Cum s-a întors tata din marele război

[Tudor Cicu]

      Când am găsit în lada din casă primită de mama ca zestre, printre lucrurile ținute la „secret”, acea scrisoare a tatei trimisă cred că de pe front, a fost așa ca o umbră rătăcitoare însoțită de capetele unor fantome, venite pe la spatele meu, în timp ce citeam, ca să mă prindă în gheare. Și mi-am amintit de vorbele contelui Tolstoi, se zice, rostite în preajma fugii sale: „Eșli budu jiv” (adică: dacă va da Domnul, voi ajunge cu bine!). Lev Tolstoi, în „Război și pace”, spunea că orice bun creștin, plecat de unul singur la drum lung, trebuie să-și lustruiască singur încălțămintea și singur să-și verse oala de noapte, precum acei bătrâni neajutorați. Hârtia acelei scrisori arăta precum imaginea unei iconițe palide. Ca iconița dăruită de prințesa Maria (sora lui Andrei Bolconski) înaintea plecării acestuia la război, cu gând să-i poarte noroc și asupra căreia făcuse îndelung semnul crucii. Mi-a amintit de scena din Război și pace când Andrei îi spune soră-sii că va pleca la război, iar prințesa oftează îngândurată în timp ce Liza începuse iar să plângă în brațele cumnatei. Doar tatăl are puterea să-l îmbărbăteze: „Și să nu uiți un lucru prințe Andrei: dacă vei muri, bătrânul tău tată va fi îndurerat”. Dar cum aș fi putut eu, un copil pe-atunci, să-i reamintesc mamei de scrisoare, și după ce i-aș fi citit-o încă odată, să opresc lacrimile pe care mama și le ascundea în colțurile basmalei? Eram doar la vremea când visam cu capul pe pernă să inventez și eu povești de dragoste cum citisem în Anna Karenina. Iar când am dat de scrisoarea aceea (pe plic era scris mărunt „Odessa, 1942”), am simțit că ceva se prăbușise în mine; un nor negru venise cu toate spaimele cele mai negre dintr-o altă lume, și chiar ceva murise în mine, în clipa aceea. Era în ea un scris mărunt, dezlânat, de parcă îl grăbise ploaia pe cel care scrisese acele rânduri: „Vântul urlă ca un câine abandonat în cimitir, la mormântul stăpânului său. Ne îmbarcăm pentru frontul de răsărit, în ultimul tren (se aude) ce va pleca către pământul Rusiei, acolo unde corpul 6 de armată și divizia 18 infanterie duce lupte grele în drumul deschis către Stalingrad. În dimineața acelei zile de 4 noiembrie 1942, un șir de oameni se agita încontinuu pe peronul gării din Buzău. De la fereastra vagonului o căutam prin mulțime pe Elenuța. O știam nedezlipită de stâlpul felinarului de pe peronul unde ținuse să îmi înlănțuie umerii cu brațele, într-o încleștare cum numai ea știa să mi-o dea. Învârtea o batistă albă, în aer, apoi se rupea de stâlpul de felinar, ca și cum s-ar fi lăsat purtată de puhoiul de oameni, dar se rotea repede pe picioare, și se agăța din nou de stâlpul felinarului, apoi și-o ducea la gură și își astupa plânsul în ea. O armonică scâncea undeva mai departe. Se auzea până la mine glasul celui care fredona un cântec de adio. Nu realizam pentru cine anume îl cânta. Se prea poate să fi fost un om al „norocului”, sau dimpotrivă, al nenorocului, pentru noi toți:

„Mâine trebuie să plec

Numai voi privi-o

Și în lacrimi să-mi înec

cel din urmă-adio!”...

Vocea guturală a cântărețului ajutându-se de amărâtul acordeon se răsfira odată cu vântul ce urla ca un câine. „Atât mi-a fost!” mi-am zis în clipa când trenul s-a pus în mișcare și am auzit șuieratul locomotivei, de trei ori, prelung, apoi ușor-ușor, într-un scrâșnet metalic ce avea să-mi fie, aici pe front, atât de familiar”...

        – Lăsase multe în urmă... dar și pe tine, un copil care abia de învățaseși să faci primii pași, mi-a zis mama, atunci când, peste ani, i-am amintit despre acea scrisoare. Vezi tu? Durerea celor rămași în viață nu e mai mare ca a celor plecați dintre noi. Cu gândul ăsta trăim, altfel ne-am duce toți, acolo după ei. Dar unde să găsești acuma toate răspunsurile, copile? Și mama, spunând asta, își pusese lacăt la gură.

