Şi viaţa merge, chiar dacă mi-e greu, teribil, îngrozitor, cumplit de greu, înainte. Încep, încet, încet, să mă iau cu ea de piept. Mă ridic şi o pornesc mai departe. Mai m-am ridicat şi când aveam 12 ani. Şi dacă atunci am putut, când eram doar un copil neştiutor şi singur, cum să nu pot acum, când sunt deja o femeie în toată puterea cuvântului? Îmi vine să zic că, tocmai de aceea voi trece mai greu peste tot: atunci nu realizam, ca acum, gravitatea situaţiei. Atunci nu înţelegeam bine ce se întâmplă. Şi, mai ales, atunci nu rănisem şi nu distrusesem eu pe nimeni. Da, Cristi nu-mi dă niciun semn. Se încăpăţânează, de altfel ca şi mine, să tacă. Şi, văd eu bine, cu cât trece mai mult timp peste noi, peste povestea noastră, cu atât nu putem niciunul să facem primul pas.

     Ce simplu ar fi să îl sun şi să-i spun, fără niciun fason, că îl iubesc, că mă sfâşie în mii de bucăţi dorul de el. Mi-ar răspunde la fel, chiar dacă e supărat, chiar dacă suferă. Ar fi simplu. Dar nu pot să fac asta. Deşi am încercat de milioane de ori să telefonez, deşi am stat şi în crucea nopţii cu afurisitul de laptop în faţă, în speranţa că îl văd pe messenger... Nu pot! Încă nu pot! Nu sunt dumirită. Nu înţeleg. Nu pricep. Nu am cheia. Nu am răspunsuri. Am angoase. Doar angoase. Multe angoase. Mai multe, cu mult mai multe, ca la mare. Şi poate că lui nici nu-i mai pasă. Cine ştie? Cine mai ştie? Nu cred că am dreptul să mă îndoiesc de el, de dragostea lui, dar au trecut două săptămâni de atunci, din seara în care ne-am despărţit şi el nu ia în niciun fel legătura cu mine. Înainte, mă suna de cinci, şase ori pe zi, vorbeam pe mess ore în şir, nu trecea un minut în care să nu-mi arate că se gândeşte la mine. Şi acum...

     Ştiu, eu sunt vinovată. Eu trebuie să fac ceva. Dar mi-e teamă. Nu îndrăznesc. Pe de o parte, am încă şi mai multe angoase ca la începutul relaţiei noastre. Pe de alta, mi-e frică de nu mai pot că, măcar în prima clipă, mă respinge. Un astfel de gest, după toate câte mi se întâmplă, m-ar ucide. Sau, poate, cine mai ştie, există cu adevărat un timp pentru toate. Şi în cazul nostru nu a venit încă momentul. Nu e clipa. Nu ştiu... Nu mai ştiu. Nimic nu ştiu. Tot ce ştiu este că nu pot să mă ascund la infinit între cei patru pereţi ai apartamentului. Nu pot să mai stau în casă, ca o hoaţă. În definitiv, n-am furat nimic. Nu, am făcut altele mai grave. De furt, mai e vreo chichiţă la vreo lege care îţi acordă circumstanţe atenuante, mai scapi, dar de crimă... Eu l-am ucis pe Şerban. Dar şi pe Cristi... Mai ales pe Cristi...

     Cu astfel de stare de spirit, m-am întors de la serviciu pe 21 ianuarie. Mi-e frig, în trup şi în suflet deopotrivă. Casa e îngheţată – am oprit de dimineaţă când am plecat repartitoarele de la calorifere – ca şi inima mea. Dar asta, dacă vreau să merg mai departe, trebuie să se schimbe. Mi-am plâns destul de milă. Am făcut suficient pe victima. Dau de îndată drumul la căldură, îmi fac un ceai şi stau cu telefonul în mână. Încă mai stau cu el în mână, aşteptând să sune. O singură persoană din lume vreau să mă caute. Dar nu mă caută. Intru pe net şi mă gândesc că azi, în seara asta, poate vorbim. Fie şi numai două cuvinte. Măcar să-mi spună că e bine şi atât. Poate că ar trebui să vorbesc totuşi cu cineva din familia lui – şi azi m-a sunat Marius, dar nu i-am răspuns – aşa aflu cu siguranţă ceva. Dar ce să le spun eu oamenilor acestora, când mă vor întreba de ce nu am mai făcut analizele, cum ziceam că facem, de ce n-am mai plecat cu el în Belgia, cum le-am spus că facem, de ce... Nu ştiu ce să le spun, nu ştiu ce explicaţie să le dau. Şi poate e mai bine să nu vorbim, cel puţin deocamdată.

