Ghiocei pentru bunica

[Pop Dorina]

Ghiocei pentru bunica

 

          În casă lenea devenise amfitrioană. Cărțile „atârnate în cui” așteptau să fie băgate în seamă. Virgil se juca cu Lăbuș. Sună telefonul.

          – Alo, sunt Liviu. Ce faci?

          – Plictiseală...

          – Vii după ghiocei?

          – Când?

          – Cum când? Desigur... acum. Vine și Mircea.

          – De ce după ghiocei?

          – Pâi... cum să-ți spun, poate așa mamele noastre nu ne vor mai sâcâi cu școala aia. Știi... mâine e 1 Martie!

          – O, da. Atunci vin. Ia și mingea, poate jucăm un fotbal la întoarcere.

          Într-un sfert de oră, cei trei băieți însoțiți de Lăbuș se depărtau de cartierul de la marginea orașului. Pașii lor pluteau prin iarba încă umedă. Mugurii le zâmbeau cu goliciunea și frăgezimea lor. Avansau rapid. Mai câțiva pași și pădurea îi va îmbrățișa cu răcoarea ei misterioasă.

          Au ajuns la destinație. Privirile celor trei năzdrăvani înțeapă frunzele moarte de pe lângă copaci, în dorința descoperirii mirajului alb. Primul mesager le-a dat binețe. Gălăgia, bucuria și fericirea i-au învăluit treptat. Se întâlneau cu primăvara. Lăbuș se încurca printre frunzele moarte. După un timp, un lătrat scurt îl avertizează pe Virgil că cineva se apropie. Câinele mai agitat își prinde stăpânul de pantaloni. Virgil îl ia în brațe, dar cățelul tot nu se astâmpără. Tace, dar privește într-o anumită direcție. Privirea lui Virgil îl copiază...

          – Pericol! Repede, trebuie să fugim... vocea i-o ia pe dinaintea picioarelor, care încep executarea mișcării de retragere.

          – Ce se întâmplă, rostesc în cor ceilalți doi băieți.

          – O vulpe!

          În câteva minute grupul se reunește. Aleargă spre lumina care-i așteaptă protectoare la marginea pădurii. Doar pașii lor în ritm sacadat sparg tăcerea. Obosiseră alergând, dar a meritat efortul și... spaima unei iminente întâlnirii cu șireata roșcată. Zâmbesc, privindu-și reciproc mânuțele drepte făcute pumn în jurul buchețelelor de ghiocei. Respirând ușurat, Liviu a micșorat pasul. Caută mingea în tufele în care o ascunsese.

          Din depărtare, orașul parcă le șoptea că temele mai suportă amânare. Mingea le trage cu ochiul. Se apropiau de cimitirul orașului. Lângă acesta, o poieniță tocmai s-a îmbrățișat cu soarele. Firele de iarbă zâmbesc razelor călduțe. Copiii pur și simplu se aruncă în iarbă. Mingea se rostogolește mângâiată de întinderea verde.

          – Ce jucăm? Fotbal sau volei, întreabă Liviu.

          – Foootbaaal...

          Jocul se încinge rapid. Plictisit, Lăbuș adună toți ghioceii și apoi îi înhață cu botul și... fuge. Avea o destinație precisă – mormântul bunicii lui Virgil. Ajunge rapid. Scheaună puțin pentru a-și anunța prezența. Din păcate bunica nu-i mai poate răspunde. Cățelul oftează. O iubise mult pe bătrână. Împrăștie ghioceii pe pământul umed de pe mormânt, privește puțin crucea și revine greoi în poieniță. Se întinde pe iarbă. Misiunea lui luase sfârșit. Cei trei băieți puțin transpirați privesc spre oraș și caută ghioceii în iarbă. Derutați fac câteva piruete. Se întreabă unde și-au pus buchețelele. Cu urechile pleoștite, Lăbuș bagă și botul în iarbă, nedorind să-i audă. Virgil îl simte vinovat.

           – Lăbuș, unde-s ghioceii?

           – Auzindu-se strigat, cățelul se ridică în patru labe și latră uitându-se spre cimitir.

           – Ce legătură are cimitirul cu ghioceii, Lăbuș?

          Câinele latră puțin mai agitat și aleargă spre cimitir. Copiii îl urmează. Pătrund spre locurile de veci, printr-o spărtură a gardului. Lăbuș face slalom printre cruci, lătrând în continuare. La mormântul bunicii lui Virgil se oprește, așezându-se vinovat lângă cruce. Într-un târziu, sosesc și cei trei băieți. Virgil, cu ochii în lacrimi, înțelege gestul câinelui său. Câinele mârâie încercând să-și ceară iertare, dar Virgil îl ia în brațe și-l mângâie pe creștet.

           – Lăbuș, ai iubit-o și tu?

