De când ţi-a ferecat îmbrăţişarea

În piatra fără de ecou

Nu-mi mai e frică de tăcerea cea mare

Până să te atingă

Moartea era un înger orfan

Crescut strâmb

Plătit cu ziua să facă joburi murdare

Aud că l-ai învăţat blândeţea

Le spune oamenilor că nu e decât o trecere

Spre planeta unde plutesc îngeri

Nu te-ai schimbat

Te iubeau toţi

Numai tu puteai să te împrieteneşti cu moartea

Şi să mă faci să înţeleg

Doar copilul nătâng…

Că te-am iubit, mă voi ierta vreodată?

Tu mă rupeai din mine tot mai des,

În anii grei, cu fruntea-ndoliată,

Un labirint al toamnei am ales.

Să fug de tine-am încercat în seara

Când fluturii se împărţeau la doi,

I-am răstignit albastru pe vioara

Ce răsărise în noian de ploi.

Te-am amăgit cu vorbe ca de gheaţă

Ori m-am ascuns în pietre fără chei,

Am râs forţat, cu buze de paiaţă,

Şi-am tremurat când te iubeau…

sub talpa bisericii
pietre fără glas
stau la umbră
întregind pământul

de aer atârnă
nemişcate
vise şi lacrimi

în tăcere
un fluture cu aripi de rugăciune
numără irişii mamei

În cartea vremii de-nceput

Să fi putut, m-ai fi presat,

Încarcerată-ntr-un sărut,

O floare albă, fir uscat.

Tu ai mai fi cules bujori,

În lac, de Narcis oglindit,

Te-ai mai fi dus haihui prin nori.

În verzi licori ne-ai osândit.

Mi-ai fost şi soare, lună-ai fost

Şi te rugam să nu mă minţi,

Strângeai podoabe fără rost,

Puneam luceferi printre sfinţi.

De nu mai poţi fi azi iubit

Sunt toate-n cartea…