     Adorm în fotoliu, cu laptop-ul în mână. Şi nici nu mă mai mir când realizez că, din nou, eul meu evadează din mine şi o ia, Doamne iartă-mă, pe arătură. Sunt, de data asta, o femeie săracă, foarte săracă, nici după ce să beau apă nu am. Nici eu, nici bruta de bărbat alături de care îmi duc zilele. E un beţiv nenorocit. Bea şi ce avem, şi ce nu avem. Bea, când nu mai are ce, şi apa de la flori şi zice că-i rachiu. Bea pe datorie pe la toţi crâşmarii, şi pe care îi ştiu, şi pe care nu. Doar ce mai strigă vreunul după mine, că trebuie să-i dau banii. Dar, arde-l-ar focul de nenorocit, să plătească el, că pe gâtlejul lui se duce ţuica...

     În fiecare clipă îmi vine să ridic – şi ca să n-o fac, îmi muşc limba până la sânge - către cer blesteme grele. Şi pentru el, şi pentru mama mea, cea care m-a dat după el. De, femeie singură, văduvă, a crezut şi ea că fac purici cu beţivul. Şi-a zis că e mai bine să-mi dea el să mănânc, decât să-mi dea ea. Dar ce, parcă eu stăteam degeaba acasă la mama? Îmi făceam veacul pe cuptor? Că numai eu ţineam coliba mizeră în care trăiam. Numai eu munceam, numai eu aduceam pâine în casă. Dar de la 16 ani, gata, nu m-a mai ţinut acasă. M-a dat după primul venit. Un beţivan... Parcă mi-a fost scris să mă înec în băutură, că şi popa care ne-a cununat a făcut-o pe o litră de vin, deşi a cerut o vadră. Cred că şi busuiocul l-a înmuiat tot în vin, de beat ce era şi ăla.

     Auzi, bărbatul meu... Ăsta cu burdihan de bivol, când e de turnat în el… Şi, măcar dacă ar bea şi s-ar culca, atunci când vine acasă, în legea lui... Dar nu, vine de la cârciumă şi mă ia la bătaie. Al dracului cârciumar, că nu-i mai pune apă în vinul ăla. Parcă bea venin... E dezlănţuit. Dă în mine cu ce nimereşte. În loc să doarmă, fleoarţă beată ce se află, e mai în vână ca niciodată. Şi prind viteză, peste câmpuri şi peste văioage, sar gardurile de la vecini ca să scap, de zici că sunt Maricica Puică, nu alta. Dar i-am pus gând rău nenorocitului. Într-o noapte, când el o sforăi de să dărâme şandramaua, o să-mi fac eu bine curaj – nu ştiu, rad şi-o ţuică pentru asta, dacă trebuie – şi dacă nu ţi-l iau la o scărmănătură... Să vadă şi el, nenorocitul, cum e să te pocnească unul peste ochi şi peste tot, de fiecare dată când îi vine lui. Nu mai pot să rabd. Gata! Şi am ajuns la concluzia că e momentul să-i pun şi eu pielea în băţ. Fir-ar al dracu’ de trântor! Ce crede el, că-i duminică pentru el în fiecare zi şi pentru mine marţi, trei ceasuri rele mereu? Şi-mi fac eu curaj, că nu sunt cea din urmă muiere din tot Ploieştiul ăsta, în care trăiesc cu beţivul. Aşa e, bună-i pâinea, nu-i ca ceapa, şi nici vinul nu-i ca apa. Dar nici câinele flămând nu se mai teme de bătaie. Degeaba îi zic, de câte ori vine pe la noi, mamei că m-a pricopsit cu beţivul, în loc să-mi fi găsit şi mie un bărbat ca lumea, lângă care să pun capul pe pernă. Dar ei nu i se pare nimic rău că bea şi că mă bate. Căci, zice ea, aşa beau bărbaţii. Şi, mai bine un măgar care te poartă, decât un cal care te trânteşte. Da, să mă trântească, pentru că eu prefer să cad de pe un cal, fie şi mârţoagă răpciugoasă, dar nu de pe un măgar beţivan, ca ăsta al meu. Că-i glodul mai gloduros când te aruncă măgarul din spinarea lui... Nu l-ar mai răbda pământul să-l rabde! Şi, uite că degeaba clocesc eu gânduri şi încropesc planuri. El vine ca urgia de la turci, mă pocneşte de mă ameţeşte şi, când ridic mâna să dau, cu sete, pe cuvânt, şi eu, mă pune la pământ ca pe o năpârcă. Măcar i-am înroşit nasul, de zici că e o buburuză mare. Poate se umflă şi cade, umfla-s-ar tărâţa în el! Că nu mai pot să rezist şi am să fug în lume şi să stea mama cu el, dacă e măgar bun...

