CAPITOLUL 3 -"Dealul cu cireși înfloriți" - "Un suflet, doua imnuri"

[Exemplu de Titlu]

CAPITOLUL III

 

"Dealul cu cireși înfloriți"

 

 

Deși bunica se zbătuse din răsputeri pentru custodia noastră, eu și surioara mea nu am rămas în Cernavodă. A făcut ea recurs, dar nu a obținut anularea hotărârii judecătorești conform căreia eu urma să fiu instituționalizat într-un cămin de copii, iar Carmen să rămână în grija bunicii. Sunt convins că oricum n-ar fi reuşit, săraca de ea, ca aproape întotdeauna în asemenea situații statul ar fi ieşit învingător. Dar n-a fost să fie aşa...

Imediat ce tatăl meu a aflat de moartea mamei, deşi era recăsătorit şi avea doi copii, nu a pregetat nici un moment a ne căuta și a ne fi alături. A venit în Cernavodă cât de repede a putut şi şi-a revendicat dreptul de părinte. Dreptul de tată. Şi bineînţeles că l-a dobândit fără probleme. Bunica n-ar fi reuşit poate niciodată să ne ofere ceea ce el ne putea asigura, toate cele trebuincioase a doi copii care aveau nevoie de multe lucruri pentru a creşte în condiţii bune și mai ales pentru a-și forma personalitatea și caracterul alături măcar de unul dintre părinți. În acea vreme pensia bunicii era infimă, o simplă pensie de văduvă, în vreme ce tata, inginer agronom, avea o poziţie socială şi posibilităţi financiare cu mult peste ce ne putea oferi o femeie în vârstă și cu venituri modeste ca bunica. Mult mai târziu am aflat că tata a reuşit să convingă autoritățile răspunzătoare de acordarea custodiei noastre printr-un argument forte, și anume faptul că înainte de a lua această decizie avea acceptul actualei sale soţii. Şi că împreună au hotărât că în calitate de tată trebuia să-și asume responsabilitatea creșterii și educației noastre, bineînţeles, cu sprijinul nemijlocit al celei ce pe viitor  urma să țină locul mamei...

Îmi aduc aminte de sărmana bunica... Cât de mult a afectat-o rezoluția emisă de Tribunalul din Constanţa prin care tata obţinea custodia noastră. Dar pe de altă parte preferase să ne ştie împreună, pe mine şi pe sora mea, mai bine în custodia tatălui nostru decât separaţi. Toate amintirile năvălesc acum peste mine ca și cum lucrurile acestea s-ar fi petrecut astăzi. Închipuiți-vă ce era în sufletul unei mame care-și pierduse fiica și acum urma să i se ia și cei doi nepoți, legătura ei cu cea care de curând plecase la ceruri... Durerea ascunsă în sufletul bunicii era atât de mare încât nimeni nu ştia cum să reacţioneze. Cine şi ce i-ar fi putut spune pentru a-i alina zbaterea când în mai puţin de o lună de zile în viața ei s-au succedat evenimente atât de triste și neașteptate! Dar foarte cerebral și cu multă stăpânire de sine, în acele momente dificile pentru toată lumea din jurul nostru, tatăl meu a dovedit că era un om inteligent, serios şi cu capul pe umeri, demonstrând că în ciuda celor întâmplate între el şi mama păstra încă în sufletul lui un respect profund pentru tot ceea ce ea însemnase pentru el, pentru familie. Tata i-a promis bunicii că nimeni şi nimic nu va putea vreodată schimba ceva referitor la relaţia noastră cu bunica, promițându-i că ne va trimite în vacanţe la Cernavodă, ca şi până atunci. Ba chiar i-a lansat invitația de a veni oricând, nestingherită, în vizită la noi, invitație făcută cu sufletul deschis și cu toată sinceritatea.

 

***

 

Tata era oltean, originar dintr-o comună situată la mai puţin de zece kilometri de Craiova. La terminarea facultăţii de agronomie fusese repartizat în Cernavodă ca inginer, la Seimenii Mici, una dintre fermele agricole din apropiere. Așa a cunoscut-o pe mama care era economist-contabil în aceeaşi întreprindere. S-au iubit, s-au căsătorit şi au locuit apoi în casa bunicii. Îmi povestise mama că la un moment dat tata a cedat presiunilor făcute de părinţii săi şi a reuşit să obţină un serviciu  chiar în comuna sa natală. Și nu orice serviciu, postul obținut era, din punct de vedere ierarhic, superior celui de la Cernavodă, ceea ce însemna că pe lângă faptul că revenise în locurile natale mai și promovase în carieră. Dar mama n-a dorit în ruptul capului să plece în Oltenia, printre străini, şi așa au început necazurile între ei... Până la urmă, nevoit să aleagă între familia pe care şi-o întemeiase şi funcţia de inginer-şef în Oltenia tata s-a oprit la cea de-a doua opțiune. Astfel, într-o zi a plecat fiind probabil convins că mama îl va urma la puţin timp. Nu s-a întâmplat aşa, vremea a trecut, relaţiile s-au deteriorat din ce în ce mai mult şi divorțul a fost iminent. A plecat în Oltenia când eu aveam doar 3 ani; când am fost întrebat la divorţ cu cine doresc să rămân am ales fără să stau pe gânduri: cu mama! 

