dacă vreodată te vei uita
peste versurile mele
atât cât zăbovește o rază de soare
voi avea ceva în comun cu Lucian Blaga
pe amândoi ne-a citit o regină

despre femeia cu unghiile lungi

până la cer

care mi-a atins zborul

și Soarele a asfințit roșu

despre femeia care m-a sărutat

în somn

lăsându-mi pe chip

zâmbetul celui care visează frumos

despre femeia care mi-a tulburat gândurile

așa cum fecioarele tulbură apa lacului

în care s-au scăldat

îmi trec palma

peste lumânarea aprinsă

să-mi mai încălzesc linia vieții

„femeia care nu mai poate scăpa
de înțelesul cuvintelor”
scria pe umărul ei
nu eu mi l-am făcut
mi-a spus
apoi și-a acoperit umărul la loc
l-aș fi putut citi oricum
în aerul din jur
sau în nopțile lungi
în care somnul ei îmi aburea ochelarii
și îmi amintea că sunt viu

anotimpul preferat toamna
dacă L-ar vedea pe Dumnezeu
L-ar recunoaște
mâinile ei fac inimile de gheață
să transpire
nu mi-a spus cum o cheamă
și totuși... dacă i-aș auzi numele
gata
vă rog nu mai pot
e foarte cald aici

așa cum uneori

mă gândesc la îngeri

femeia de lângă mine își sună bunica

să-i spună ce mare s-a făcut nepotul

îl poate rosti deja pe r

își leagă singur șireturile

și tot întreabă când mergem la bunica

să mâncăm castane

e stația mea

îmi trag căciula pe urechi și cobor

răsăritul are culoarea obrajilor…

am ascultat pe repeat
ultima noastră întâlnire
să găsesc momentul în care
lucrurile au luat-o la vale
nu trebuia să te ameninț cu pionul
iartă-mă
în aceeași clipă ai plecat
trântind ușa
încă mă iubește îmi zic
altfel n-ar fi trântit-o

femeia care nu mă vrea

mi-a pus fluturii din stomac

în insectar

să-i poată admira în fiecare zi

tocmai a răsărit cea mai frumoasă lună plină
(nu mă voi duce să o văd)
lângă mine
într-un fotoliu mic
acoperită cu o eșarfă albastră
doarme prietena mea
din vârful buzelor vișinii
până-n tălpile menite să încapă
în cei mai mici pantofi albi
doarme toată

am intrat

fără să bat

în loc să-și ascundă sânii

a ascuns cartea din care citea

unii copii își pun ochelari de soare
și devin invizibili
eu în schimb
desenez fețe zâmbitoare
și curcubee

oamenii mari nu te întreabă
despre zâmbete
sau cât de mare a fost furtuna
câtă vreme nu depășești conturul
te lasă în pace
și te privesc cu dragoste

mi-am dus sufletul
în palme
în fața Lui Dumnezeu
ca un copil
ce-și duce jucăria preferată
în fața tatălui
și-l roagă plângând
să o repare

încă mă mai uit 
în ochii oamenilor 
pe lângă care trec
parcă m-aș uita
prin gaura cheii

voi

care știți inima omului

voi

care ne priviți din văzduh

cu ochi buni

voi

care n-aveți altă odihnă

afară de dragoste

vouă vă cer

așa cum firul de iarbă

cere ploaie

și cântecul greierului

cere stele

dați-mi numele ei

să-l pot rosti

atunci când inima mea

va cere un nume

spune un preț
cât de mare
să nu-l pot plăti niciodată
doar nu mă pune în fața luminii tale

lasă-mă să mă întorc
în lumea murdară
ce-și plătește cu sânge
fiecare gură de aer
lasă-mă să mă uit la stele
cum mor

dacă la început liniile

erau doar

linii

punctele doar

puncte

odată ce te-au conturat

ai rămas doar „Tu”

acum

dacă aș șterge o linie

dacă aș șterge un punct

ai fi

„tu fără o linie”

ai fi

„tu fără un punct”

într-o dimineață
Sfânta Vineri trecea prin sufletul meu
și când te văzu
zise:
cum luminătorii cerului
își odihnesc razele pe chipul tău 
și ochii mei 
te vor pomeni 
până la sfârșitul zilelor

te iubesc

locul în care mă găsești

chiar și atunci când nimeni

nu va mai ști de mine