     Dar uite că, deocamdată, mă leagă, nenorocitul, ca pe o vacă de-o duci la tăiere. Îmi pune juvăţul de gât şi mă târăşte prin târg, de se uită lumea la mine ca la ciumaţi... Cât mă ţine limba – şi mă ţine, ţine-mi-o-ar Dumnezeu, că e bună şi ea la casa omului! – urlu de ies vecinii, traşi în case, la odihnă, în porţi. Unii râd de li se umflă, să crape, guşile, alţii îşi fac cruci păcătoase cu mâna stângă, că în dreapta ţin pitacii pentru pâinea cea de toate zilele, dar unul nu intervine. Lumea e la fel mereu, ieri, ca şi azi. De ce să se mai mire cineva că, dacă te fură hoţul în tramvai, nu se bagă, neam, nimerica? Îţi ia geanta, poate să te ia şi pe tine, căci nu se amestecă nimeni. Ăştia suntem noi, românii. Şi o spun cu ciudă şi tristeţe. Ne facem că nu vedem. Aşa am fost de la Traian şi Decebal încoace. De ce să avem noi probleme cu justiţia, cu poliţia, cu...

     Of, cu poliţia... Unde îmi eşti şi ce-mi faci acuma, poliţistule? Vezi, hălăduiesc naiba ştie pe unde şi gândul meu e tot la tine. De-ai veni... De m-ai suna... De m-ai căuta... De mi-ai da un semn... Nu ştiu dacă mă mai întorc şi de data asta de pe unde hoinăresc, dacă nu cumva, după atâta umblat, nu-mi rămân oasele şi sufletul pe aici, mai ales la cât mă loveşte fără milă animalul ăsta, dar vreau să ştii un lucru, iubire: azi te iubesc mult, mult mai mult ca ieri şi mâine, cu siguranţă, cu mult mai mult ca azi. Dacă nu mai vorbeşti cu mine, dacă nu mai am vreme să-ţi spun, dacă nu ne mai întâlnim niciodată, măcar să afli asta din cartea la care trudesc eu acum: te iubesc. Cât te iubesc! Şi aş dori, deşi ţi-e greu, ca naiba, să încerci să mă ierţi. Pe mine, pe Cătălina... Vreau să ştii lucrurile astea. Pentru orice eventualitate. 

     Afurisit bărbat mai mi-a fost dat să am în vizita de acum. Ăsta îmi pune capac! Mă trage, legată cum sunt, în cârciuma unde şi-a băut şi ultima fărâmă de minte şi mă duce în faţa cârciumarului. “Na, zice, ţi-am adus-o. Dă-mi de băut pe ea cât crezi că face. Că ţi-o dau fără să mă tocmesc!” Nu l-ar mai răbda pământul şi l-ar înghiţi pe vierme... Ăsta mă vinde pe băutură?! Îi bag un lemn încins în fund, când scap de ruşinea asta. Îl atârn de streaşina casei, ca să-l mănânce vrăbiile! Nu mai merge aşa! Şi cârciumarul, alt om de nimic: vine în coasta mea şi mă pipăie pe la sâni, îmi saltă fusta şi-mi priveşte cu ochi hulpav coapsele, se uită la dinţi – bine că l-am muşcat de mâna-i scârboasă - mă caută prin păr, ce-o fi crezând nespălatul, că am păduchi... Păi eu sunt săracă, dar curată! Spăl cu leşie toată casa. Nu fac funie păduchilor, ca el. Ptiu, lovi-l-ar damblaua şi pe ăsta! Fierul şi pietrele şi sabia să-l lovească! Pe el şi pe toţi ăştia să-i mănânce vulturii şi corbii! Să le putrezească mâinile cu care mă ating şi limba în gurile care plescăie de plăcere! Soarele să nu-i mai încălzească în veci şi să-i mănânce pământul! Degeaba mă agit şi ţip şi blestem cu toată gura, degeaba îi lovesc pe unde apuc, nu mă pot pune, muiere legată cum sunt, cu cei doi haidamaci.