Dar câte alte cazuri similare nu se întâlnesc și azi în jurul nostru?! Eu nu-i pot condamna pe nici unul dintre părinţii mei... Fiecare cu dreptatea lui, nimeni nu are căderea să judece pe nimeni, fiecare individ își asumă deciziile și implicit efectele acestora asupra vieții lor.

 

***

 

Întorsătura neașteptată pe care o luaseră lucrurile după sosirea tatei în Cernavodă crease un blocaj în familia noastră, astfel că nimeni nu mai era în stare să schiţeze nici măcar un gest vizavi de încredințarea noastră tatălui, cu atât mai puțin se întrevedea probabilitatea de a schimba ceva. Eram atât de curios să îmi cunosc mai bine tatăl încât aceste evenimente au trecut relativ uşor pe lângă mine, ba mai degrabă pot spune că nici nu le-am băgat în seamă. Îmi părea rău că plec din Cernavodă, dar perspectiva de a cunoaşte locuri şi oameni noi, gândul că urma să locuiesc împreună cu tata, să-l descopăr pe cel despre care mama ne vorbea atât de frumos câteodată îmi generaseră o stare de exaltare.

Mama ni-l descria întotdeauna în cuvinte frumoase, niciodată într-un fel care să ne îndepărteze de părintele nostru, dimpotrivă, simţeam uneori în vocea ei regretul că nu l-a urmat în Oltenia și-o melancolie aparte îi cuprindea ființa, oricât de mult încerca să-și mascheze emoția. Dar cum dispunea de o forță aparte, de un autocontrol incontestabil, se replia automat și  redevenea aceeași femeie puternică dinainte, cu picioarele bine înfipte pământ și adânc ancorată în realitate... Indiferent de gradul de dificultate a problemelor prin care trecea familia noastră, mama era cea care îşi revenea prima, îşi recăpăta luciditatea şi acţiona în consecinţă.

În perioada dintre despărțirea părinților mei și moartea mamei nu-l mai văzusem pe tata, deşi el încercase în mai multe rânduri să ia legătură cu noi. Nu mama a fost cea care s-a opus întâlnirilor cu tata. Noi. Eu şi sora mea nu doream să-l vedem. Mama nu putea face altceva decât să-i transmită refuzul nostru categoric. Acum însă o undă de regret și în același timp un simțământ aparte îmi stăpânea ființa: nimic altceva decât probabil ceea ce se numește în termeni populari vocea sângelui. Poate că am greşit nedorind să-l revăd după ce a plecat din Cernavodă. Mă fascinează, Are un farmec aparte. Și îl simt atât de puternic! Aş putea spune că îmi chiar doream să merg cu tata.

 

***

 

Imediat ce a obţinut custodia noastră a dorit să ne vorbească. Sora-mea s-a ascuns, l-a refuzat ca de fiecare dată. Dar eu am acceptat fără probleme și am intrat în camera de oaspeţi unde mă aștepta... M-am apropiat de el şi i-am întins mâna bărbătește. Nu s-a putut abţine să nu mă îmbrăţişeze şi neputându-și stăpâni emoția puternică a făcut-o cu toată dragostea unui tată căruia nu i s-a dat ocazia s-o manifeste atâția ani. Nu ştiu de ce, dar în acel moment braţele lui puternice îmi dădeau un sentiment de siguranţă aparte, o siguranță pe care o percepeam cu sufletul acela de copil pentru prima oară de la moartea mamei încoace.

Am acceptat imediat să-l însoțesc la cimitir să îşi ia un ultim rămas bun de la mama...

- Doar tu şi eu, ca doi bărbaţi ce suntem. Mă conduci?

Sunt convins că înainte de a sosi eu, bunica îi povestise despre reacţia pe care am avut-o la plecarea mamei şi tata aflase deja că nu fusesem încă la mormântul mamei. Pentru o clipă am simţit că mi se opreşte inima în loc, dar am acceptat să-l însoţesc. Nici măcar nu știam unde este înmormântată mama, însă n-a fost o problemă, de fapt el m-a condus pe mine. Cred că în sufletul lui, tatăl meu n-a vrut să părăsesc Cernavodă înainte de a ajunge acolo, tocmai pentru a fi împăcat cu mine însumi. Dar eu încă dinainte de a fi convins de alții acceptasem faptul că mama nu mai este printre cei vii... Şi nu în ultimul rând, mai mult ca sigur că dorea să o asigure că va avea grijă de noi, că va face totul numai să ne fie nouă bine. Că vom fi fericiţi...

