Dezlegarea

[Angela Dina]

          De când nepotul Lumânăresei venise în sat, Nenea îl păştea. Nu-l plăcea şi gata! Încercase tertipuri felurite să-l înfricoşeze! Săvârşise cu ai săi nebănuite pozne, doar-doar să-i biruie cerbicia nou-venitului, să-l facă de-al lor! Dar n-avusese câştig şi pace!

          Băiatul subţire şi gălbior ca o fată, cu ochi de azur, rămăsese acelaşi. Era aşezat, cumpănit, deşi n-avea mai mult de doisprezece ani. Nu-i plăceau ciondănelile, mai ales cele  zgomotoase. Era harnic la şcoală şi-n bătătura bunică-sii, Lumânăreasa, atrăgând vorbe de preţuire de la mari şi mici. Toţi îl îndrăgiseră, uitând că-i venetic. Doar acum locuia în sat, împărţea acelaşi trai cu ei!

          Peste orice, se vădise mare născocitor de istorioare cu tâlc, bucurându-le auzul şi străluminându-le minţile. La nevoie se arăta meşter la glume isteţe, în stare a-mbuna omul, a-l înveseli!  Îl strigau Povestitorul şi, în scurtă vreme, puştiul căpătase o aură de căpetenie, astfel încât o mână dintre părtaşii  lui Nenea veniseră şi se orânduiseră cu drag în jurul său.

          Faptul atrăsese înverşunarea fiului Clopotarului, mare tartor în sat, muncindu-şi ortacii în nevolnicii supărătoare pentru oameni, nerecunoscându-şi faptele niciodată, căutând alt ţap ispăşitor. Găliganul ăsta, la cinsprezece ani ai săi, era nevolnic la carte, dar priceput să-şi joace pe degete supuşii. Îl ascultau bietele firi slabe, nădăjduind să-i calce pe urme la faimă, uitând mereu de câte ori îi dusese la necaz în sat!

*

          În anul acela, mare parte din isprăvile săvârşite de ciracii lui Nenea se-ndreptaseră asupra Povestitorului, dar acesta ieşise basma curată din toate şi potrivnicul, învins.

          Era mult peste ce-ar fi îndurat asupritorul! Aşa nu se mai putea! Şi cloci o nefăcută de zile mari! Cel puţin asta-şi doreau neprietenii Povestitorului!

          Cum în zilele dinaintea marii sărbători a Unirii toată suflarea satului trăise fierberea pregătirilor, iar copiii mai mărişori dăduseră o mână de ajutor ca porţile să fie gătite cu tricolorul, lui Nenea îi trecu prin cap să facă dispărut steagul ce-mpodobea casa Lumânăresei.  Câţiva supuşi de-ai săi, furişându-se noaptea, înaintea primului cântat al cocoşilor, săvârşiseră pocinogul.

          Astfel, în ajunul lui 1 Decembrie, bunică şi nepot fuseseră puşi în faţa a ceva neaşteptat şi, pe moment, de neîndreptat. 

          Bătrâna îşi zicea că nu se mai pomenise aşa nelegiuire… doar steagul nu era un pui slab sau un lujer… Era tocmai tricolorul!

          Nepotul, şi el supărat, îşi făcu de lucru toată ziua cu cei de seama lui la răscruce, unde avea să se ţină sărbătoarea, dar nu pomeni despre ticăloşie nimănui. La întoarcerea spre casă, câţiva de-ai lui Nenea îl zgândăriră despre întâmplare, dându-se îngrijoraţi.

          Deşi pricepuse cine făcuse lucrătura, deşi dezlegase iute cusătura cu aţă albă a vorbelor, grăi cuviincios, conducându-se după gândul că hoţul nedovedit e negustor cinstit şi se despărţi de prefăcuţii prieteni.

          Seara, cu inima înnegurată de lipsa flamurei, Povestitorul abia se-atinse de bucatele puse pe masă de bunică. Înainte de culcare, îngenunchiat, supuse o lacrimă icoanei ocrotitoare şi pecetlui rugăciunea cu un oftat ce-l tulbură parcă şi pe dulăul curţii, pornit să dea chemare spre stelele îngheţate ale nopţii...                                        

*

           Povestitorul ridică pleoapele cutremurat de zgomote.

