Hramul (Experiment II)

[Ion Lazăr da Coza]

Experiment: pentru cititorii mult prea răbdători cu scrisul meu, am transformat trei prozopoeme, incluse în volumul de versuri „La Ghizunie”, editat în anul 2016, în trei proze scurte.

Hramul

 

 

Aţi observat

Nu cred să nu

Că hipoacuzicii

– surzii bre –

Vorbesc tare-n casă

Ca-n bufet

În bufet ca-n codru

În codru ca-n urechea

Dracului şi

Tot aşa

 

Tata

Bisericos nu era

Creştineştile rostuiri le ţinea

Dar atât

Mergea la biserică rar

O dată-n an

De sânt Ioan Botezătorul

Că numai

Bărbaţii şi vădanele bătrâne

Bătrână rânduială aveau

De hram

Nu tu muiere tânără

Nu tu copil înţărcat

 

Nu ştiu cum de-l îmbrăca mama

Că atunci

În acea zi

Arăta altfel

Altfel

Din timp îi pregătea colac în care înfigea

Un leuţ

Şi-n pragul casei

Respectoasă

Îi săruta mâna

Apoi se pupau pe gură

Era singura ocazie

Când în văzu-ne făceau asta

Şi ne erau dragi

 

Biserica mică

Lume câţi mucenici în calendar

Afară pietrele crăpau de ger în rând cu oul de corb

Moleşeală-năuntru

Că popa era răguşit

Şi paşnic bondărea

Prin altar

Ca un sfânt rătăcit

Stan Jopârţă

Mai că mi-l fură evlavia

Ori de-a-mpicioarelea somnul mi-l doborâse

Că de biet Surdu-Nechiurdul

Ca Lenin pe ţărani

Cu nădejde se sprijinea

Ăsta

Nu era numa’ surd

Ci şi cepeleag

Vorba-i răsărea şuierată şi-n vânt legănată

Ca papura crudă în lac verde

Se scutură o dată-ncetişor

De şapte ori se scutură

Şi nu mai răbdă aracan de el:

   şui în şchinaaare la mine

           măi Ştaaane

                   şă te duc în ştraaană

Tata-ntâi

La explozia de râs

Mi s-a-ncruntat

Dar când a-nceput ca un scopit

Ţârcovnicul să cânte

Că nici ’mnealui bine se vede treaba nu s-a putut

Înfrâna

A explodat ca un ou

Pus la copt în şperlă

 

N-a mai călcat prag târnosit

Până hăt încoace

C-au făcut biserică nouă

 

Pe-aia veche

Considera c-o pângărise.

 

========================================================

 

 

Hramul

 

            Aţi observat, nu cred să nu fi observat, că hipoacuzicii – surzii, domnule! – vorbesc tare-n casă, ca-n bufet; în bufet vorbesc ca-n codru, iar în codru vorbesc ca-n urechea Dracului şi tot aşa... Cum „şi tot aşa”? Păi, ar mai fi Infernul, Neantul... Problema e că ei nu realizează că vorbesc tare...

            Tata nu era un bisericos, dar creştineştile rostuiri le cinstea: făcea pomeni de sufletul morţilor casei, cum şi când cerea rânduiala; miluia un cerşetor, de-i bătea în poartă; găzduia un călător la drum lung, fie şi pe-o cergă, în târnaţ, vara; ţinea, pe cât este omeneşte posibil, posturile; nu muncea duminicile şi nici în zilele consemnate cu cruce roşie în calendarul ortodox... iar pentru micile păcate, considera el, nu trebuia să tocească pragul bisericii – avea timp la bătrâneţe să se căineze, să le mărturisească duhovnicului, că de toacă, de clopot şi de cântarea popii s-o sătura după ce „mi-or arunca hoitul în groapă”.