- Iartă-mă, Camelia, iartă-mi egoismul și ignoranța de care-am dat dovadă... Mult am mai greșit față de tine, față de copiii noștri... Știu că nu se poate repara nimic acum, că e mult prea târziu, dar sper că mă auzi, iubito... Am fost atât de orb, atât de surd... Și te-am iubit, Camelia, te-am iubit atât de mult! Știu că și tu m-ai iubit. Însă aș vrea să dormi liniștită acolo unde ești. Îți promit că voi lua copiii la mine și voi avea grijă de ei la fel cum ai făcut-o și tu. Știi, iubito, Sandu e picătură ruptă din tine, are același caracter, aceeași ambiție, aceeași stăpânire de sine. Iartă-mă, draga mea, eu nu m-am ridicat niciodată nici măcar la nivelul genunchilor tăi... Iartă-mă... Îi vorbea mamei.

Mă trimisese la cișmea după apă, vroiam să udăm florile de pe mormânt. N-a observat când m-am întors și stăteam cu ochii împietriți și dinții încleștați ascuns după crucea lui Tudor Stavru. Nu știu cât a trecut de când eram pitit acolo privindu-mi tatăl îngenuncheat în fața fotografiei celei pe care cu ani în urmă o părăsise, lăsând-o cu doi copii mici de care trebuia să aibă grijă singură și să ducă, demnă, o adevărată bătălie cu viața. Mă încercau sentimente contradictorii oscilând între dragoste și ură. Simțeam cum sângele îmi zvâcnește în tâmple gata-gata să le spargă, cum năvălesc în mine valuri de căldură și frig când în sufletul meu se ducea o luptă crâncenă. Mi-am muşcat buzele până am simțit gustul sărat al sângelui încercând să mă stăpânesc să nu urlu de durere și revoltă. Revoltă generată de nenorocita asta de soartă. Mă bătea gândul să plec imediat de-acolo şi să mă ascund, astfel ca nimeni să nu mă mai poată găsi multă vreme... Undeva unde tata să nu mă mai poată atinge, să nu mă mai ia la el acasă și să uite de existenţa mea. „Dar dacă aş sări de pe pod, de acolo de sus, nu de pe piciorul lui cum făceam de obicei când săream în Dunăre...?” mi-a trecut prin minte privind spre podul Saligny. M-am întors spre tata și atunci l-am văzut stând în genunchi și ținându-și capul în palme. Plângea ca un copil murmurând ceva ce eu nu înţelegeam. Tatăl meu plângea...

Dar, cum vine asta, bărbaţii plâng, mamă...?

 

***

          

Maşina tatei, o Dacie vişinie cam părăginită, rulează încet pe podul de peste Jiu, destul de îngust dar pe care se circulă pe două benzi. Locuri noi pe unde n-am fost niciodată, locuri cu care trebuie să ne obișnuim de-acum înainte. E fascinant să călătorești cu tata, este atent la orice detaliu și parcă se sincronizează perfect cu ceea ce se petrece în mintea noastră de copii. În stânga direcției de mers se înalţă fumegând spre cer coşurile unei fabrici ce pare imensă şi înfricoşătoare la prima vedere.

            - E fabrica de ulei... îmi spune tata, ghicindu-mi gândurile, de aici mai avem încă zece minute şi ajungem acasă. Te simt obosit, nu ai vorbit deloc tot drumul, îmi spune tata.

Nu îi răspund. Rămân cu ochii pironiţi pe geamul maşinii și privesc tăcut panorama ce mi se desfăşoară în faţa ochilor, care aduce mai degrabă a deșert decât a zonă populată, vie... Totul e ars de soare şi puternic uscat de vânt. Nu se vede nici o urmă de verdeaţă, nici măcar pe malul Jiului. Seceta a făcut ravagii în zona asta a ţării. Pământul e atât de uscat încât chiar şi din mersul maşinii se pot observa pe suprafaţa lui crăpături adânci provocate de arșiță și de lipsa ploilor. Deşi suntem în luna septembrie soarele strălucește uimitor de puternic arzând tot ce ating razele ca niște săgeți aruncate dintr-o minge de foc. Aerul încins pătrunde în valuri fierbinţi pe geamurile deschise ale maşinii provocându-ne, tot în valuri, o transpirație care accentuează setea ce ne arde şi mai tare gâturile uscate.

- Vezi dealul acela plin de pomi din faţă?, îmi spune tata, acolo este casa noastră.  