      Bunicul a fost cel care mi-a povestit câte ceva despre întoarcerea tatei din acel război. Că atâta își dorise, să ajungă acasă la ai săi și să moară pe patul lui. Până acolo, însă, trecuseră ceva ani și toți se bucuraseră de sosirea lui. Eu eram prea mic să înțeleg. Abia mai târziu, bunicul, la umbra cerdacului din bostana cu pepeni, ne glăsuia ca dintr-o carte veche cu povești:

        – Când le-au dat drumul din lagăr, pe rând câte doi trei, taică-tu a plecat cu încă un lipovean pe tren. Până la Chișinău aveau biletele și de-acolo trebuia să ia un alt tren până în țară. În tren, zicea el, au adormit amândoi, iar când s-au trezit și s-au căutat de acte și banii ce li se dăduse la eliberare, ia-i de unde nu-i. Nici n-au simțit când anume au fost prădați. Așa că s-au dat jos în prima haltă și au luat-o pe jos. Au trecut peste câmpii, dealuri, ape și păduri, iar când mergeau prin păduri, se hrăneau cu mușchi și ciuperci de sub pomii răsturnați și putreziți. Mâncau orice era bun pentru stomacurile lor, că n-aveau altceva de făcut, decât să-și blesteme viața la care țineau ca la ochii din cap. Noaptea dormeau în culcușul făcut printre trestii și alte buruieni, iar el zicea cum a visat odată că alerga cu acei câțiva camarazi din lagărul siberian după potârnichile care își făcuseră cuiburi în apropiere, le loveau cu pietrele, le jumuleau de pene și le puneau pe jar. De unde până unde le dăduseră voie gardienii să facă focul și să pună carnea pe jar, asta n-o mai înțelegea bunicul, dar nu era treaba lui, să-și bată capul cu așa ceva. În zori, când s-au trezit, au auzit undeva în dreapta lor, cum suna clopotul cel mare al unei biserici, însoțit apoi de clopotul cel mic. Au crezut că fiecare dintre ei visase câte ceva și le rămăseseră în cap doar clopotele acelea, dar după un timp sunetele veneau iarăși către locul lor, semn că nu visaseră. „Trebuie să fie un sat prin apropiere”, a zis atunci Ionică. „Clopotele astea sună ca atunci când are loc o înmormântare”, a întărit și sergentul Mihail Filat, lipoveanul care era cu el. „Dumnezeu să-l ierte pe răposat”, s-a închinat taică-tu. Făcuseră socoteala că era într-o zi de iulie, sâmbăta sau duminica, după calendarul ținut de sergent. Era o dimineață cu cer senin, fără nicio urmă de nor. Mihail și-a făcut cruce și a zis că merge într-acolo, că poate se pricopsește cu ceva de-ale gurii la acea slujbă de înmormântare. „Bine!”, a zis Ionică. „Dar uiți că poți fi repede demascat după haine, prins ca și un dezertor evadat ca dintr-un lagăr și predat autorităților locale. Și o luăm de la capăt. Dacă ne mai ascultă cineva, după câte am pățit, te-ai gândit la una ca asta?” Se gândise Mihail, fie ce-o fi, trebuia să încerce. La urma urmelor, cu limba rusă pe care o vorbea, putea fi confundat cu un cerșetor de pe drumuri. L-a lăsat pe taică-tu în trestii și a plecat într-acolo de unde se auzeau clopotele. De departe a zărit mai întâi cimitirul, apoi cortegiul mortuar. S-a strecurat în spatele bisericii și de acolo, printre oameni; a ascultat în genunchi, alături de toți, slujba ținută la groapa mortului. Printre atâtea fețe îndurerate, numai a lui mai rămăsese să atragă cumva atenția, lucru care nu s-a întâmplat. Slujba s-a încheiat și părintele a rămas în urmă, sfătuindu-se cu rudele mortului, pesemne că stabileau locul și ora parastasului. Câteva enoriașe, trecând prin dreptul lui Mihail, care stătea îngenuncheat și cu privirea în pământ, cu barba mare, ca a unui călugăr, ținută între palme, îi strecurau pe cârpa aflată la picioare, covrigi, pesmeți și colivă. După ce s-a risipit mulțimea spre sat, preotul a dat să intre în biserică, însă, întorcându-și capul, l-a zărit pe necunoscutul ce rămăsese îngenuncheat ceva mai departe de mormântul abia părăsit și pe care trei gropari se „luptau”, cu sticla ce și-o treceau unul altuia, să-l încheie. Și-a trecut o mână pe frunte, parcă amintindu-și o rânduială omisă, după care s-a îndreptat spre Mihail, iar când a ajuns în dreptul lui, i-a făcut doar un mic semn că trebuia să-l urmeze. El s-a gândit că poate fi o cursă pe care i-o întindea preotul, dar în inima lui nimic nu arăta ca fiind o năpastă. A urmărit toate astea până în clipa când preotul a intrat în biserică. Nu știa ce trebuia să facă, să-l urmeze? Dar dacă avea să-l toarne la autorități? Ori trebuia să se ridice, să-și strângă colacii și pomenile și să plece de îndată de acolo? În cele din urmă a ales să intre după preot. S-a închinat dinaintea icoanelor și a sărutat mâinile Sfintei Fecioare, care ținea pruncul în brațe, într-o icoană de pe perete. Preotul l-a urmărit din altar. Când, în sfârșit, s-a îndreptat spre el, Mihail a dat să îngenuncheze și să-i sărute mâna. A apucat să spună ceva, „iertare părinte al nostru, al tuturor creștinilor lui Dumnezeu”, în limba preotului. Acesta l-a oprit, făcând un semn cu mâna. „Știu, fiule! Și eu am avut un fecior care a căzut pe front. Dumnezeu n-a vrut, pesemne, să mi-l aducă înapoi. Ești ca el, care și-ar fi dorit să îmi sărute mâna și să-l iert. Poate te-a trimis pe tine, nu știu, căci și eu sunt sub stăpânirea acestei puteri și n-am putut face nimic să-l împiedic să nu plece pe front. Și-mi zice Domnul, mie, du-te și fă treburile tale, nu pe ale lor. De aceea trebuie să fim supuși nu numai de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului. Așa ne-a zis Domnul nostru Iisus Hristos: «Dați tuturor ce sunteți datori să dați. Cui datorați frica, dați-i frica, Cui datorați cinstea, dați-i cinstea. Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Răzbunarea, fiule, a spus Domnul, este numai a Mea. Eu voi răsplăti faptele voastre» Și acum Domnul te-a adus aici, ca să se îndeplinească voia Lui”, mai spuse preotul cu un semn discret al crucii.

