Cum ar veni, ora de lectură... Continuare roman "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

─ Oleo-ho! făcu, la un moment dat, ţiganca. Ce te găsitără, jupâniţă hăi, să facem noi iar acumaşa, drumul pân’ la Târgu’ Nou, când poate am fi găsitără şi la noi, la Ploiesci, tot ce-ţi pohtea inimioara matale? Zaharea de toate cele nu era şi la noi? Şi nu găseam şi-n târg la noi pânze şi postavuri şi scorteici den abondenţă? Hori ai vrea să luăm de pe acolo strachine şi hoale? Hă, zi cu vorbe, jupâniţă!

─ Aşa jupâniţă, aşa! Dă teohizul lu’ padişah! Ha dreacu’ moiere, cu năravul ei, cu tot! Vrea să le ştie ea pă toate! Dacă aşa vrea jupâniţa să meargă, aşa merge...

─ Hiţi-ar limba ha dracu’, şi-ai hi să hii dă hafurisit, Partenie! Ce te bagi tu, ca mosca-n lapte? Ce, am vorghit cu tine? Ţine căluţul ăla ghine şi lasă fleanca aia de gură spurcată mai moale! Că dă nimic, nimicuţa nu eşti bun! Zi, jupâniţă Catalină dacă n-o hi cum zic io!

Tânăra de pe cal zâmbeşte îngăduitor – e obişnuită cu replicile dintre cei doi - cu gândurile în altă parte:

─ De, Partenică, ce să zic? Poate că Magdalina are dreptate. E bine uneori să-ţi ţii gândurile numai pentru tine. Să nu deschizi gura ca să le spui şi altora.

─ Haoleo, măria-ta, nu-i da hapă la moară, că mă taie de la tain, năbuna asta, şi mă face să postesc la ramazan, de-o să chice chelea dă pă mine!

─ Faci rebeliune cu mine, diavole, hă! Ia vezi c-acu’ rup ho jordie dân pomu’ ăla, şi-ţi scarpin schinările, de să-ţi meargă cele petice, nu alta! Ce, noi s’tem dă poveste pă haste dromori, pă care mergem acuşica? Ai înţeles?

─ Am înţeles, iubite al meu, agă!

─ Aşa...

Şi iar îşi scutură Magdalina fustele să se răcorească:

─ E zăduh mare, jupâniţă! Şi nu mai e chiar crucea verii, ca luna trecută când am mers, tot aşa, la Târgşoru’ ăsta. Domnia-ta mai poci dă cald?

─ Uideo, fă Magdalino! Că doar pă jupâniţa noastră n-o atârna cea slană, ca pă tine, să moară dă călduri! Nici mie nu-mi e cald, cum ţi-e ţie! Că şi eu sunt huşor, cum e jupâniţa noastră, ca un fulg! Huite colo, după lanu’ dă mazăre, e varza. Cu ea sameni tu! Şi ca pă varză-or să te mănânce iepurii. Hâc-Hâc!

─ Huo la hoase, muneginule! Stai că-ţi arăt eu ţie!

Şi, rupând o ramură dintr-un copac din imediata-i apropiere, Magdalina îl prinde pe Partenie cu mâinile ei mari şi începe să-i care:

─ Na varză, Partenie! Na! Na iepure, na! Mai zici?

─ N-o lăsa, măria-ta, că mă omoară nebuna! Ţine-o, înălţimea ta, ţine-o!

─ Gata, Magdalino, lasă-l! intervine tânăra zâmbind uşor. Îl doare şi pe el, că nuiaua ta e din acelea care muşcă în carne. Lasă-l, că nu mai zice!

─ Mai zici, Partenie?

─ Nu mai zic fă, nu mai zic, da' nici tu nu mai da!

─ Aşa blestămatule, să nu mai zici! Că-ţi chică limba, dacă mai zici, şi o mănâncă dulăii de la curte.