Privesc în direcţia indicată. Un deal imens ale cărui pante sunt frumos ornate cu o mulţime de pomi fructiferi se înalță în faţă noastră cam la doi-trei kilometri distanţă. Tata îmi spune că demult, cu mulți, foarte mulți ani în urmă albia Jiului era de fapt această vale largă, unde azi ocupă o porțiune și comuna unde locuieşte. Dar îl aud doar trunchiat, numai de istorie nu am chef acum când, în pofida faptului că sunt obosit și însetat, imaginația mea lucrează și visez cum va arăta acest deal la primăvară: o imensitate de verde crud ornată cu pomi cu ramurile încărcate de flori și al căror parfum va desfăta până și păsările cerului... Câtă încântare va inunda sufletele celor care știu să se bucure de miracolele naturii! Cred că va fi magnific...

Și imaginea dealului înflorit îmi rămâne întipărită în minte. Unde l-am mai văzut oare? Sau poate doar am visat vreodată peisajul acesta încântător? Încerc să îmi aduc aminte, fac eforturi răscolind prin mintea mea atât de obosită şi încercată în ultima vreme. Dar mintea mea procesează adunând parcă piesele unui puzzle, imagini amestecate care se trudesc să-și găsească locul într-un tablou: aici un deal plin de pomi în floare, mai încolo o casă frumoasă și mare ca un palat, toată înconjurată numai de flori! Un căţel mic şi prăpădit... Dar mă las păgubaş, cred că am văzut asta în vreun film, iar acum oboseala își spune cuvântul și fac tot felul de asocieri cu ceea văd din maşină. Sau cine știe, poate cândva, într-o altă viaţă am mai trecut pe aici...?

Zâmbesc aducându-mi aminte că nu de mult am citit o carte care mi-a ridicat oarece semne de întrebare privitoare la reîncarnare... Pentru prima dată, citind „Adam şi Eva”, cartea lui Liviu Rebreanu, aflasem câte ceva despre teoria reîncarnării și în mintea mea s-au învălmășit tot felul de supoziții vizavi de acest subiect care mă fascina, se pare... N-am priceput eu prea mare lucru, dar mi-am promis o documentare serioasă la biblioteca școlii ca să mă lămuresc. Dar atât cât am înţeles a fost de-ajuns să-mi dau seama că există, în credinţa oamenilor, probabilitatea de a mai fi trăit cândva, într-o viaţă anterioară, sau chiar în mai multe. Cert e că mi-a plăcut tare mult cartea și sigur o voi reciti!

Dar mă trezesc din visare când părăsim asfaltul şi urmăm linia unui drum pietruit lăsând nori de praf în urma noastră. În aerul încins pluteşte încă mirosul unei cirezi de vite ce a trecut pe aici probabil cu puţin timp înainte. În stânga şi în dreapta drumului, şanţuri adânci, săpate probabil pentru a proteja curţile oamenilor de inundaţii. Îmi vine să râd... şanţurile astea ar fi mai potrivite pentru a servi drept canale de irigaţii, la ce uscăciune este acum aici! Cam din sută în sută de metri observ fântâni uriaşe, cu jgheaburi largi în care se răsfață bălăcindu-se o sumedenie de raţe şi gâşte. Lângă fiecare fântână, o imensă cruce din lemn avându-l în centru pe Iisus Hristos, pictat sau sculptat, parcă anume așezată acolo ca să amintească în permanență sătenilor că fântânile nu sunt altceva decât adevărate surse de viaţă ce trebuiesc păstrate neprihănite şi curate ca sufletul Mântuitorului. Impresionant e faptul că pe fiecare cruce sunt aninate buchete de flori proaspăt culese, sau flori de câmp nemuritoare... Analizez cu atenţie oamenii pe care îi întâlnim în drumul nostru. Oameni simpli, cu feţele arse de soare şi mâinile crăpate de atâta muncă. Respectuoşi. Când îl văd pe tata îşi dau jos pălăriile mari ce-i protejează de soare şi-l salută politicos:

- Să trăiţi, domnu’ inginer! Au venit copiii acasă?

Era imposibil să nu-ți dai seama din comportamentul lor că oamenii aceștia îl iubesc și îl respectă mult pe tatăl meu. Nu ştiu de ce cred asta! Poate pentru că le-am simțit bucuria văzându-le strălucirea din ochi când ne-am întâlnit, iar respectul de care dădeau dovadă se vedea de la o poştă că nu era impus, ci mai degrabă câştigat. Se poate să mă fi înşelat?... Dar nu, oamenii simpli de la țară, îndeobște, nu prea știu să se prefacă, ei au un caracter frumos, clădit pe sinceritate și respect deplin. Însă mi s-a părut destul de ciudată ultima lor întrebare. Cum adică, toată lumea de-aici ştia că vom veni?... De ce nu au întrebat, de exemplu... „V-aţi adus copiii?”... După cum au formulat întrebarea s-ar zice că  am mai fost aici, iar acum ne întoarcem după o lungă absenţă...

          La un moment dat, după un viraj mai strâns, în față ne apare o casă mare, ca o cetățuie, amplasată pe o bucată de teren înălțată un pic mai sus decât celelalte case, și aflată la oarecare distanță faţă de drum, o casă ce prin somptuozitatea ei parcă domina satul şi valea ce i se desfăşura înainte ca un evantai..