        – Părinte, și-a adus aminte Mihail, pot să aprind o lumânare aici, în biserică, pentru un camarad căzut în brațele mele, ca sufletul lui să aibă binecuvântarea domniei tale? A fost ultima lui rugăminte pe care să i-o îndeplinesc la prima biserică întâlnită în drum!

      Preotul l-a îndemnat să aprindă lumânarea și a făcut semnul crucii deasupra ei. Mihail se gândea la acel ostaș din Puchenii-Moșneni, de pe „malul Prahovei bătrâne”, Constantin Grigore, ce înainte de a-i muri în brațe, îi spusese: „Ce fericit aș fi atunci când ai aprinde o lumânare pentru mine!” S-a închinat el la icoane și când să plece i-a zis preotului tot ce pățiseră în tren. Preotul l-a îmbrățișat, i-a dat să-mbrace o reverendă și l-a rugat să plece către Kiev, ca să ducă mitropolitului Kievului o scrisoare a unui călugăr, Stiopka; aceasta trebuia să-i aducă la cunoștință mitropolitului doleanțele creștinilor și unele rânduieli ale bisericilor din acea parte a Rusiei mult încercate. „N-a mai apucat să ducă acea misivă către mitrolpolia Kievului. A ținut ca la plecare să mai urce o dată în turnul clopotelor și de-acolo să-și arunce ochii asupra satelor noastre pentru a le da binecuvântarea. La coborâre s-a împiedicat într-o treaptă, a lunecat pe scări și jos a ajuns fără suflare”, oftă preotul. Apoi i-a mai dat o desagă plină cu colaci și pesmeți strânși în biserică, niște hârtii având ceva valoare pentru a călători cu trenul și i-a urat să meargă cu Domnul. Tare s-a mai bucurat Ionică atunci când l-a văzut venind cu traista în spinare și îmbrăcat în sutană! S-a mirat și el când i-a spus Mihail că nu greșise cu însemnările în calendarul propriu, că nu era sâmbătă sau duminică, ci o zi de joi, 27 august, a anului 1946; toate astea le aflase de la preotul acela. Hei, și după o săptămână de mers (în care, firește, ajutați de straiul lui Mihail, călugăr de mănăstire cu acte asupra sa, au depășit obstacole grele pe drumuri umblate și de autorități, alteori pe ascuns, pe căi tot mai ocolite), ajunseseră atât de departe de unde plecaseră, că simțeau cumva, în inimi, apropierea de granițele țării...