          Un chelălăit îi sugerează băiatului că prietenul său Lăbuș înțelege ce-l întreabă. Ceilalți doi copii privesc înlemniți. Nu știu cum să reacționeze, dar rând pe rând încep să gândească pozitiv. Mircea e cel care-și exteriorizează gândurile:

           – Poate mamele noastre nu au nevoie de ghiocei, ci de niște fii mai silitori la școală.

          Cu lacrimi în ochi ceilalți doi nu reușesc să răspundă, dar dau afirmativ din cap.

          – Bunico, îți promit că voi învăța de azi înainte... de dragul tău!

          Câteva raze răzlețe sărutau ghioceii de pe mormânt. Altele mângâiau trupurile firave de lângă. Încărcați cu putere, copiii pășeau revigorați în primăvară. Își promiteau fiecare în gând să se schimbe... doar sosise primăvara, anotimpul reînnoirii.

[Chris]

Un text lejer, cu mesaj sensibil, destinat copiilor - poate copiilor din altă epocă, nu ştiu dacă mai joacă cineva astăzi fotbal, deşi la mine pe stradă văd că se mai joacă şi cu mingea din când în când, pe lângă telefoane, dar mult mai rar fată de generaţia mea, de exemplu. (generaţia mea fiind părinţii lor :))

Pașii lor pluteau prin iarba - nu mi se pare alegerea cea mai potrivită, deoarece plutirea te duce cu gândul la ceva care stă deasupra ierbii, in cazul de faţă cred că înţeleg imaginea pe care a vrut să o sugereze autoarea, dar pentru asta aş găsi alt mod de exprimare.

Mingea le trage cu ochiul. - la mine se zice „face cu ochiul” :) nu mi se pare o expresie potrivită, dar asta este părerea/senzaţia mea, nu înseamnă şi că am dreptate.

I se acordă prea mult credit lui Lăbuş, deşi mesajul este cât se poate de înduioşător. Ca să adune ghioceii ar trebui să fie antrenat pentru asta, să adune ghioceii singur şi să-i şi ducă la mormânt, cred că vorbim despre un super câine, apoi nu ştiu dacă ar reuşi să-i ţină în gură, este un câine mic, cu gura mică, nu cred nici că ar reuşi să ţină toţi ghioceii, chiar dacă textul este o ficţiune, trebuie să ne raportăm la realitate. În schimb, Lăbuş s-ar putea duce singur la mormântul bunicii, iar băieţii după ce se satură de fotbal, văd că nu mai este câinele. Adună ghioceii, încă roşii în obraji de la alergat şi încep să-l strige: Lăbuş, Lăbuş. Dinspre cimitir se aude un lătrat ca un urlet. Alarmaţi băieţii se duc în grabă spre cimitir,  trecuţi de spărtura gardului încep să strige câinele iar. Dintre cruci se aude un scheunat. Apoi Virgil îşi dă seama că scheunatul vine dinspre zona unde este mormântul bunicii şi se îndreaptă într-acolo urmat de ceilalţi. În faţa crucii, şezut şi cu privirea aţintită ca şi cum ar fi ştiut că se uită la fotografie, stă Lăbuş. Atunci băieţii înţeleg că poate ar fi mai bine să lase ghioceii acolo şi etc... Sau foarte bine Lăbuş poate să stea încolăcit lângă mormânt. În orice caz, acest fragment aranjat cum trebuie, poate aduna câteva lacrimi în colţurile ochilor.

  Un chelălăit îi sugerează băiatului că prietenul său Lăbuș înțelege ce-l întreabă - nu, câinii nu înţeleg oamenii, oricât ne-am dori, poate îi învăţăm câteva comenzi, dar asta nu înseamnă că înţeleg limbajul uman.

Lăbuş chelălăie ca şi cum ar înţelege ce-l întreabă băiatul - asta da.

Am citit cu plăcere,

[Pop Dorina]

O analiza detaliată pe care o aprob, doamnă Augusta. Nu sunt de acord însă cu faptul că nu se mai joacă fotbal în „epoca contemporană”. Sportul disciplinează și nu-l putem înlătura fiindcă tendința avântului tehnologiei poate duce spre... sedentarism.

Vă mulțumesc pentru timpul acordat.

[Mihaela Suciu]

O poveste ce mă sensibilizează. Îți ofer și eu ghiocei! O primăvară frumoasă!

[Sofia Sincă]

Precis e scrisă de tine? Sună a compunere de clasa a VI-a. Fraze scurte, telegrafice, întâmplări banale sau... inocente, din periplul copilăriei. De altfel, corectată, corect redactată.

Semnul meu,

Sofy

[Pop Dorina]

Și eu îți ofer ghiocei, dragă Mihaela. O primăvară minunată.

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc pentru semn, doamnă Sofy.

Mi-am însușit și morala.