- Ei, copii, am ajuns! Uitați, aceea este casa noastră.

De ce nu eram deloc surprins că acolo locuieşte tata, nu-mi puteam explica... Casa aceea mare şi impozantă ce se distinge net dintre celelalte case din sat era casa ce revenea adesea în visele mele... Construită în stil modern, mare şi trainică, deloc respingătoare, cu linii ce se îmbinau armonios şi care respectau proporţiile mi-a plăcut de cum am văzut-o. Da, asta era casa pe care o visasem de multe ori: înaltă, cu ziduri groase, înconjurată de flori, cu o curte mare, cu grădina plină de pomi şi cu o verandă umbrită de o boltă de viţă-de-vie unde în veri călduroase ca aceasta  răcoarea era o adevărată binecuvântare!

O femeie micuţă de statură, nu foarte în vârstă, îmbrăcată simplu dar cu mult gust  ne-a ieşit în întâmpinare surâzând. L-a sărutat pe tata pe obraz şi s-a îndreptat către sora mea care instinctiv s-a ascuns după mine.

- Cred că tu eşti Carmen, nu-i aşa? Cât de mult semeni cu mama ta! Pe mine mă cheamă Floarea, îi spune femeia cu blândețe mângâind-o pe creștet.. Hai, vino, nu trebuie să te sperii! Nu am mâncat niciodată copii, şi mai ales fetiţe frumoase ca tine. Toată viaţa mi-am dorit o fetiţă, dar n-am avut noroc s-o am până acum. Ce zici, vrei să fii tu fetiţa mea? încerca femeia să se apropie de Carmen.

Tonul blând al vocii ei, bunătatea pe care o degaja, simplitatea şi uşurinţa cu care vorbea au convins-o pe Carmen să o lase să se apropie de ea şi chiar să o sărute pe frunte. 

- Tu trebuie să fii Sandu. Bine ai venit la noi! Eşti un bărbat în toată regula de acum, aşa că până eu îi prezint surioarei tale casa care vă primește cu multă căldură pe amândoi vă las pe voi, bărbaţii, să vorbiți. Eventual, dacă vreți faceţi o mică plimbare în grădiniţa de flori, că și ele poate că vor să vă salute... Însă nu prea mult timp, ne așezăm în curând cu toții la masă, și apoi sunt sigură că aveți nevoie de odihnă. Cred că sunteţi frânţi de oboseală, puilor, nu-i aşa?

          Și fără să mai aştepte răspunsul nostru a luat-o pe Carmen de braț și au plecat împreună spre intrarea principală.

Nu-mi revin: ce asemănare izbitoare cu casa din visele mele...!

          - Este, oare, această femeie...?

          - Nu, Sandule! Nu e soţia... Este o verişoară de-a mea care se mai ocupă de casă din când în când, atunci când problemele de serviciu sau de altă natură mă obligă să lipsesc. Iar o casă neîntreţinută şi o curte neîngrijită este ca o persoană neglijentă cu ea însăşi, nu-i așa? Zâmbește și mă ia după umeri. Hai să facem câţiva paşi, avem lucruri importante de discutat noi doi, aşa ca între bărbaţi!

          Parcă-mi citise gândurile, tata îmi răspunsese deja la întrebarea ce mă frământa înainte ca măcar să deschid gura. Şi simțeam că vor urma și alte răspunsuri fără să trebuiască să zic ceva... Dar acum un alt gând mă urmărea: „La capătul aleii ăsteia, după ce voi coti la stânga voi intra în grădiniţa de flori... un mic părculeţ înflorit, cu alei din pietriş şi băncuţe de lemn...” Nu, nu poate fi adevărat...! Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, toate lucrurile parcă se derulează după un scenariu dinainte regizat...

Îl urmez pe tata. Merge îngândurat înaintea mea. Sigur că este și foarte obosit după ce a condus atâta drum. Şi pare că nu îşi găseşte cuvintele. Este vizibil tulburat de ceva care-i produce un zbucium numai de el știut, dar pe care în sufletul meu îl simt. Urcăm câteva trepte şi înaintăm de-a lungul unei alei pavate cu mozaic printr-un minunat tunel ce-ți creează senzația că te cufunzi într-un ocean de verdeaţă. O boltă de viţă-de-vie înţesată de ciorchini de struguri mari cum nu mai văzusem niciodată. „Nu degeaba e tata inginer agronom!”, îmi spun mândru dar și încântat imaginându-mi cum mă voi înfrupta eu din strugurii ăştia mari şi zemoşi. Părăsim aleea de sub boltă. Dinainte mi se deschide o priveliște de vis:  un părculeţ în miniatură, cu alei capitonate cu pietriş alb, ce şerpuiesc printre nenumăratele tufe de trandafiri şi o mulțime de alte flori pe care nu le cunosc. Două băncuţe mici de lemn, vopsite în verde, așezate faţă în faţă întregesc frumuseţea şi intimitatea acestui mini-paradis înflorit.