Dar îi mai croi una cu jordia, ca pentru încheiere. Se apropiau de Târgşor, când Magdalina, privindu-şi stăpâna, remarcă:

─ Da' ce-ai, jupâniţă, mata, Doamne sfinte? Că parcă n-ai toţi boii acasă! Au te doare ceva? Au te-am supăratărăm noi cu vorba noastră, cea lungă şi năroadă? Că nu mai tace dracu’i hafurisitul hăsta! Vezi, Partenie, cum superi odorul cu vorbăria ta? Au ai hi dăocheată? Ia' să te dăscânte baba, drăguţo, să-ţi treacă dăochetura! A plecat Catalina pă cărare, s-a-ntâlnit cu Leanca-n cale... Fugi dăochi, dântre ochi, dân zgârciu’ nasului, dân ficaţi, dân bojoci...

─ Ei, Magdalino, lasă cel descântec, că n-am nimic! Poate m-a obosit drumul!

─ E, alt'dată, zburai ca năluca şi nu mai hoboseai! Da' dacă-i aşa, să-ţi hie dă învăţătură dă minte! Să comperi tot un feliu dă bunătăţuri ce-ţi vine să comperi din târg de la noi, nu de aiurea! Că de aia a făcut Mălai Vodă târg şi curte domnească la Ploiesci... Să nu mă mai duci, muiere bătrână şi galeşă, cum mă aflu, să bat coclaurile pân' la Târgşor! Haşa să ştii şi să faci!

─ Ei, eu credeam că a avut el alte planuri cu înfiinţarea târgului ăstuia, dar dacă zici tu, Magdalino... Aşa o fi. I s-o fi pus lui Vodă la lingurică durere mare de şalele şi picioarele tale. Şi-a zis să te scape de efort...

Roi de gânduri zburătăcesc fruntea tinerei. A mea... Are o viaţă frumoasă, bună, invidiată de multe fete de vârsta ei, din care, însă, ştie, simte că lipseşte ceva. Cu desăvârşire. Aşa cum lipseşte, o ştiu, şi dintr-a mea. Numai că, dintr-a mea, o viaţă a secolului al douăzeci şi unulea, total diferită de aceasta de aici, lipsesc multe. Nu ştiu cine sunt, nu ştiu ce fac, ce făceam, mă rog, înainte de intruziunea aceasta într-o lume necunoscută, nu ştiu nici de ce am venit aici. Dar, cert, ştiu că în viaţa aceea din care am plecat, aveam milioane de goluri. De lipsuri. De neîmpliniri. De angoase. De dureri. De resemnări. Le trag după mine, ca pe nişte tinichele ce se află, oriunde m-aş duce.

Intrară tustrei în Târgşor, oraşul care se-nfrunta în vremea aceea cu Bucureştiul şi Târgoviştea, sau Târgul Vechi, cum i se mai spunea acestuia din urmă, prin mărime şi dezvoltare economică. Avea, la vremea aceea, Târgşorul de toate. Şi boieri falnici, şi jupânese focoase, şi palate - unul mai mare şi mai dezvoltat decât altul - avea mânăstire, biserică, vamă, dar şi curte domnească. Mai veche şi mai îmbibată în istorie ca a Ploieştiului. În anii aceia de înflorire maximă, că nu pot să nu fac o paranteză, nimeni nu se aştepta ca Târgşorul să ajungă în timp doar o biată umbră a localităţii vecine, Ploieştiul. Sau Ploiesciul, cum i se spunea acestuia acum 400 de ani. Şi, cinstit vorbind, din cauza lui, a oraşului născut din ţesăturile diplomaticeşti ale unui domnitor. Nici n-a bănuit Mihai Viteazul, când şi-a tras curte domnească la Ploieşti, că va deturna în felul acesta cursul lucrurilor... Sau, poate că da... A ţinut să râdă de istoria de până atunci şi să-i scrie filele altfel.