          Pământul se rupea în bucăţi, bătut de tunete şi fulgere fără pic de ploaie. Doar grăunţi de pământ şi perdele de praf îi întunecau privirea.

          Un duduit ca la sfârşit de lume îi dezvălui că se afla în mijlocul unei lupte. Înmărmuri când i se perindară prin faţa ochilor cai nechezând a disperare, pierzându-şi călăreţii, căciuli de miel, işlice încurcându-se în cădere cu turbane colorate, străluciri de săbii şi iatagane încrucişate, flinte şuierând amarnic… Şi tot aşa…

          Până să se dumirească de primejdia ce-l înconjura, se pomeni faţă-n faţă c-un pârdalnic de turc ce-şi aţintea o pereche de ochi fioroşi de sub turbanul căzut pe-o parte şi-şi mişca amarnic iataganul uriaş, înaintând spre puiul de românaş, gata să-i reteze viaţa.

          Ameninţatul n-apucă să clipească a spaimă, că şi văzu cum un arnăut sărise de pe cal, făcându-se pavăză lui. Îmbrâncindu-l, îl feri din calea turcului pe copil, primind în plin piept tăişul curb şi lat, ucigător. Românul pică pe loc. Dar nici turcul nu vieţui, fiind străpuns de-o furcă de clăcaş.

          Deşi zdruncinat de soarta vajnicului salvator, găsi putere să-l tragă pe acesta spre şanţul de apărare apropiat, sperând a-l ajuta cumva. Cu inima zbătându-i-se a zbor de pasăre, culcă pe braţu-i nevolnic tâmpla arnăutului rănit, căutând a-l ogoi.

          Cu ultimele puteri, arnăutul îl puse a-i scoate din buzunare comoara lui ocrotitoare până atunci - nişte năframe -  pentru ca s-o ducă drept semn de rămas-bun în satul său. Doar ce-şi rostise numele şi pe-al locului de unde pornise la chemarea Domnului Tudor, că se şi stinsese.

           Întrebând pe unul şi pe altul întâlniţi într-un joc de umbre în spatele câmpului de bătălie, copilul înţelese că satul pomenit, Polovragi, se afla la marginea mănăstirii cu acelaşi nume, care se găsea printre lăcaşurile Olteniei întărite de Tudor Vladimirescu pentru a rezista  pârjolului din  anul 1821.

          Băiatul se pornise fulger spre locul pomenit, cernând timpul într-o curgere de colb a unei nisiparniţe vrăjite.

          Se făcea că ajunsese până la urmă la Polovragi tocmai într-o duminică. Intrase în curtea bisericii şi după slujbă, întrebase de familia acelui Dragomir al Firei.

          N-apucase a spune  pricina care-l mânase într-acolo, că-i apăruseră în faţă trei fetişoare mărunţele, cu privirile înceţoşate de lacrimile presimţirilor.

          Emisarul scoase de la piept năframele aduse, îndreptându-le către copile. Cea năltuţă luă  năframa sinilie, mijlocia, pe a gălbie. Doar cea sângerie rămăsese. A cui să fi fost?! Mezina privea îndurerată la cârpa ceea, întrebându-se în ce fel batista ei albă, pusă de tăicuţu la piept, se-nroşise?!

          Orfanele căzură-n genunchi ţinându-se de mâini şi porniră să plângă sfâşietor. Oamenii adunaţi priveau înmărmuriţi durerea fetelor.