     Ba, mai văd şi pe alţii că le lasă gura apă. Toţi beţivii de doi bani râd ca la urs şi se oferă să-i dea şi ei nenorocitului de bărbat câte un rând de băut. Şi el e mai satisfăcut de posibilul târg decât dacă îi zicea vodă să se mute în palatul lui. Doamne, nu pot să înfrunt aşa ruşine. Acuma să-mi iei, dacă Mă iubeşti un pic, zilele!

     De niciunde, se opreşte lângă noi, lângă tot balamucul făcut, un bărbat chipeş, îmbrăcat în straie curate şi frumos mirositoare. E înalt, puternic şi frumos şi-i simt răscolindu-mă până în tenebre căutătura neagră, numai foc. De zici că înghite, ca armăsarul din poveste, numai jeratic. Scoate din chimir o pungă mare cu aur şi-i spune nenorocitului de bărbat că mă cumpără el, dacă se învoieşte să primească toţi acei galbeni. În cârciumă se face linişte ca la priveghi, cârciumarul tace cu gura căscată, a mirare, ăia cărora le curg balele şi le înghit mintenaş, bărbatului meu îi lucesc ochii mai ceva ca felinarele de pe strada mare din Ploieşti. Atâta bănet n-a văzut el în toată viaţa lui puturoasă şi mizerabilă. Pe banii ăştia poate să bea, chiar şi cu excese, şapte ani. Iese mai în câştig decât cu toţi beţivanii din cârciumă. Şi, uite că se învoieşte. Mă gândesc că, mai rău la noul stăpân, ca la beţiv, nu poate să fie. Măcar ăsta miroase atât de frumos.

     Dar străinul cu ochi de noapte furtunoasă vrea garanţii că nu mai vine alcoolistul, neisprăvitul, mârlanul după mine. Aşa că, se apucă şi scrie cu mâna lui, un act doveditor: “Eu, Cristea Dragomanul, la zi 27 iulie, din leatul 1765...”

     Hait... În ce an a zis dragomanul că suntem? În 1765? Dar asta înseamnă că am mai avansat un pic faţă de ultima vizită. Ce poate să însemne? Ce?... Mai bine taci proasto, că te gândeşti mai încolo la astfel de lucruri. Ai vreme. Deocamdată, fii atentă, trebuie să pleci cu dragomanul Cristea. Şi, deşi a luat punga cu aur, bărbatul meu încearcă să-l păcălească pe străin. Dar pumnul acestuia, nu sabia cum mi-aş fi dorit eu, îi mută nenorocitului maxilarul din loc. Bine şi aşa, tot e mai mult decât nimic. Ba, stai că îi mai trage câteva. Aşa... Bine! Mai dă-i! Mai umflă-i botul! Parcă mi-a auzit strigătul din rărunchi. Acuma, sunt răzbunată. Mi-a spălat dragomanul ruşinea. Pot să scot obrazul în lume. Să-mi facă bărbatul în a cărei putere mă aflu, ce-o vrea.

     Şi plec cu el. Are un singur cal, dar merge şi el, ditamai dregătorul, pe jos, pe lângă mine. Mă întreabă câte şi mai câte şi-i răspund. El râde şi zice că era convins că ştiu numai să blestem, nu şi să vorbesc. Ori, când oboseala ne pune bine, mă suie pe cal cu el. În câteva rânduri, se uită atent în ochii mei şi îmi spune că sunt frumoasă, că am ochii la fel de verzi ca mătasea broaştelor de pe lac. Mă duce la el acasă şi, când constat că are nevastă, că ea îi iese în cale iubitoare şi atentă, îmi vine să mor de-a binelea şi să nu mă mai trezesc.