            În afară de vreo înmormântare, cununie sau botez, prin care îl obliga relaţia de rudă ori prietenie, mergea la biserică rar. Mai rar nu se putea – o dată-n an, de Sfânt’ Ioan Botezătorul, că era hramul aşezământului. Cum s-or fi orânduit lucrurile în vreme, nimeni habar nu are, că numai bărbaţii şi vădanele bătrâne aveau voie la slujbă, în acea zi. Nu tu, muiere tânără. Nu tu, gujbete fără mustață. Nu tu, copil înţărcat ori neînţărcat, purtat în brațe de nașă.

            Nu ştiu cum de-l îmbrăca mama, că multe haine „de schimb” nu prea avea, dar atunci, în acea dimineaţă, arăta altfel. Altfel. Din timp îi pregătea colac în care înfigea un leuţ. În pragul casei, respectoasă, îi săruta mâna, apoi se pupau pe gură. Era singura ocazie când, în văzu-ne, făceau asta. Şi ne erau dragi.

            Biserica mică. Lume câţi mucenici în sinaxar. Afară pietrele crăpau de ger în rând cu oul de corb pitit în despicătură de stâncă. Moleşeală-năuntru, că popa era răguşit şi paşnic bondărea prin altarul fără de ecou. Ca un sfânt rătăcit, pe Stan Jopârţă mai că mi-l fură evlavia, ori de-a-mpicioarelea somnul mi-l doborâse, că de biet Surdu-Nechiurdul, ca Lenin pe ţărani, cu nădejde se sprijinea. Acesta nu era numai surd, ci şi cepeleag. Vorba-i răsărea şuierată şi-n vânt legănată, ca papura crudă în lac verde. Copleșit de povară, Nechiurdul se scutură o dată-ncetişor... de şapte ori se scutură... şi nu mai răbdă, aracan de el:

            – Şui în şchinaaare la miiiine, măi Ştaaane, şă te duc în ştraaană...

            Tata, întâi, la explozia colectivă de râs, mi s-a încruntat. Dar când a început, ca un scopit, ţârcovnicul să cânte, că nici dumnealui, bine se vede treaba, nu s-a putut înfrâna, a explodat ca un ou pus la copt în şperlă prea fierbinte.

            N-a mai călcat prag târnosit până, hăt-hăt, încoace, c-au făcut biserică nouă.

            Pe-aia veche, considera el, o pângărise.

 

[Tudor Cicu]

(Ironia și umorul, am crede, doar din astfel de nevrednice întâmplări poate răsări, dar iată-l venind și dinspre cele vrednice, din casa Domnului. Adormise popa în timpul slujbei și ca să-l scoată din încurcătură, dascălul se trezi, în plină adunare, cântând îndemnul de a-l lua în spinare ca să-l ducă în strană. Că „popa era răgușit/Și pașnic bondărea/Prin altar/Ca un sfânt rătăcit”) ...Am redat din eseul meu, experiment, asupra cărții „La Ghizunie” – sper ca „Salonul literar” să le preia în foileton. „Toate tristețile oamenilor sunt ocazionale”, spunea Cioran. Cine ar putea face, stârnindu-l pe Ion Lazăr da Coza, să refacă zidirea acelor  poeme din cartea amintită, în cuvinte mai durabile decât  gresia şi metalul? În timp, poate îşi va răspunde, de nu va fi ajuns cumva, la capătul răspunsului prin scrierea acestor schițe ce scot la iveală alte întrezăriri și presimțiri nebănuite ale unor oameni ce par exilați pe Pământ de către Dumnezeu. Sperăm că nu se va opri numai la două-trei schițe experiment. Pentru că, nu i s-au terminat cuvintele şi nici ziua în care poezia (numai ea singură) nu a salvat lumea, încă.     

 

[Sofia Sincă]

În experiment, același farmec mucalit și în proza interpretată, ca și în prozo-poem, determinat de preocupările satului, mai clar al părinților, legate de biserică. Textul poate fi considerat și documentar. Pentru a produce efecte expresive, personajele sunt înfățișate în mediul lor de viață, cu obiceiurile și limbajul de zonă.

