Prea viu să ignor,
E târziu să mai zbor?
Prea dur s-odihnesc,
Oare aşa e firesc?
Prea frig să îndur,
Mi-e zăpada condur?
Prea izvor să nu beau,
Fi-va rău de-am să dau?

Cine eşti?
Cine sunt?
Prin El trece Calea.

Străinul din tâmplele mele
În ploi decupează albastru,
Mă poartă pe gândul sihastru
Şi pavăză pune-ntre stele.

Când patimi de rod îmi sunt iele,
Dansând peste umbre de castru,
Străinul din tâmplele mele
În ploi decupează albastru.

Corăbii cu aripi şi vele
Ciopleşte în rugă, măiastru,
Pe marea de chin şi dezastru,
Mă plânge, durerea să-mi spele,

Străinul din tâmplele mele.

precum mâna care desenează
o mamă şi un tată
în varul foii
aşa te aşez

precum aripa
care îşi pictează cerul
din dor de înălţare
aşa te învăţ

precum sihastrul
care se roagă
şi îşi aminteşte lumea
uitând-o
aşa te iubesc

până la capătul pământului

Vezi tu, cum ninge sfârşitul pe cale,

Cum ne destramă toamna în păcate?

Tâmple ascund muribunde vocale,

Zac între noi albe-o mie de sate.

Cheamă pădurea în cetini să-ngroape

Zboruri căzute sub gloanţe secunde,

Nu plânge deloc, ne fi-vom aproape,

Simţi-vom doar frig, în drum spre niciunde!

Braţe să-ntinzi înspre golul din mine,

Cald să îmi cerni peste lacrima stinsă!

Blând ghiocel de s-ar naşte-n ruine,

Iarna…