          Abia ajuns în clipa asta, băietanul nu-şi mai putu ţine cumpătul. Pe loc slobozi un strigăt prelung de deznădejde…

*

          În dimineaţa lui 1 Decembrie, pe nepotul bătrânei Lumânărese, trezit din visul ce-l purtase prin colbul vremii, îl năpădiră lacrimile, gata-gata să-l înece. Şi se lăsă plânsului îndelung, amărât… pentru arnăut, pentru fete, pentru ţara împilată în vremurile vechi de fanarioţi şi otomani, pentru cei din oastea lui Tudor care se prăpădiseră pe-acele plaiuri olteneşti în drumul spre făptuiri înalte…

          Ostoindu-şi durerea, băiatul se pomeni c-avea în mâini năfrămuţele aflate în vis. Le puse pe masă, iar ele pe dată se îmbinară, născând însemnul roş-galben-albastru, sfânt călăuzitor al străbunilor în 1821…

*

          După ce se risipi vesela adunare din răscruce, Nenea îşi duse ceata spre casă. O luară pe ocolite, doar să treacă semeţi pe uliţa Povestitorului. Era tare-ncântat  că-şi văzuse împlinită şicana. Totuşi, se gândea, de ce nu se făcuseră valuri?! Pişpirică avea mândrie… nu se plânsese nici de astă dată…

          Nu-şi duse gândul până la capăt, că se şi aflau în dreptul casei păgubite… Dar nu-i veni să creadă! Un tricolor micuţ, cam ferezit de timp i se păru, flutura în bătaia vântului.

          Ce se-ntâmplase?! Cum de-şi făcuse rost?! Când? Iarăşi fusese-nvins de năpârstocul ăla?! Şi, pe tăcute, se despărţi de ortacii săi, dorindu-şi, ca nicicând, să fie singur, să-şi aline rănile de… biruit.

          La câteva zile după-ntâmplare, se dezlegă răspunsul la întrebările lui Nenea. Povestea dăduse înconjur satului, rostită fiind la sfârşitul predicii de însuşi preotul.

          Acesta grăise despre o minune întâmplată la o casă de unde tricolorul se făcuse nevăzut tocmai în ajunul zilei Unirii celei Mari şi unde reapăruse datorită credinţei şi smereniei în faţa icoanelor strămoşilor, ce nu şi-au risipit în vânt trecerea prin viaţă. Pomenise cele aflate de la bătrâna păgubită.

          Auzind Nenea cum se făcuse Povestitorul cu tricolor chiar de 1 Decembrie, pentru întâia oară îşi recunoscu nimicnicia şi în sine se legă să nu-i mai caute pricină. Ba mai mult, recunoscu faptul că piciul e într-adevăr firoscos, că-şi merită şi numele, şi recunoaşterea printre copiii satului.

          Şi de atunci, veghe asupra lui ca şi când acesta i-ar fi fost un frate mai mic, îmblânzindu-şi firea, luminându-şi mintea după mezin...

[Sofia Sincă]

Angela Dina vine cu povestiri nesofisticate, scrise pe înțelesul tuturor, uneori cu iz didactic, categorisind întâmplări  adevărate sau ficționale, construite subtil pe o morală, prin care îşi exprimă atitudinea faţă de realitatea prezentată. Și unde, ca și în cea de mai sus, binele învinge răul. Asta denotă caracterul pacifist al autoarei. Povestiri țesute din experiența la catedră, din multiplele analize, și, desigur, din talent. Bogăția figurilor de stil, modul de a nara, cald, fabulos uneori, corecta lor prezentare din punctul de vedere lingvistic, cantonează textele pe un grad înalt, atractive și cu valoare literară.

Textul a câștigat premiul III în concursul nostru, Prin colbul vremii, ediția a II-a, 2015.

Multe felicitări!

Sofy

[Gabriela Grădinariu]

Aș mai spune și eu ceva, dar ce, Sofy a zis totul atât de bine! Felicitări!

[Corina Militaru]

Povestea curge frumos, firesc, limpede. Într-o atmosferă plăcută, cititorul este purtat spre sâmburele de înțelepciune ascuns cu pricepere printre cuvinte. Felicitări! :)

[Angela Dina]

Doamnelor, vă mulţumesc încă o dată! :)

[Vasilisia Lazăr]

Nu degeaba acest text a câștigat un premiu frumos. Felicitări!

[Angela Dina]

Vă mulţumesc pentru apreciere!

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Nu degeaba acest text a câștigat un premiu frumos. Felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

Excelentă poveste, ușor moralizatoare...

da Coza