tocmai a răsărit cea mai frumoasă lună plină
(nu mă voi duce să o văd)
lângă mine
într-un fotoliu mic
acoperită cu o eșarfă albastră
doarme prietena mea
din vârful buzelor vișinii
până-n tălpile menite să încapă
în cei mai mici pantofi albi
doarme toată

am intrat

fără să bat

în loc să-și ascundă sânii

a ascuns cartea din care citea

unii copii își pun ochelari de soare
și devin invizibili
eu în schimb
desenez fețe zâmbitoare
și curcubee

oamenii mari nu te întreabă
despre zâmbete
sau cât de mare a fost furtuna
câtă vreme nu depășești conturul
te lasă în pace
și te privesc cu dragoste

mi-am dus sufletul
în palme
în fața Lui Dumnezeu
ca un copil
ce-și duce jucăria preferată
în fața tatălui
și-l roagă plângând
să o repare

încă mă mai uit 
în ochii oamenilor 
pe lângă care trec
parcă m-aș uita
prin gaura cheii

voi

care știți inima omului

voi

care ne priviți din văzduh

cu ochi buni

voi

care n-aveți altă odihnă

afară de dragoste

vouă vă cer

așa cum firul de iarbă

cere ploaie

și cântecul greierului

cere stele

dați-mi numele ei

să-l pot rosti

atunci când inima mea

va cere un nume

spune un preț
cât de mare
să nu-l pot plăti niciodată
doar nu mă pune în fața luminii tale

lasă-mă să mă întorc
în lumea murdară
ce-și plătește cu sânge
fiecare gură de aer
lasă-mă să mă uit la stele
cum mor

dacă la început liniile

erau doar

linii

punctele doar

puncte

odată ce te-au conturat

ai rămas doar „Tu”

acum

dacă aș șterge o linie

dacă aș șterge un punct

ai fi

„tu fără o linie”

ai fi

„tu fără un punct”

într-o dimineață
Sfânta Vineri trecea prin sufletul meu
și când te văzu
zise:
cum luminătorii cerului
își odihnesc razele pe chipul tău 
și ochii mei 
te vor pomeni 
până la sfârșitul zilelor

te iubesc

locul în care mă găsești

chiar și atunci când nimeni

nu va mai ști de mine

m-ai învățat 

că prin viață se trece elegant

că sufletele mari

ocupă cel mai puțin loc

se pot face oricând nevăzute

fără să lase vreo urmă

dar uneori rămâne câte un surâs

pe chipul orbilor

când se roagă

în ochii ei ard lumânări

spre pomenirea tuturor

nu știam

până să-ți scuturi părul 

cât de văduvit era cerul nopții

de stele

o cheamă Nicolaida
și citim împreună povești pentru copii
la radio
ieri a fost fata cea mică a împăratului roșu
și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți

avea dreptate zmeul
frați de cruce
până m-oi îndrăgosti

e felul tău de-a mă privi

chiar și atunci când vorbim la telefon

 felul tău de-a-mi spune

„faci parte deja din viața mea

dar dacă te-aș privi în ochi

ți-aș cere un răspuns

iar tu nu ești pregătit să mi-l dai”

nu,

n-am să-ți spun numele

așa te-ar recunoaște

doar cei ce nu te cunosc deloc

poezia aceasta

este despre femeia

care a plecat în mijlocul concertului

așa cum amanta pleacă

de la înmormântare

și a plâns pe umărul primului om

 întâlnit

un cerșetor care și-a stins țigara

când a văzut-o venind

el și astăzi crede că poezia lui

a făcut-o să plângă

am văzut o scânteie
cum se rostogolea
pe pielea ta
și se făcea tot mai mare
am văzut 
cum se naște Soarele

îţi mişti mâinile

cu atâta graţie

pare că dai mereu la o parte

pânze de păianjen 

cu grijă să nu le tulburi

eram mic
citeam din Cartea cu jucării
a lui Arghezi
îi lipseau coperțile

le-am găsit abia mai târziu
când te-am văzut dansând
în rochia făcută din ele

prietenul meu

s-a dus pe urmele culorilor

cuvintele

nu l-au putut însoți 

și-au rămas cu mine

liniștea mâinilor lui

creioanele tocite

aleile infinite

au rămas cu mine