! Prezenta mereu, si nu pentru tine, ci pentru placerea mea. :) In weekend nu intru pe calculator - fac orice alt lucru - deci, s-ar putea sa-ti para in astfel de zile ca ma indepartez. Te asigur ca, nu pot abandona lectura acestui roman.

Foarte bine ai prins tulburarea personajului prins intre lumi. Alb, negru, lumina, intuneric... totusi cea mai tentanta ramane culoarea. Acolo stim noi sa fim cel mai bine. Cel putin asa credem.

Pandesc urmatorul capitol. :))

Cu drag,

Corina, draga mea, cu reverenţe în faţa ta. Mă bucur nespus dacă te-a prins acţiunea romanului meu. Şi îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. E bine, da, să ne mai rupem de calculator din când în când. Şi eu o fac, nu pentru că vreau, ci pentru că trebuie. Din păcate, nu mă duc să mă plimb, să văd marea sau pădurea. Şi îmi lipseşte atât de mult calculatorul, că nu ştiu cum să termin ce am de făcut ca să mă postez mai repede în faţa lui. Te pup, Corina. şi următorul fragment îl postez cu gândul la tine.

Corina Militaru a spus :

Sunt aici! Prezenta mereu, si nu pentru tine, ci pentru placerea mea. :) In weekend nu intru pe calculator - fac orice alt lucru - deci, s-ar putea sa-ti para in astfel de zile ca ma indepartez. Te asigur ca, nu pot abandona lectura acestui roman.

Foarte bine ai prins tulburarea personajului prins intre lumi. Alb, negru, lumina, intuneric... totusi cea mai tentanta ramane culoarea. Acolo stim noi sa fim cel mai bine. Cel putin asa credem.

Pandesc urmatorul capitol. :))

Cu drag,

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)

ADA NEMESCU - poetă, artist plastic

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

MIHAELA POPA - poetă

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

important!

Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de bolache alexandru
cu 13 minute în urmă
Monica Pester a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog când mama trebăluiește a utilizatorului Maria Mitea
cu 59 minute în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog când mama trebăluiește a lui Maria Mitea
cu 1 oră în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Monica Pester
cu 4 ore în urmă
Maria Mitea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog you and i a utilizatorului petrut dan
cu 5 ore în urmă
Postare de log efectuată de Maria Mitea
cu 5 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ziua cârtiței a utilizatorului petrut dan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog ziua cârtiței a lui petrut dan
cu 6 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Murmur a utilizatorului Ada Nemescu
cu 6 ore în urmă
Utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 6 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Singurătate a utilizatorului Dacu
cu 6 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a adăugat o discuţie la grupul
cu 6 ore în urmă
ELENA AGIU-NEACSU a contribuit cu răspunsuri la discuţia Ion şi a lui Mărie a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU în grupul SATIRĂ, UMOR, EPIGRAME...
cu 6 ore în urmă
Chris a contribuit cu răspunsuri la discuţia Ion şi a lui Mărie a utilizatorului ELENA AGIU-NEACSU în grupul SATIRĂ, UMOR, EPIGRAME...
cu 6 ore în urmă
Lui Chris i-a plăcut discuţia Ion şi a lui Mărie a lui ELENA AGIU-NEACSU
cu 6 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog și frunzele plâng a utilizatorului Maria Mitea
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog și frunzele plâng a lui Maria Mitea
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Cornaciu Nicoleta Ramona îi place postarea pe blog Murmur a lui Ada Nemescu
cu 12 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor