Condamnare ( continuare-fragment 20)

[Giurgiu Silvia]

   Inevitabil, fatidica zi sosi, dar Amneris se simțea pregătită pentru marea confruntare. Somnul binefăcător îi întărise considerabil spiritul de luptătoare și era hotărâtă să nu-i dea ,,șacalului” mizerabil, satisfacția de a o găsi terorizată. Își compuse o expresie sarcastică ce exploda din privirea ei de oțel și pe care o întreținea admirabil focul urii ce-i clocotea în suflet. Își ascunsese cu prudență și dibăcie minimul control asupra mușchilor oculari, pe care îl redobândise prin voia destinului și avea de gând să-și folosească privirea letală, ca pe unica armă pe care o mai avea. Știa ce poate să facă și se amuza în felul ei de surpriza și spaima ce o va provoca temutului său dușman. 

   - Iată că a sosit d-l doctor! exultă Maria, precipitându-se să deschidă, când soneria hohoti vesel. Era sigură că acesta o va trimite la plimbare, cu vreo scuză oarecare și pentru ea era un motiv suficient, ca să-l umple de atenții și simpatie. Amy, azi e zi de antrenament, așa că te las pe mâini bune! Oo, bună dimineața, domnul doctor! Dar ce proaspăt și arătos sunteți astăzi! îl complimentă ea, cam exagerat. 

   - Mulțumesc, Maria! răspunse el, vădit iritat de falsitatea femeii. Ai pregătit-o pe Amneris pentru ședință? Pune-i ceva mai lejer, căci vom face mai multe exerciții și nu vrem să transpire prea tare, nu?

   - Tricoul acesta pare să fie ce trebuie, nu credeți?

   - Sincer, mi se pare cam nepotrivit! Dă-i un maieu, ceva ușor! 

  Maria scotoci cam nemulțumită prin sertare după ceea ce -i pretindea fizioterapeutul devenit mofturos dintr-odată, ceea ce-l coborî puțin în ochii ei.

   ,,Ce aere de stăpân începe să-și dea și ăsta!...” bombăni ea, având grijă să nu fie auzită. Nici nu-l mai rog cu cafea, idiotul naibii! Să vezi că nici nu mă mai lasă să ies, astea două ore! Aa, păi dacă îmi face asta, nici nu vreau să-l mai văd!”

    O dezbrăcă pe Amneris fără să-i pese de prezența bărbatului care crease intenționat situația aceea jenantă pentru biata femeie și care îi studia goliciunea cu dispreț și sarcasm, pentru a o umili. Dar ei nu părea să-i pese de asta, obișnuită cum era să nu-și mai considere în niciun fel, propriul corp. Nu avea de unde să știe că ea înțelesese jocul lui murdar și că era hotărâtă să nu-i dea nici cea mai mică satisfacție. 

  Prima lovitură, odată ratată, o pregăti pe a doua și spera să fie mai eficace, deși simțea o anume energie ostilă ce-i crea un sentiment de zădărnicie, care-i irită și mai mult. Imobilitatea exasperantă a victimei îi crea o stare de confuzie insuportabilă și turba de nervi că nu se putea bucura de teroarea pe care ar fi trebuit să o vadă în ochii sau pe chipul ei. Maria se evaporă la imaginarele ei îndatoriri, numai ca să scape de ordinele individului morocănos, din a cărui galanterie și simpatie nu mai rămăsese nici urmă. 

   - Joci dur! mârâi el la urechea bolnavei. Mai vedem noi!

  Amneris își aținti asupra lui privirea ucigașă, târându-i-o pe trup ca pe o lamă ascuțită și rece de oțel, lăsând dâre de sânge în câmpul lui energetic, pe care îl invadă cu forța copleșitoare a spiritului ei, antrenat riguros de-a lungul anilor de boală. Giani se simți ars cu fierul încins al ochilor ce-l penetrau necruțători, sfredelindu-i ca un burghiu încins, creierul odios. 

  - Ce dracu!... exclamă el îngrozit și hipnotizat de fluxul nimicitor al acelor ochi teribili care îl învăluiau, îl țintuiau și îl răneau de moarte.  Speriat, constată că presupusa-i victimă își recăpătase cea mai temută abilitate cu care putea face față oricărui atac inamic: mobilitatea privirii. Siguranța lui se zdruncină de la temelii și panica puse stăpânire pe el, pe măsură ce asculta discursul înfiorător al zeilor ce locuiau în imensitățile albastre. Privi terorizat computerul care aștepta răbdător să-l osândească. Știa că Amneris învățase tehnica vorbirii cu ajutorul privirii, pe care tehnologia de ultimă oră o permitea chiar și celor mai defavorizați muritori, în zilele noastre și deveni conștient de pericolul la care se expusese din dorința stupidă și mârșavă de răzbunare.

   - De când ți-ai recăpătat mobilitatea ochilor, draga mea? întrebă el mieros. Ești un izvor nesecat de resurse! Nu am mai întâlnit pe nimeni ca tine, Amy! Sper că nu te-ai supărat pentru micile răutăți pe care ți le-am pricinuit! Am fost puțin supărat pe tine, pe bună dreptate, trebuie să recunoști! Dar mi-a trecut după ce ți-am dat o mică lecție, doar cât să guști și tu pilula amară pe care am mestecat-o eu atâția ani! De fapt, sunt aici ca se te ajut și ca să-ți dovedesc, vom începe delicioasa noastră terapie, imediat!

   - Maria, avem nevoie de o cafea mare și tare! Hai că trece timpul! strigă el cu prefăcută voioșie și afabilitate. 

  Femeia se înfățișă la apel cu șovăială și prudență. Nu înțelegea schimbarea aceea bruscă de umor. 

   - Imediat, domnu doctor! 

   - Giani! Fără ,,domnu doctor”! Poți să mă tutuiești, Maria! ,,Domnul” locuiește în Ceruri! 

  ,,Cine să-i mai înțeleagă pe ciudații ăștia?” bombăni Maria, contrariată și confuză, dispărând în minuscula bucătărie.

   Giani suportă cu stoicism cele două ore de antrenament, pe care îl execută cu râvnă și profesionalism forțat, dar tortura acelei priviri sarcastice și învingătoare îl stoarse de forțe și curaj. Nu scoase niciun cuvânt pe toată durata programului de lucru, de la care nu se mai abătu nici cu o virgulă. Amneris îl ținea sub control total și el turba de furie și neputință, dar trebuia să admită că pierduse și de data asta în războiul cu ea. 

   

[Sofia Sincă]

Foarte interesant și foarte bine redat acest joc psihologic dintre bolnav și antrenorul de chinetoterapie. A devenit un soi de sadism psihologic din parte amândurora. Deci, cartea merge bine.

să-și dea și ăsta!...” bombăni ea, - de scos aceste ghilimele.

Am citit cu interes și plăcere,

Sofy

[Mihaela Suciu]

Un război tulburător, o narațiune încântătoare! Frumos! Drag!