      Peste ani, nu-mi mai aminteam dacă imaginile acelea din povestea bunicului fuseseră însoțite și de altele, deci dacă fuseseră aievea, sau doar le visasem, dar pe când eram elev la liceu și într-o vacanță m-am întors la casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata sub vișinul din fața casei pe o saltea de paie ce acoperea un pat din fier cu arcurile lăsate. Vara, nopțile acolo și le petrecea, cu greierii și stelele deasupra capului. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor și l-am întrebat ce o să facă de-acum cu pământul lui. Nu mi-a răspuns la întrebare. L-am văzut doar cum s-a desprins într-un târziu de pe marginea patului de unde stătea cu picioarele spânzurate și privirile ațintite în gol și mi-a făcut semn să-l urmez. Am luat-o pe uliță spre marginea satului înspre acolo unde priveliștea satului și a câmpiei a rămas ca și acum sute de ani.

        – Mitică ăsta a lu’ Bododel, se zice c-a băgat deja tractorul în lot - mi s-a destăinuit el pe drum - știu eu, n-o fi prea devreme? Se întreba singur și tot atât de sigur că nici nu aștepta răspuns.

       Când am ajuns în fața unei brazde, l-am văzut cum s-a aplecat și a frământat în palme din pământul răsturnat de lama de oțel a plugului.

        – Ce-i, nu-i încă timpul de arat? l-am întrebat. Cu ochii țintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaieți crescuți mai pe margine, mi-a spus:

        – Când eram în război și intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în țărână, nu-i de-al nostru, spuneam.

        – Ei, și? am mai întrebat. Și acesta cum e?

        – Nu mai știu, întreabă-l pe el. Mi l-a arătat pe cel din depărtare care se trudea de pe tractor să iasă treaba bună. Mi-a zâmbit într-un fel anume ce mi-a amintit de țăranul acela întors de pe front, pe nume Mitrea Cocor, și care plătea zorilor care tocmai se revărsase, cu imaginea ancestrală a morarului hrăpăreț pus să țină de lanțul boilor și a ciocoiului îmbuibat împins la cormana plugului, și mai ales cum zâmbea acel Mitrea Cocor soarelui de „octomvrie”: „Viitorul e al tău!”... (parcă zicea acela). Apoi tatei îi dispăru zâmbetul și în suflet îi pătrunse o undă de îngrijorare. În drum, poate ca să-și descarce poverile din spate, ne-am abătut pe la biserică și de la intrare, privind la chipurile sfinților Petru și Pavel zugrăviți pe coloane, de-a dreapta și stânga ușii celei mari, ne-am închinat. Tata a aprins o lumânare și ne-am întors tăcuți spre casă. Pe prispa casei, mama stătea în genunchi într-un colț și storcea în găleată cârpa cu care spălase noroiul uscat pe brâul din fața casei. Ne-a privit întrebătoare din ochi. De trei ori a încercat să spună ori să întrebe ceva, de tot atâtea ori s-a stins glasul ei într-o tuse seacă. Apoi, văzându-l pe tata odihnind ca la început pe patul de fier sub vișin cu picioarele spânzurate în aer și ochii ațintiți în gol, n-a mai întrebat. Am observat și eu, și am tăcut. „Pentru oamenii cărora pământul nu le mai oferă nimic, s-a inventat cerul”, spunea H. Heine. Când omul a ales calea tăcerii, asta e bine poate pentru odihna și liniștea celor din jur, dar cu timpul calea asta nu face decât să surpe ziduri roase de caria vremurilor, ori suflete închise fiecare în nepăsarea semenilor noștri. Așa că m-am așezat lângă el pe patul acela de sub vișin și l-am întrebat, reluând discuția de pe ogorul arat, așa într-o doară:

        – Ți-a fost la fel de teamă și când credeai, liber și rătăcind prin acea Rusie, că n-o să mai ajungeți vreodată acasă, în România?

        – De unde ai scos-o și p-asta? a ridicat el sprâncenele a mirare. Poate unde nu se aștepta să știu despre trecutul lui, mai ales despre războiul de care se ferise toată viața să ne zică ceva.