- Aşează-te aici, Sandule. Of, iartă-mă, nu m-am gândit că ție poate îţi este sete! Merg repede să aduc ceva de băut de la frigider, revin imediat. Ce preferi: limonadă, compot, o socată? Te avertizez că noi nu avem Coca Cola aici, îmi spune strecurându-mi un zâmbet furișat şi se îndreaptă spre o altă intrare lăsându-mă pe băncuţă mut de uimire şi chinuit de o mulțime de întrebări ce se rostogoleau fără încetare prin mintea mea.

Dar sub privirile mele se deschid imagini paradisiace care-mi umplu sufletul de tot frumosul din jur. Bucurie și încântare printre zecile de soiuri de flori proaspete, cu frunze verzi, mari, cărnoase şi sănătoase, în ciuda secetei în care de-abia respiră, dar și atunci emană doar gingășie și splendoare. Dar în grădina tatei fiecare lucru se pare că-i mai întâi gândit și apoi făcut: zăresc pe covorul de verdeață o reţea de ţevi metalice subţiri care converg către o altă rețea dispusă central, alcătuită din niște ţevi ceva mai groase, ce pare a fi reţeaua principală. În dreptul fiecărui cuib de flori în aceste țevi sunt practicate mici orificii prin care aproape încontinuu se scurg picături de apă spre răzoarele cu flori irigându-le. Ingenios sistem! „Sistemul picăturii”, îmi spun zâmbind, gândindu-mă că probabil tata s-a inspirat din filmele turnate despre războiul din Vietnam, unde soldaţii autohtoni se foloseau de un sistem similar pentru a-și tortura prizonierii. Bănuiesc că era groaznic... Zi şi noapte, strașnic imobilizaţi, suportau calvarul picăturilor de apă ce li se scurgeau neîntrerupt în creştetul capului. Fără a vorbi de efectul psihologic al acestui sistem de tortură machiavelic, să nu uităm de tortura fizică... După un timp, aparent inofensiva picătură de apă săpa răni adânci în locul atins producând suferinţe insuportabile şi apoi moartea bieţilor captivi. Dar tatăl meu a știut cum să se folosească de această invenție într-un scop nobil, nu pentru a ucide, ci pentru a da viaţă şi a o întreţine.  

Un zgomot uşor venit de undeva din spatele băncuţei mă face să tresar. Îmi întorc privirea în direcţia din care se aude și încremenesc pe loc: în spatele meu, la nici cinci paşi, un câine imens cu pieptul puternic şi labele cât ale unui urs, cu o gură căscată din care-i atârnă o limbă cât toate zilele mă fixează cu niște ochi negri, reci şi înspăimântători. Am înţepenit de frică! Și uscăciunea din gât nu-mi permite să articulez nici măcar un cuvânt. Dihania nu se mişcă, doar mă adulmecă curios cu ochii ațintiți asupra mea. Îndrăznesc să-mi întind încet mâna spre el, dar mi-o retrag imediat. Monstrul a început să mârâie... Dumnezeule, şi ce mârâit! Am avut impresia că în acel moment în faţa mea nu era un câine - mai văzusem câini în viaţa mea, maidanezii de printre blocuri, însă niciodată nu stătusem aproape de o asemenea namilă! Văzând monstrul ăsta, fără nici un dubiu puteai să crezi că-i de fapt un leu, ca, de exemplu, cel pe care-l văzusem la Grădina Zoologică din Bucureşti  unde fusesem nu de multă vreme.

- Azor, pleacă de acolo! aud deodată glasul salvator al tatei care venea înspre mine. Floarea a uitat să-l lege, sau poate n-o fi putut să-l prindă... se scuză el mângâind câinele pe creştetul cât al unui viţel; namila se gudura la picioarele lui, cât era el de mare, şi scâncea încet ca şi când i-ar fi cerut iertare tatei pentru sperietura pe care am tras-o.

- Şi poate că nu trebuie să ne mirăm că nu s-a atins de tine pentru că animalele, în general, și câinii, în special, au simțul mirosului foarte dezvoltat. Cu siguranță că își mai aduce încă aminte de mirosul corpului tău, dragul de el, continuă tata, ultima sa remarcă făcându-mă să împietresc de uimire.

Cum adică „...cred că îşi mai aduce încă aminte...”? Tresar și cuvintele tatei îmi penetrează mintea ca nişte sfredele ce perforează o stâncă pentru a scoate la lumină crâmpeie de amintiri fragmentate, rătăcite pe undeva printr-un colţ întunecat al creierului. Brusc încep să înţeleg... Nu erau visele. Amintirile erau cele care îmi reveneau constant în minte din momentul în care am traversat podul de peste Jiu şi am revăzut pantele dealului plin de pomi fructiferi...

