Prezenţe şi trăiri - Bucheţelul de lăcrămioare

[Carmen-Bernadeta Anghel]

Era pe noptiera rece, metalică... un veritabil contrast între proaspăt şi învechit, între vitalitate şi atmosferă încărcată de suferinţă rezistentă. Rezistentă, dar... nu de neînvins. De fapt, din ce în ce mai lipsită de forţă şi de atrocitate. Nehotărâtă şi... aproape decăzută. De-a dreptul pierdută... Străvezie... Inexistentă... Trăită... cândva... Nu ascunsă, uitată! Depăşită... Înlăturată, pentru totdeauna, de... eliberare... De clipe... De evenimente... De... ani adunaţi într-o viaţă... De viaţă!

Era pe noptieră... I-am simţit mireasma clară şi bogată! Doar atât... la început... Am vrut să deschid ochii, însă... Am încercat să rostesc două cuvinte... unul... o şoaptă simplă... Linişte... I-am transmis trupului meu dorinţa mişcării... şi am primit încremenirea drept răspuns. Nu aveam energia parfumului jucăuş, pur şi mângâietor ce se răspândise în încăpere. Energia... Vitalitatea... Dorinţa... Credinţa... Pe toate le-am primit! Privirea nu mi-a mai împărtăşit doar întunericul... Mişcările îngheţate mi-au devenit fluide... Numai rostirea a întârziat... Nu din rea-voinţă, ci din uimire... Uimire calmă, cu accente de răzvrătire – răzvrătirea conştiinţei mele de a nu şti cui să-i spună „Mulţumesc!”

– Ce miros plăcut au, nu-i aşa?

Cineva mi-a vorbit.... Mi-a vorbit? Oare am mai auzit această voce? Cuvinte... de departe sau... din trecutul meu... necunoscut... M-am ridicat la marginea patului... Şi... în picioare... Eu, în picioare! M-am întors – voiam să cunosc glasul! Chipul... îl ştiam! Adică, aproape îl ştiam, pentru că... ceara s-a topit. Din fericire, pojghiţa nu a fost prea groasă. Zâmbetul... nou! Iar ochii... pentru mine, prima oară deschişi.

– Da!

Am rostit! Am rostit un cuvânt! Un cuvânt scurt, ca răspuns la întrebarea ce mi-a fost adresată. Un răspuns... puternic şi... fericit...

– O doamnă! O doamnă a adus bucheţelul!

– Bucheţelul de lăcrămioare...

Trei cuvinte! Am prins curaj – trei cuvinte... „Bucheţelul de lăcrămioare...” Într-o vază improvizată... Pe noptiera mea... Am încercat să ating florile micuţe, plăpânde. „O doamnă...” am rostit în gând.

– O doamnă?!

Am spus şi cu voce tare, voce curioasă, întrebătoare. Mi-am adresat întrebarea, însă... nu am găsit răspunsul – l-am primit... din sufletul meu... 

[Sofia Sincă]

O clipă a minții, între veghe și realitate Și de cât de puțin avem nevoie pentru a ne reveni. De trei cuvinte și un buchet de lăcrămioare... sau poate ajunge și doar imaginația.

Am a-i reproșa textului prea multele puncte de suspensie. Oricât de sacadată este starea, chiar prea multe puncte de suspensie.

În rest, este interesant.

Sofy

[Mihaela Suciu]

O sugestie. Eu aș lăsa doar prima parte din titlu. Ar fi o surpriză pentru cititor să ghicească ce flori sunt.

[Carmen-Bernadeta Anghel]

Vă mulţumesc pentru lectură, pentru părerea exprimată cu privire la text şi pentru sugestii.

[Ion Lazăr da Coza]

Un text ce vrea să surprindă revenirea din comă sau anestezie... Pare scris de Marean Vanghel-Almanahe. Doar el nu și-ar fi găsit cuvintele și ar fi apelat la atâtea puncte de suspensie.

da Coza

[Corina Militaru]

Interesant ai surprins momentul :) Despre punctele acelea ți s-a spus deja. Și eu aș mai reduce din ele.

Am citit cu plăcere! 

[Carmen-Bernadeta Anghel]

Vă mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase şi vă doresc Sărbători cu bine!