Catalina descalecă într-o clipă, cu uşurinţă, ai zice, pentru o fată cu obrazul subţire cum se află, îi dă calul lui Partenie să-l ţină el şi să aibă grija lui, iar ea, ca orice veritabilă mlădiţă a neamului femeiesc, de atunci şi de acum, din toate timpurile, aruncă priviri curioase spre marfa neguţătorilor, expusă afară din târgul propriu zis, pe tarabe. Ici juvaiericale: inele, paftale, cercei, tabachere, harbale, hangere, dincolo mătăsuri, postavuri, fai, tafta, pânză, mai încolo suliţe, lănci, paloşe, iatagane, topoare, satâre. Lumea se învârteşte încolo şi-ncoace, admirând, tocmindu-se şi făcând negustorii să mai lase la preţ. În vremea mea, asta se numeşte – uite că mai ţin minte câte ceva! - negociere. Toată lumea e mereu în negocieri. La piaţă, în politică... Numai Catalina nu se hotărăşte să cumpere, din toată marfa expusă, ceva, se uită la toate cu ochi uşor absent, mângâie uneori cu podul palmei vreo minunăţie, trece mai departe cu acelaşi aer distrat şi atât. Pare că nici nu vede bine frumuseţile expuse pe tarabe, care îi atrag în mod ostentativ pe ceilalţi cumpărători, aşa nu o încântă nimic, aşa nu se opreşte la nimic.

Poate tocmai pentru că aştepta altceva, căuta altceva, privirea îi e atrasă în masa de lume de o matahală de bărbat, bărbos şi pletos, care, ţinând de căpăstru doi cai jucăuşi, se plimba-n stânga şi-n dreapta, pe sub ferestrele mari ale unei case neguţătoreşti din muchia târgului. Buzele i se mişcau într-una, sacadat, semn că omul, nemulţumit de ceva, bombănea şi înjura cu foc. Din când în când, înălţa ochii rugător spre ferestrele casei de al cărei zid i se crampona furia şi, focul injuriilor şi al blestemelor se înteţea. Catalina observă în tăcere febra şi iritarea omului, gândindu-se că aşteaptă pe cineva. Poate pe vreo slujnicuţă curată şi rotofee, cu care are vreo legătură, poate pe nevasta lui, intrată în prăvălia de alături, ca să cumpere ceva. Tânăra zâmbeşte cu subînţeles – niciodată nu au avut bărbaţii răbdare la cumpărături – şi mai priveşte o clipă, amuzată, nerăbdarea şi surescitarea matahalei, bodogăneala-i nesfârşită şi buzele-i tivite mărunţel a înjurătură. Nu i se păru interesantă urmarea – când va ieşi femeia de unde a intrat, bărbatul va bombăni şi mai tare - şi vru să-l lase în plata Domnului. Un străin şi atât. Un om care nu e de prin partea locului. Nu-l cunoaşte şi ea ştie, de regulă, că doar bate cu regularitate locurile astea, lumea care locuieşte pe aici. De ce i-ar păsa ei de matahala aceea şi de problema lui? Lasă-l în plata Domnului, Catalina. Ai altele la care să te gândeşti. Soarta nu vine să te copleşească degrabă cu aripa ei, dacă doar faci deducţii despre oamenii cu care te întâlneşti. Trebuie mai mult. E nevoie de altceva. Şi de altcineva... Învaţă asta mai întâi!

Şi aproape că se întoarce cu totul spre tarabele cu mărfuri din târg. Poate că, până la urmă, va cumpăra ceva. Orice. Nici nu are importanţă ce. Dar să nu zică Magdalina, trei zile de acum încolo, fără să obosească o câtime, că a bătut drumul degeaba până la Târgşor, pe zăduful ăsta.

Însă, în clipa următoare se întâmplă ceva straniu şi inedit. De când bate ea coclaurile şi târgurile – şi le bate, căci e singura fiică a tatălui ei şi el ştie că ea nu e făcută să se piardă printre oale şi cazane pe la cuhnii, că îi place mai degrabă pădurea nesfârşită şi apa năvalnică şi o lasă de capul ei, să le bată cum vrea - nu a văzut aşa mişcări iutace, aşa dezinvoltură, aşa... Ferestrele casei sub care aştepta bărbatul observat mai adineauri, se deschid cu zgomot, ca zdruncinate din rărunchi de uraganul Katrina şi, gata să se facă, într-o singură clipită, fărâme. Prin deschizătura care se iveşte sare, cu iuţeala fulgerului de iulie, când Sfântul Ilie aleargă bezmetic caii prin înalturi, fără să atingă măcar pervazul, un bărbat. Cu mişcări pe cât de sigure şi ferme, pe atât de uşoare şi delicate, aterizează, nici mai mult, nici mai puţin, decât în spatele unuia dintre caii pe care-i ţinea de frâu celălalt.