        – Bunicul mi-a povestit câte ceva când eram cu el la bostană, în câmp, i-am mărturisit.

        – Rusia e o mare închisoare oriunde te-ai afla! a oftat el. Trebuia să fii atent oriunde mergeai, ca nu cumva să intri în sârma ghimpată a unui lagăr cu mult mai mare și să nu mai te desprinzi niciodată din ea.

       Și nu ne-am mai spus nimic. Ce ar mai fi fost de spus? La ce bun să mai judec și eu ce gândea acolo sub vișinul ăla? Iar dacă îi judecăm pe alții (cum zicea Schopenhauer), facem ce face și câinele care latră la figura lui din oglindă. În noaptea aceea aveam să adorm greu, doar cu imaginea unui om care căzuse pradă grozăviilor trăite odinioară, dar cele legate de întâmplările din vremea războiului acela, după cum glăsuia bunicul odinioară, aveau în ele ceva trist. Rămăsesem cu ochii fixați pe un punct din tavan, ca atunci când am privit chipurile sfinților Petru și Pavel la dreapta și la stânga intrării în sfântul lăcaș, și mă gândeam la imaginea acelor doi soldați, pierduți prin imensa Rusie. Gândurile mă chinuiau de parcă eu eram un prizonier pus în lanțuri. Aș fi vrut să-l mai întreb acolo pe pat, cum ajunseseră în țară, dar poate că nici nu-și mai amintea cum au trecut ei doi, Prutul, atunci într-o noapte. Și atunci am înțeles că povestea războiului i-a fost o povară pe tot restul vieții, și că de aceste poveri nemărturisite doar moartea te scapă.

[Grig Salvan]

Războiul e cea mai mare grozăvie făptuită de oameni și care arată că omenirea e încă foarte departe de adevărata umanitate pe care poate nici nu o va atinge vreodată după primitivismul cu care se pregătește și azi de un război total și nimicitor. Păcat de ființele nevinovate prinse în tocătorul de carne numit război, trimise ca mieii la abator de niște lideri cruzi și fanatici. Am crescut și eu cu multe amintiri de război de la bunicii mei, pe care-i ascultam serile la gura sobei, curios tare, dar și îngrozit de moarte. Nu există război drept sau nedrept, războiul e nedrept în esența lui și nu există nici o justificare pentru a ucide în război așa cum bine spunea cândva Jean-Paul Sartre. Doar moarte și drame naște, doar hecatombe de cadavre și cohorte de suferințe în urma lui.

Textul e foarte bine scris, povestirea bine condusă, sentimentele oamenilor bine reliefate în cuvinte și expresii plastice și firesc potrivite. O lectură interesantă care a avut și darul de a-mi stârni o groază de amintiri din poveștile bunicilor mei și bătrânilor satului meu natal.

[Vasilisia Lazăr]

Citindu-vă, mi-ați oferit posibilitatea de a face o „călătorie” printre rănile încă vii ale războiului. Războiul e cel mai odios lucru care se poate întâmpla. E despre durere. Multă durere! Și, mai ales, e despre ceea ce s-a pierdut și nu va mai putea fi recuperat vreodată. Mă dor cumplit viețile frânte ale celor mulți care nu apar în cărțile de istorie decât într-o mențiune despre numere. Cred că trăim într-un timp în care trebuie să ne amintim în fiecare zi, în fiecare clipă, în toată dimensiunea lui cumplită, ce înseamnă războiul. Și să ne dorim să învățăm ceva din ce au văzut și au suferit oamenii care au trăit doar cu câteva zeci de ani înaintea noastră. Nu mai sunt mulți cei care au supraviețuit suficient de mult ca să povestească prin ce au trecut, ceea ce face cu atât mai prețioasă povestirea dumneavoastră și întreaga literatură care ne vorbește despre război. Of, și când te gândești că această formă de agresivitate extremă este o parte intrinsecă din natura noastră umană, o parte de care nu putem scăpa... Trist! Tare trist!...

M-a impresionat mult de tot acest adevăr destul de dureros: „n-aveau altceva de făcut, decât să-și blesteme viața la care țineau ca la ochii din cap.”

Și daaaaa, „Rusia e o mare închisoare, oriunde te-ai afla!”

Felicitări!

