„femeia care nu mai poate scăpa
de înțelesul cuvintelor”
scria pe umărul ei
nu eu mi l-am făcut
mi-a spus
apoi și-a acoperit umărul la loc
l-aș fi putut citi oricum
în aerul din jur
sau în nopțile lungi
în care somnul ei îmi aburea ochelarii
și îmi amintea că sunt viu

anotimpul preferat toamna
dacă L-ar vedea pe Dumnezeu
L-ar recunoaște
mâinile ei fac inimile de gheață
să transpire
nu mi-a spus cum o cheamă
și totuși... dacă i-aș auzi numele
gata
vă rog nu mai pot
e foarte cald aici

așa cum uneori

mă gândesc la îngeri

femeia de lângă mine își sună bunica

să-i spună ce mare s-a făcut nepotul

îl poate rosti deja pe r

își leagă singur șireturile

și tot întreabă când mergem la bunica

să mâncăm castane

e stația mea

îmi trag căciula pe urechi și cobor

răsăritul are culoarea obrajilor…

am ascultat pe repeat
ultima noastră întâlnire
să găsesc momentul în care
lucrurile au luat-o la vale
nu trebuia să te ameninț cu pionul
iartă-mă
în aceeași clipă ai plecat
trântind ușa
încă mă iubește îmi zic
altfel n-ar fi trântit-o