          ...Casa înconjurată de flori, casa visurilor mele, dealul plin de pomi înfloriţi, primăvara, dându-ţi senzaţia că este acoperit de zăpadă, căţelul mic şi prăpădit (e oare posibil să fi crescut atât?!), întrebările oamenilor... „Au venit copiii acasă?”, uimirea tatei vizavi de reacția bravului Azor la vederea mea...”

          Prin mintea mea încep să se-nvârtă în cerc tot felul de întrebări încercând să reactiveze în același timp aducerile aminte. Există clar premizele unei treceri anterioare prin aceste locuri, cu siguranță nu sunt pentru întâia oară în acest ambient ce mi se pare atât de familiar. Nu e prima dată când admir pomii de pe deal, când privesc în ochii negri ai acestui câine, nu e prima dată când... Dar când? ...

 

- La puţin timp după ce te-ai născut... începe tata să-mi povestească, eu și mama ta am hotărât că e timpul să avem casa noastră, să nu mai locuim la bunica, în Cernavodă. De comun acord, am decis să ne construim o căsuţă cochetă, dar era destul de dificil să alegem locul unde ar fi potrivit să o construim. În Cernavodă nu cunoaşteam pe nimeni, nu aveam nici o relaţie, iar mama ta nici atât. Ne iubeam mult şi totul ar fi fost posibil, aş fi putut să o fac chiar acolo pentru nu mi-ar fi stat nimeni în cale. Într-o zi, însă, mi s-a oferit oportunitatea de a lucra aici, se eliberase un post de inginer-şef. Eram acasă. Cunoşteam oamenii. Puteam găsi ajutor peste tot în jur.... Mama ta n-a agreat întru totul ideea de a pleca din Cernavodă, dar nici nu s-a opus. A considerat că este bine să îmi asculte sfatul, să ne mutăm aici şi să începem construcţia căsuţei noastre. I-am găsit imediat un loc de muncă şi ei, şi așa am venit fără nimic aici în sat.

Am locuit mai întâi într-o clădire unde acum este o grădiniţă. La vremea aceea era o așa-zisă locuință de serviciu pentru miliţieni (cum li se spunea pe-atunci poliţiştilor de azi...). N-a fost greu să obținem o aprobare și să locuim acolo, apoi ne-am apucat de treabă. Pe tine te lăsasem la Cernavodă, cu bunica; erai încă foarte mic. Timp de un an am muncit pe brânci, ca nişte sclavi, şi eu şi mama ta pentru că doream cu orice preț să ne mutăm în casa noastră. Şi am reuşit să o ridicăm destul de repede. Mama ta s-a comportat admirabil. Fără sprijinul ei moral, fără perseverenţa ei, nici astăzi casa aceasta nu ar fi fost terminată.

Aveai doi anişori când te-am adus aici. Eram atât de fericiţi şi ne iubeam atât de mult... ne consideram cea mai fericită familie care ar fi putut exista vreodată. Aici s-a născut Carmen, sora ta. Camelia era o femeie admirată şi tare iubită de toată lumea din jur. Prin felul ei de a fi, prin spontaneitate și drăgălăşenie, prin altruismul ei a cucerit inimile oamenilor de pe aici. Îi spuneau „coniţă”, ca în vremurile de altădată şi ar fi fost în stare de orice pentru ca ea să fie fericită.

Dar într-o bună zi totul s-a spulberat pentru că mama ta v-a luat pe amândoi și a plecat la Cernavodă. Crescuse într-un alt fel de mediu, era obișnuită cu un alt stil de viață și bănuiesc că nu mai făcea față tumultului vieții de aici, atenției și admirației cu care era înconjurată, de aceea poate că a plecat fără să spună un cuvânt. Se simțea sufocată. Bineînţeles că nu am stat pe gânduri, am mers la Cernavodă încercând să o conving să se întoarcă. Dar decizia ei a fost de neclintit. În sinea mea eram convins că se va răzgândi. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine, dar am fost atât de orb încât n-am băgat de seamă că pe zi ce trecea o pierdeam puţin câte puţin pe cea care reușise să-mi transforme viaţa într-un fel de paradis. Am fost atât de sigur că se va întoarce, dar cumplit m-am înşelat. Și asta nu mi-o voi ierta niciodată...

          Cuvintele tatei îmi sfâşiau inima. Niciodată mama nu ne vorbise prea mult despre acest episod din viaţa lor. Şi, oricum, ceea ce ne relatase era puţin diferit. Dar n-am dreptul s-o judec, poate și pe ea o dureau amintirile. Sau poate regreta mai mult decât îmi imaginam decizia luată. Nu l-a denigrat niciodată pe tata. Vorbea frumos despre el, dar atât, fără explicații sau alte amănunte. Iar atunci când insistam să intre în detalii, răspunsul ei era fără echivoc: „Nu e încă momentul, aşteptaţi să mai creşteţi puţin şi apoi veţi înţelege...” 