Facem cunoștință cu o formă de scriere al lui da Coza, unde acțiunile povestite sunt în forma cea mai pură a satului din secolul trecut.

Interesant!

Sofi

[Ion Lazăr da Coza]

Şi eu sper ca Salonul literar să ne onoreze, însă bugetu-i mic, pagini puţine...  Aşteptăm.

Mulţumiri,

Tudor Cicu a spus :

(Ironia și umorul, am crede, doar din astfel de nevrednice întâmplări poate răsări, dar iată-l venind și dinspre cele vrednice, din casa Domnului. Adormise popa în timpul slujbei și ca să-l scoată din încurcătură, dascălul se trezi, în plină adunare, cântând îndemnul de a-l lua în spinare ca să-l ducă în strană. Că „popa era răgușit/Și pașnic bondărea/Prin altar/Ca un sfânt rătăcit”) ...Am redat din eseul meu, experiment, asupra cărții „La Ghizunie” – sper ca „Salonul literar” să le preia în foileton. „Toate tristețile oamenilor sunt ocazionale”, spunea Cioran. Cine ar putea face, stârnindu-l pe Ion Lazăr da Coza, să refacă zidirea acelor  poeme din cartea amintită, în cuvinte mai durabile decât  gresia şi metalul? În timp, poate îşi va răspunde, de nu va fi ajuns cumva, la capătul răspunsului prin scrierea acestor schițe ce scot la iveală alte întrezăriri și presimțiri nebănuite ale unor oameni ce par exilați pe Pământ de către Dumnezeu. Sperăm că nu se va opri numai la două-trei schițe experiment. Pentru că, nu i s-au terminat cuvintele şi nici ziua în care poezia (numai ea singură) nu a salvat lumea, încă.     

 

[Ion Lazăr da Coza]

Mulţumiri, J' Arrive!!

J' Arrive! a spus :

     E cât se poate de reuşit experimentul. Umorul, când e de calitate (şi aici e!), va fi gustat de cititor, fie că e dozat în vers, fie că-i administrat în proză.

     J' Arrive! 

[gina zaharia]

Citit, recitit! Îmi amintesc că și la postarea precedentă am rămas cu imaginea părinților în pragul casei (respectoasă/ îi săruta mâna). Cât har! Și cât de mândră sunt de tine!

[Ion Lazăr da Coza]

Un comentariu succint și cuprinzător.

Îmbrățișări,

Sofia Sincă a spus :

În experiment, același farmec mucalit și în proza interpretată, ca și în prozo-poem, determinat de preocupările satului, mai clar al părinților, legate de biserică. Textul poate fi considerat și documentar. Pentru a produce efecte expresive, personajele sunt înfățișate în mediul lor de viață, cu obiceiurile și limbajul de zonă.

Facem cunoștință cu o formă de scriere al lui da Coza, unde acțiunile povestite sunt în forma cea mai pură a satului din secolul trecut.

Interesant!

Sofi

[Nikol MerBreM]

Biserica era (este?) axis mundi a satului românesc, multe se întâmplau în jurul ei, toate...

Drag,

Nikol

[Ion Lazăr da Coza]

Da, Gina, astfel de imagini/gesturi n-au cum să nu rămână în suflet și intelect!

Reciproca,

gina zaharia a spus :

Citit, recitit! Îmi amintesc că și la postarea precedentă am rămas cu imaginea părinților în pragul casei (respectoasă/ îi săruta mâna). Cât har! Și cât de mândră sunt de tine!

[C.Titi Nechita]

Parcă îmi place mai mult în proză!

[Ion Lazăr da Coza]

Era... Acum e cârciuma și feisbucul, Nikol.

Nikol MerBreM a spus :

Biserica era (este?) axis mundi a satului românesc, multe se întâmplau în jurul ei, toate...

Drag,

Nikol

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc pentru părerea ta, dle Nechita.

C.Titi Nechita a spus :

Parcă îmi place mai mult în proză!