     Mă duc amândoi la cuhnii şi, după ce mi se dă să mănânc, mi se spune că trebuie s-o ajut pe bucătăreasă la pregătitul bucatelor. Asta e ceea ce trebuie să fac eu. Bine, aşa voi face. Dar dacă el e stăpân şi însurat, de ce mă cată cu privirea prin toate ungherele? De ce, face ce face şi mai vrea să mi se uite în ochi? Şi, până la urmă, de ce mă năuceşte cu privirile-i negre care mi se înfig în tot corpul? Vrea să-i fiu ibovnică? Ce aşteaptă de la mine acest bărbat? Eu sunt doar o femeie proastă, vândută într-o cârciumă, el e însurat şi are o dulceaţă de nevastă. Dar nimic nu opreşte, în două inimi nestăvilite, să încolţească dragostea. Deşi sunt doar o proastă care o ajută pe bucătăreasă să facă mâncare, el mă respectă. Nu face niciun gest care să mă pună, aşa fată neştiutoare cum sunt, în vreo postură nepotrivită, să mă jignească ori să mă umilească.

     Şi, într-o seară, când livada mirosea a măr înflorit, mi-a sărutat cu dragoste – am simţit - gura. Apoi au mai urmat şi alte săruturi. Mă pierd în braţele lui de voinic tânăr şi frumos. Mai că nu-mi vine să cred că, după măgarul de beţiv... Of... Îmi spune că nevasta lui e bolnavă rău şi, dacă se prăpădeşte, aşa cum zic doctorii că se va întâmpla curând, vrea să mă ia de nevastă. Că mă iubeşte şi vrea să fie cu mine toată viaţa. Dar nimic nu e simplu în lumea în care mă învârtesc eu, indiferent că sunt în 2007 sau la 1600.

     Într-o noapte a venit la conac o solie importantă de la hanul tătar, urmând ca, a doua zi, să fie condusă la curte. Dar noaptea aceea a fost, aşa cum mă temeam, dar nu mi-am imaginat că va fi aşa de repede, a unei crime. Oaspeţii veniţi de la miazăzi l-au omorât, când nimeni nu temea paşii lor prin casă, pe dragoman. În lumina aurorei, plânge sfioasă nevasta lui şi urlu ca o leoaică eu. Bărbatul iubit de amândouă, atât de tânăr şi atât de bun şi, care în felul lui, ne-a iubit pe amândouă, s-a stins.

     În suflet mă fulgeră, ca de Sfântul Ilie, lumina unui gând: iar a murit cineva. Iar s-a pierdut un suflet. Iar e unul singur care merge mai departe. Deşi sufăr draconic, ştiu că nu mai am nimic de făcut în anul de graţie 1765. Trebuie, dacă s-o mai putea, să mă întorc în timpul meu, acasă la mine. Poate aici nu e totul pierdut, poate - încă nu ştiu cum şi nici când - reiau visul întrerupt acum două săptămâni, poate în noaptea asta, pe 21 ianuarie, vorbesc cu Cristi. Poate a venit momentul să dăm cărţile pe faţă şi să-i spun ce se întâmplă.

     Cât mai poţi să stai fără ochii mei, poliţistule, cât mai rezişti fără mine? Că eu nu mai pot nicio secundă fără vocea ta, fără mângâierile tale, fără forţa ta, fără tine... Drept care, pun cu fermitate mâna pe telefon şi sun. Îl las să sune, nu-l închid cum făceam toate dăţile trecute. Dar intră, întâi în olandeză – aşa cred, că nu cunosc limba - apoi în franceză, robotul. Nu pot să cred. Nu pot să cred! Odată las deoparte orice prejudecată, orice spaimă, orice inhibiţie şi sun, iar el are telefonul închis. Nu se poate... Nu se poate... Nu se...

     De fapt, da, se poate. Asta înseamnă că Dumnezeu aşa vrea: să nu încercăm nici în seara asta să reluăm, cum am vrut eu, ambasadele. Să lăsăm, pe mai departe, să treacă şi să se ducă în neant, sau unde s-o duce, timpul. Nu s-a scris încă toată epopeea. N-a venit vremea. A mai murit un om, eu am rămas să-l plâng. Când se vor termina toate astea?