Dar dialogul nostru s-a întrerupt când tanti Floarea ne-a chemat la masă. Se întrecuse pe sine însăși... erau atâtea bunătăţi acolo de te puteai sătura doar uitându-te la ele! Nu m-am putut atinge de nimic. Eram atât de tulburat... în sufletul meu se învălmășeau o mulțime de lucruri cărora încercam, în felul meu, să le deslușesc tainele. În schimb Carmen era în culmea fericirii. Găsise în tanti Floarea acel „ceva” ce îi lipsea de la moartea mamei încoace. Colindaseră împreună toată casa, o umpluseră de flori proaspăt culese din grădiniţă, dăduseră mâncare la găini şi, mai ales își descoperise noi prieteni, niște iepuraşi tare drăgălași.  O pereche. Micuți și albi, iepurașii pe care-i puteai asemui cu niște bulgărași de zăpadă o așteptau într-o cușcă parcă anume pregătită de tata spre bucuria ei. Întuise probabil dragostea surorii mele față de micuțele vietăți care-au captivat-o imediat ajutând-o să uite, cel puţin pentru moment, de tristețea din sufletul acela micuț și chinuit provocată de plecarea mamei. Atât cât puteam în acele clipe delicate și eu m-am bucurat pentru ea...

- Tată, iartă-mi curiozitatea, dar soția ta, tanti Paula, și băieții voștri unde sunt? îl întreb profitând de faptul că nu mai era Carmen pe-aproape.

Nu mi-a răspuns imediat. Poate că nici nu auzise întrebarea mea. Se așezase într-un fotoliu mare, cu o pipă neagră în mână și părea atât de rătăcit privind în gol... îl năpădiseră amintirile, gândeam eu... Mă uitam cu drag la tata și simțeam că ceva din el se aseamănă cu draga de mama... poate limpezimea din ochi, poate atitudinea lui calmă și cumpătată...

- Copil drag, acum eşti prea obosit, mă trezește tata din contemplare, dovadă că totuși mă auzise. Mai vorbim noi mâine, Sandule. E timpul să te duci la culcare, e târziu, eşti obosit şi te simt cam tensionat acum. Du-te la tine în cameră, Floarea a avut grijă să ți-o pregătească, sper să-ți placă. Trec şi eu puţin mai târziu să îţi zic „noapte bună”.

N-am comentat și m-am conformat dorinței tatei retrăgându-mă în odaia ce mă aștepta... o așteptare îndelungă, cred, încă de când plecasem de-aici cu mama... Intru cu mare emoție și simt că în aer plutește o liniște care mă-nvăluie cald. Pe un perete, la capul patului, văd o icoană din care mă privește cu duioșie Fecioara Maria ținându-l în brațe pe pruncul Iisus. Pe peretele de vizavi, un tablou cu rame din lemn sculptat din care-mi surâde portretul unui copil ce nu părea să aibă mai mult de trei ani. Eu! – îmi spun și închid ochii încercând să-mi stăpânesc bătăile inimii.

Un tremur ușor mă cuprinde, spre mine dau năvală gânduri ce-mi fac mintea în colțuri, întrebări inocente dar la care nu-mi răspunde nimeni... De ce viaţa este atât de dură, uneori? De ce se despart oamenii, în ciuda faptului că ei se iubesc? De ce...?

 

............................................................................................................................................................

 

...Pare că sunt în curte... pe aleea aceea atât de primitoare și ornată cu viață din faţa casei. Dinspre dealul înflorit ce-și desface culmile ca-ntr-un evantai în stânga noastră se simte venind o adiere lină de miresme de cireși încărcați de floare. Mă chinui să prind un cărăbuş zurliu ce nu se oprește din zbor neștiind pe care din minunile acelea înflorite să poposească. Toate viorile lumii n-ar putea egala cântecul naturii aceleia paradisiace care-și încolăcește brațele parfumate în jurul meu... Soare picură aur pe frunze și flori, sunt picuri de iubire și de pace... Liniște... o liniște din care n-ai mai vrea să pleci. Aud deodată uşa şi o văd pe mama ieşind zâmbitoare din casă şi făcându-mi semn cu mâna de pe verandă. Nu aud ce-mi spune, dar îmi dau seama din gestica ei că mă cheamă acolo.

- Puiule, hai în casă, mami! Sandule...

Mă-ndrept spre ea zâmbind și cu braţele larg deschise...

- Sandule... Sandule.....

 

 

[Mihaela Suciu]

Narațiunea mă cuprinde, naratorul mă surprinde... Bravo!

[Nikol MerBreM]

E bine dacă prin scris sau altfel, reuşim să ne împăcăm frumos cu  lucrurile care ne frământă. Mi-a plăcut!