─ Hai, popo, sări în şa şi dă bice! strigă apoi cu hotărâre către tovarăşul care aşteptase afară, în josul geamului. N-avem vreme de pierdut! Mişcă-te şi tu odată, măcar odată, aşa cum se cade!

─ Trăsnite-ar Dumnezeu să te trăsnească de fustangiu şi afemeiat afurisit carele îmi eşti, acum şi în vecii vecilor, amin! răspunde huiduma, care înjurase cât înjurase în tăcere şi acum se răsufla cu vorbe, spre mirarea Catalinei. (Nici prea încet că, doar e bine ştiut, năduful se varsă mai abitir când înjuri cu voce tărişoară, de te răcoreşti la ficaţi, dar nici foarte tare, căci, se vede treaba, popa – dacă era popă, într-adevăr - avea suficientă frică, sau poate respect, faţă de celălalt). Nu te mai saturi de fuste şi zaiafeturi şi chiolhanuri prin toate locurile! Ptiu, ptiu, drace şi Doamne iartă-mă, pe mine păcătosul robul Tău, că n-ar trebui să zic toate câte le zic pe aste drumuri pe care le bat cât e ziulica de mare şi noaptea de lungă cu acest stăpân îndrăcit al meu!

─ Eu zic, popo, în loc de predici, ca alea pe care le ţineai tu, când erai în zaua ta, în altar, să-ncaleci dracului odată şi să taci! Căci, aşa cum îţi tot spun, nu e treaba ta pe unde-mi lucesc mie ochişorii. Hai, că te prinde negustoru’ şi te ia drept mine. Îţi convine una ca asta, cinstită faţă bisericească ce mi te afli?

─ Păi da, aşa se întâmplă de fiecare dată: domnia-ta cu foloasele, şi ce foloase, saracan de viaţa mea, că numai muieri falnice şi focoase găseşti, iar eu, sluga, prostul, nătântotul, cu ponoasele. Şi astea, ponoasele mele, tot pe măsura foloaselor domniei tale, nu sunt mai mici, neam!

─ Popo, tragi de timp! Ce naiba faci? Nu poţi să-ţi caţeri burdihanul în şa? Te scot de la zeamă caldă, dacă ţi-e greu să pui piciorul în scară. Urcă mai repede pe calul ăla şi hai s-o tăiem degrabă, că se lasă cu cicăleală la tabără şi cu scandal aici.

Şi, în timp ce-şi juca pe loc calul nerăbdător, ca însoţitorul cel guraliv să încalece odată şi duşi să fie amândoi pe unde îi tot chemau trebile, bărbatul cel tânăr îşi aruncă, aşa, într-o doară, ochii la trecătorii miraţi, care căscau gura, ca la urs, la cele întâmplate. Şi nu puţină era lumea care privea scena, căci era zi de miercuri - deci târg mare la Târgşor - şi se înghesuia să vadă cele mătăsuri ori cele giuvaericale, ori ce poftea fiecare, dintre toate expuse în târg. Şi acum privea ca la capra de colindă protagoniştii întâmplării descrise. Lumea a fost întotdeauna, şi atunci, şi acum, măcinată de curiozitate. Să ştie, să audă, să vadă, să aibă ce comenta. Constat asta fără pic de maliţiozitate. Şi nu vezi, cinstit vorbind, în fiecare zi una ca asta... Dar bărbatului care escaladase geamul nu-i pasă. E - ai zice bizar - senin, chiar amuzat de efect, şi-i vine aşa, nefondat pentru situaţia în care se află, să mustăcească a râs. Atunci şi-a simţit, fără să înţeleagă în prima clipă de ce, privirile atrase spre o margine a mulţimii, care roia nestingherită încoace şi-ncolo. Şi-a întors, ca să vadă mai bine, capul cu totul. Poate că a fost un impuls de moment, căruia nu i-a putut rezista. Poate că a fost dorinţa de luare aminte. Poate că aşa trebuia să fie. Prin cohorta de priviri şi tarabe, distinge, din prima ocheadă, motivul atracţiei. Era acolo, într-un colţ, singură, tăcută, serioasă, mirată, sfielnică, o fată subţirică, înaltă, aproape plăpândă. Două cozi, groase cât mâna de voinic şi negre ca pana pârdalnicului de corb, îi lovesc nemilos pieptul. Stă şi se uită şi ea, ca toată lumea, la cele petrecute şi descrise mai sus. Nu râde, nu schimbă impresii cu cei din jur, nu ascultă remarcile lor. Doar privirile îi sunt surprinse, întrebătoare, nedumerite. Ca la facerea lumii. Ca ale unui copil necunoscător într-ale vieţii. Dar atât de verzi şi atât de limpezi are luminiţele ochilor, că tânărul se înfioară dintr-o dată. Ca de ger bicisnic venit în toi de vară. Îi mai priveşte odată luminiţele bezmetice şi se miră cu tot sufletul: „Doamne, cum poate să aibă cineva ochi aşa de puri? Parcă sunt izvoarele din munte, aşa sunt de verzi şi de limpezi. Parcă e zeiţă din Olimp, nu altceva. De unde a apărut fata asta, în târgul ăsta?”. O secundă, el şi ea s-au privit. În tăcere. Cu surprindere. Cu bucurie. Vrăjiţi. Pierduţi, unul în ochii celuilalt. Pătrunşi de intensitatea clipei. Şi atât. Nimic mai mult. Nimic mai consistent. În momentul următor, popa a strigat din toţi rărunchii, zdrumicând – mii de fărâme - farmecul privirilor:

─ Hai, stăpâne, ce dracu’, Doamne iartă-mă, mai faci? Zici că ai încremenit – stană de piatră - în mijlocul drumului. Mă grăbeai pe mine, că hai şi vai, că hâr şi mâr, că vine negustorul! Şi acu’, iaca, stai şi te uiţi la stele. Mişcă, bre, că ne apucă ploaia, tunetele şi fulgerele lui Scaraoschi pe aste meleaguri! Doamne, Doamne, că la grea pacoste m-am înhămat şi la zălud stăpân m-am aciuit! Potopul lui Noe ne prinde, urgia cea mare e pe urma noastră, Apocalipsa vine dacă mai caşti gura fără rost prin târgul ăsta! Nu, da’ dacă mai stai pe gânduri pe aici, spune-mi şi mie, că poate casc şi eu şi suntem doi căscaţi.

Stăpânul se scutură de pânza mirajului verde şi dă să plece, cum era imperios necesar, după slugă. Dar, înainte de a deveni una cu calul său, pe drumul colbuit care spintecă zarea spre Ploieşti, mai aruncă, ai fi zis din întâmplare, o privire fetei. O fixează de sus până jos, ca şi cum îi ia măsurile pentru vreun portret. Zăboveşte pe mijlocul ei, pe statură, pe chip, pe ochi. Ca să o recunoască, dacă e cazul, şi peste 400 de ani... Apoi, zâmbeşte larg, prietenos, cu căldură şi, ştrengar, ca şi cum s-ar fi cunoscut de o veşnicie, îi face, fără să ţină seamă de convenienţele vremii, cu ochiul. În obrajii fetei a înflorit, într-o singură clipită, o mare de maci. Nimic altceva, decât maci. Mulţi maci. Iar vântul, neostoit şi amarnic, s-a pus degrabă să răvăşească macii. Ai fi zis că stă să se prăvălească, în târgul prăfuit, cerul. Aşa de veşnică a părut clipa aceea. Discret, surprinzător, luminos, a zâmbit, însă, şi fata. Neantului? Destinului? Iubirii? Cine ştie...

[Corina Militaru]

Excelent episod! Daca am timp ma duc la urmatorul. :)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Mulţumesc frumos, Corina. Te aştept.

Corina Militaru a spus :

Excelent episod! Daca am timp ma duc la urmatorul. :)

Cu drag,