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Tata avea o vorbă (cred că o auzise acolo în război): „Dacă Dumnezeu nu te părăsește, fiarele pădurii nu te mănâncă”. Am stat de vorbă, cândva, cu un veteran de război. Spunea că în lagăr, când îi ducea la pădure, la tăiat de copaci și zăreau printre lăstărișuri diverse păsări ale cerului, unii le loveau cu pietre și după ce le prindeau, le curățau de pene și le mâncau așa crude, cu sângele șiroind. „Am încercat și eu, de era să mor (zicea), ne vedeau și gardienii, ne lăsau în pace, alții ne înjurau pe limba lor. Dar nu te credea nimeni că ești flămând și nu ai nicio putere. Vedeai că ești ocărât, înjurat și te lovea ca pe vite cu bâtele, dar nu puteai spune nimic. Înduram și-l invocam pe Dumnezeu: Doamne! Nu voiam să mor pe acolo și să mă arunce pe una din stivele alea cu morți, goi și hidoși la înfățișare, de nimeni nu-i mai știe pe nume și te treceau toți fiorii numai când priveai o așa grozăvie. Că stăteu bocnă, înghețați toacă. Teribilă priveliște!” Când povestea toate astea simțeam o durere surdă în trup și mă gândeam cum poate Dumnezeu să stea acolo sus fără să-și clintească un mușchi al feței, doar să privească cum oameni chinuie alți oameni? În balanța aia în care Dumnezeu a pus și fericire și durere, trenul vieții are și peroane luminate prin gări, dar și halte pustii lăsate în întuneric.

Vasilisia Lazăr a spus :

Citindu-vă, mi-ați oferit posibilitatea de a face o „călătorie” printre rănile încă vii ale războiului. Războiul e cel mai odios lucru care se poate întâmpla. E despre durere. Multă durere! Și, mai ales, e despre ceea ce s-a pierdut și nu va mai putea fi recuperat vreodată. Mă dor cumplit viețile frânte ale celor mulți care nu apar în cărțile de istorie decât într-o mențiune despre numere. Cred că trăim într-un timp în care trebuie să ne amintim în fiecare zi, în fiecare clipă, în toată dimensiunea lui cumplită, ce înseamnă războiul. Și să ne dorim să învățăm ceva din ce au văzut și au suferit oamenii care au trăit doar cu câteva zeci de ani înaintea noastră. Nu mai sunt mulți cei care au supraviețuit suficient de mult ca să povestească prin ce au trecut, ceea ce face cu atât mai prețioasă povestirea dumneavoastră și întreaga literatură care ne vorbește despre război. Of, și când te gândești că această formă de agresivitate extremă este o parte intrinsecă din natura noastră umană, o parte de care nu putem scăpa... Trist! Tare trist!...

M-a impresionat mult de tot acest adevăr destul de dureros: „n-aveau altceva de făcut, decât să-și blesteme viața la care țineau ca la ochii din cap.”

Și daaaaa, „Rusia e o mare închisoare, oriunde te-ai afla!”

Felicitări!

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Aveți dreptate, pare că lumea, de un timp, a luat-o razna. Spuneți de amintirile bătrânilor din satul d-voastră natal. Câte amintiri triste! În satul natal era un turc bătrân. Cum ne vedea pe drum striga la noi și ne ruga să-i aducem tutun pentru pipă de la mat-ul sătesc. Îi aduceam. Turcul Dincer ne mângâia pe creștet și noi, mai în glumă, îl întrebam dacă s-a luptat la Plevna cu turcii. Nu se supăra. Spunea că a luptat la Turtucaia doar în primul război mondial și a căzut prizonier prin 1916 toamna, dar ai noștri au cucerit orașul și i-au eliberat. „Alah a tâlcuit semnele pentru cei care pricep”, mai spunea. Doamne ce amintiri triste! Își amintea că în timp ce mărșăluiau în coloană, imediat ce au fost luați prizonieri, unii ieșeau din rând și o luau razna pe câmp. Săreau santinelele și îi loveau cu armele peste mâinile întinse, în cap, unde nimereau. Pe cei care nu reveneau în coloană îi împușcau pe loc. Acolo rămâneau. Căzuți la pământ, cu ochii țintiți către cer. Nu trebuie să uităm, dar tare mă tem că nimeni nu-i va mai pomeni, din când în când, și nu le va aprinde câte o lumânare pentru sufletele lor rătăcite, care poate mai cutreieră pustietățile locurilor pe unde au căzut, în căutarea trupurilor din care au ieșit: ei sunt ca acei pești care mor în exil, îngropați în mlaștinile făcute de lacurile secate. 

Mulțumesc pentru lectură și comentariu!