 

Vizualizări: 104

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Curge un alt episod de transbordare psihică în stil umoristico-dramatic. O altă epocă, alte apucături ale românilor: băutura bat-o vina, dezmăţul, omul fără Dumnezeu care-şi vinde şi nevasta pentru vin. M-am amuzat bine. Desigur datorită stilului naratorului, care ştie să presare umor şi în situaţii critice. Admir pasajele segvenţiale, puse pe o pelicută imaginativă, dar şi expresiile care ating la vârf apăsarea sau sentimentul.

Prin urmare mai avem... Sper să nu omori şi bărbatul anilor 2007. Se pare că este piază rea, Catalina. Pe unde trece doar ea supravieţuieşte...

Aştept, aştept!

Cu drag.

Azi nu mai fac presupuneri. :) Doar aștept, cu nerăbdare bineînțeles, să descopă ce coci tu acolo în cuptorul imaginației. Un lucru este foarte clar, îmi face o deosebită plăcere să te citesc. :)

Drag,

Sofy, reverenţe! Pt tot şi pt toate. Am vrut să expun, pentru acest peripluu, tot felul de situaţii, hilare, amare, drăguţe, de aceea am zis că se impune ca episodul ăsta să fie mai cu umor, un pic. Şi, da, mai avem. Nu foarte mult, dar mai avem. Speranţa ta, în privinţa bărbatului anului 2007, nu va fi luată în deşert. Măcar atâta lucru să fac şi eu... A, şi nu supravieţuieşte doar Cătălina în transbordările astea. În episodul cu Brâncoveanu şi călugărul, ea e cea care se duce la ceruri, lăsându-l pe celălalt singur. Îţi mulţumesc, Sofy şi dragul, ştii, e reciproc. 

Sofia Sincă a spus :

Curge un alt episod de transbordare psihică în stil umoristico-dramatic. O altă epocă, alte apucături ale românilor: băutura bat-o vina, dezmăţul, omul fără Dumnezeu care-şi vinde şi nevasta pentru vin. M-am amuzat bine. Desigur datorită stilului naratorului, care ştie să presare umor şi în situaţii critice. Admir pasajele segvenţiale, puse pe o pelicută imaginativă, dar şi expresiile care ating la vârf apăsarea sau sentimentul.

Prin urmare mai avem... Sper să nu omori şi bărbatul anilor 2007. Se pare că este piază rea, Catalina. Pe unde trece doar ea supravieţuieşte...

Aştept, aştept!

Cu drag.

Cory, îţi mulţumesc frumos. Pt tot, absolut pt tot. N-am vrut să te supăr cu devoalarea amănuntelor. Doar că, la aceste episoade de transbordare, am socotit că trebuie, e imperios necesar, să las un pic de suspans, pt o mai bună înţelegere a acţiunii ajunse în acest punct. Şi n-am vrut să influenţez cumva, cu vreun comentariu, concluziile de după aceste episoade. Coapte, cum bine zici, în cuptorul încins la maximum al imaginaţiei. Să vedem ce iese. Desigur, sper să fi încurcat şi descurcat iţele cum trebuie. Şi, dacă tu îmi spui că îţi place să mă citeşti, eu îţi spun că sunt foarte fericită de prietenia şi îngăduinţa ta şi îţi mulţumesc.    
 
Corina Militaru a spus :

Azi nu mai fac presupuneri. :) Doar aștept, cu nerăbdare bineînțeles, să descopă ce coci tu acolo în cuptorul imaginației. Un lucru este foarte clar, îmi face o deosebită plăcere să te citesc. :)

Drag,

Mulţumesc, Miha. Plecăciuni sincere în faţa ta.

Mihaela Popa a spus :

Interesantă abordare. Frumos scrisă!

Citit cu drag şi admirație.

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de vasile lucian tatar
cu 3 ore în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 5 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 7 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cântec de lebădă neagră a utilizatorului chindea maria elena
cu 8 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 17 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 17 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 17 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 17 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 18 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 18 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 18 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 20 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 22 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 23 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 23 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 23 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
ieri
Postare de log efectuată de Mihai Katin
ieri
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
ieri

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor