Condamnare ( continuare-fragment9)

[Giurgiu Silvia]

  Ajunse la spital, cele două femei uitară imediat de normalitate şi pace. Când stresul atinge cote maxime, stomacul se revoltă, se strânge şi se întoarce cu susul în jos, provocând rău fizic şi psihic, în egală măsură! Carla, având ca aliat tinereţea, depăşi un pic mai bine situaţia, dar mama ei, fu instantaneu lovită de o nevoie urgentă de a vomita, imediat ce intră în salonul dominat de durere şi moarte. Aruncă geanta pe patul bolnavei şi se repezi în baie, orbită de o greaţă violentă. Tânăra îngrijorată aşteptă îndărătul uşii închise, sfârşită de disperare şi tristeţe. "Doamne, fă să se termine odată, coşmarul ăsta! murmură ea. Îmi vreau viata înapoi! Şi pe mama o vreau înapoi!" Îşi şterse furioasă lacrimile ce se furişau rebele pe obrajii palizi, apoi bătu delicat în uşă. Se auzi apa trasă de câteva ori, după care se lăsă liniştea.
 -Mamă, te simţi bine? îndrăzni ea.
În loc de răspuns, uşa se deschise încet şi ea avu impresia că vede un spectru.
 -Mi-a trecut, scumpo! Nu te îngrijora! Dar buzele vinete şi ochii înfundaţi în orbite contraziceau ferm asigurările Ambrei.
 -Vino puţin la aer, mami! Sprijină-te de braţul meu! O să fie bine!...
  Ambra dori să dea crezare acelor cuvinte, dar privind ochii surorii, mai imenşi decât două mări, mai albaştri decât orizontul, ce-i implorau ajutorul, se topi de durere şi ieşi din încăpere dorind să nu fie nevoită să-i mai vadă vreodată. Braţul fiicei îi oferi sprijin şi protecţie, iar ea avea mare nevoie de asta. Se aşezară pe fotoliile austere din sala de aşteptare, deschizând larg fereastra. Cuvintele erau de prisos şi niciuna nu avu puterea să umple tăcerea. O făcu telefonul, care începu să se tânguie deodată, făcându-le să tresară. Sosise notarul şi ceru să i se deschidă. Carla îşi stăpâni tremurul picioarelor şi se precipită către intrare. Îl invită în sala de aşteptare unde stătea Ambra cu chipul lipsit de culoare.
 -Doamnă, dacă nu sunteţi pregătită pentru întrunirea asta, o putem lăsa pe altădată! zise el impresionat de aspectul ei.
 -Nu nu! sări ea. Sunt pregătită şi vom respecta dorinţa sorei mele. Aşteptăm să vină şi comisia medicală, apoi vom începe discuţiile în prezenţa bolnavei. Carla, între timp, tu instalează la patul mătuşii calculatorul şi pregăteşte programul pentru comunicare! Ea trebuie să-şi susţină cauza vieţii sale, astăzi, aşa că o vom ajuta să o facă!
  După vreo oră de aşteptare, o echipă de medici străbătu coridorul secţiei şi după alte câteva minute, Ambra şi notarul fură conduşi de o asistentă într-un salon imaculat, unde Amneris fusese instalată singură, cu toată aparatura necesară, înconjurată de echipa de colegi de breaslă. Profesorul deja vorbea cu ea, cu ajutorul tehnologiei moderne şi după cât se părea, ea nu era deloc mulţumită de ce i se explica. În ochi i se citea supărarea şi clătina din cap cu încăpăţânare.
 -Draga mea, dacă nu te linişteşti nu ai să poţi comunica! o admonestă el cu blândeţe. Ne cunoaştem de o viaţă şi am lucrat cot la cot atâţia ani, în spitalul acesta. Cunoşti şi tu ca şi mine legea şi limitele acesteia.
  Ambra salută cu o înclinare a capului persoanele necunoscute din încăpere apoi se retrase într-un colţ, lângă Carla, asistând mute la lupta pentru... moarte, ultima pe care sora ei o mai înfrunta. Nu mai simţea nimic în afară de o uşurare ciudată, datorată faptului că nu mai trebuia să decidă ea. Din fericire, Amneris avea mintea intactă şi putea să-şi ia singură propriile decizii.
  Pe monitor, cuvintele tremurau, şovăiau, se ştergeau şi reapăreau tot mai stâlcite, mai incompresibile, datorită dorinţei prea mari de a fi convingătoare. Profesorul, însă, desluşea cu uşurinţă esenţa lor, obişnuit cu acel mod de comunicare al pacienţilor săi. Însă nu voia să demonteze zelul disperat al bietei femei, aşa că o urmări cu răbdare şi înţelegere. Atitudinea lui o încurajă pe Amneris şi discursul ei începu să prindă o formă cât mai concretă şi mai inteligibilă, lăsându-i ideile şi dorinţele să se materializeze pe ecranul mut.
 -Acum pot spune şi eu ceva? întrebă zâmbind cu îngăduinţă profesorul. Am "ascultat" cu atenţie şi interes tot ce mi-ai "spus" tu. Îţi voi răspunde în termeni profesionali:
 -La noi în ţară, după cum bine ştii, euthanasia nu e admisă decât în cazuri foarte speciale şi condiţia cea mai importantă pentru a putea fi executată, e ca pacientul să fie în moarte cerebrală. Nu nega, pentru că tu cunoşti foarte bine acest lucru! Tu eşti mai vie şi mai conştientă decât mine, Amneris, iar eu nu pot să te omor, pur şi simplu! Am eu faţă de asasin? surâse el stânjenit. Ştiu că legea are o mulţime de nuanţe, de portiţe şi că un bun notar sau avocat, poate obţine pentru tine acest drept, dar medicina nu cunoaşte compromisuri.
  Tremurând de mânie şi disperare Amneris scrise cu greu:
" -Eu nu cer decât să nu mai fiu reanimată, când intru în colaps respiratoriu! E atât de greu de înţeles? Ştiu bine ce-mi spui tu, iar eu nu îţi cer să-mi dai în cap! Nu mai vreau să fiu reanimată! Atât! E decizia mea, ce dracu! Nu vă mai atingeţi de mine, nu mai vreau medicamente, terapii, aparate care să-mi lungească agonia! Dacă în spital nu aveţi voie să faceţi aceste lucruri, atunci externaţi-mă imediat! O să mor acasă la mine! Semnez eu pentru asta, ca să nu aveţi niciunul probleme. Sper că asta puteţi face!"
  Tăcerea şi consternarea striveau persoanele prezente, iar Ambra, care se apropiase pe nesimtie, citise tot ce scrisese Amneris. Când înţelese, cerul căzu peste ea cu zgomot de asteroizi sfărâmaţi. Cu un suspin abia auzit, căzu pe pardoseala rece, fără cunoştinţă. Carla se repezi să o prindă cu un strigăt alarmat, dar i-o luaseră deja, alţii înainte. Amneris o privea glacială şi neîndurătoare, căci ştia care era cauza acelui leşin, dar nu avea de gând să cedeze în favoarea nimănui. Se închise în sine şi mustea de ură şi mânie împotriva tuturor. Avea să obţină ce vrea în felul ei, dar vai şi amar de cei ce serveau scopului său! Nu mai dădu nici o atenţie nimănui şi nu răspunse la salutul medicilor ce părăsiră consternaţi salonul, după ce Ambra îşi reveni complet. Se lăsă transportată înapoi în salonul plin de muribunzi, ştiind că nu va mai rămâne pentru mult timp acolo, după care se pregăti pentru înfruntarea inevitabilă cu Ambra. Suportă cu răbdare îngrijirile personalului medical, dar închise ochii, punând între ea şi lume, distanţe nemărginite.
  Rămase astfel, până simţi câmpul magnetic atât de cunoscut al jumătăţii sale, care emana acum vibraţii ostile şi periculoase. Simţea privirile de foc ce îi secţionau inima şi mintea, dar ezită o vreme să le înfrunte. Când deschise ochii, oţelul lor rece interacţionă dur cu săgeţile de foc ce o străpungeau, provocând jerbe de scântei spirituale. Îşi mută privirea numai pentru a formula pe monitor o singură frază, ce întina ecranul ca o sentinţă irevocabilă":
 "-Mâine voi merge acasă dar nu eşti obligată să te implici în vreun fel!" Ambra încuviinţă înegurată şi înainte să iasă, zise:
 -Înţeleg că te vei ocupa singură de tot şi mă bucur, sincer! Eu şi Carla, din clipa asta vom ieşi complet din peisaj, iar tot ce am convenit când te-ai îmbolnăvit, devine nul. Vei colabora cu subordonaţii tăi şi vei lua deciziile care îţi convin. Îţi doresc tot binele din lume, Amneris! Carla îşi stăpânea cu greu lacrimile şi îşi dădea seama că acela e cel mai crud "adio" pe care îl auzise în viaţa ei, dar şi cel mai implacabil. Ambra se apropie şi depuse un sărut scurt şi formal pe fruntea surorii, după care se întoarse hotărâtă şi ieşi fără să privească înapoi. Carla făcu la fel, dar cu mult mai multă căldură şi emoţie, trecându-şi degetele prin părul blond al mătuşii, într-o tandră dezmierdare. Se priviră lung iar Amneris smulse din străfundurile îndepărtate ale sufletului un surâs incomplet, apoi cu o încuviinţare blândă dar hotărâtă, concedie fata, care ieşi, aproape cu spatele, privind-o cu ochii înlăcrimaţi. Murmură un "Adio" fără convingere şi ieşi.

[Corina Militaru]

Foarte bine descrise aceste momente crunte. De aceea, tot mai greu de citit - pentru că mă faci să simt tot! :)

[Mihaela Popa]

mult mai tensionat acest fragment

:) aștept, ca de obicei, continuarea

Mihaela

[giurgiu maria]

Foarte bine scris, și descrierea dramei psihice  e impecabilă. Admirație draga Silvia și felicitări!

[Sofia Sincă]

Bine scris, bine descris. Total diferit față de  Copilărie mutilată, parcă nu ar fi scrise de aceeași mână. Aici se găsește eleganță scriitoricească, multă trăire, exprimare aleasă.

Am citit cu plăcere și merg la următorul paragraf.

Sofy