Amnezie

[Giurgiu Silvia]

  Anii s-au adunat hoţeşte în cartea vieţii sale şi au aşternut cenuşa peste amintirile atât de vii, cândva. E tot mai greu acum să caute dovezi concrete ale existenţei prin haosul ideilor amestecate, într-o minte confuza, în care trecutul se contopeşte tot mai des cu prezentul, în care personaje stranii afirmă lucruri despre care pretind ca ea să ştie, să şi le amintească. Imposibil! Se simte ferecată între pereţi groşi, înalţi, gri şi reci, fără nici o firidă pe unde să pătrundă o cât de firavă rază de lumină. Unde nu ajung idei, amintiri, sentimente, unde există doar ea şi acea teamă viscerală, care îi ţine tovărăşie cel puţin, pe care o caută şi o invoca, în ciuda răutăţii ei. În creierul opacizat, creşte zi de zi un balon ce tot îi strânge tâmplele într-o menghină nemiloasă, implacabilă. Răspunde întrebărilor ce îi plouă în auz, cu o siguranţă ce nu şi-o poate explica, cu o îndrăzneala incredibilă de care nu se ştia capabilă, improvizând fără ezitare şi mai ales, crezând cu tărie, că e credibilă. Ea crede în ceea ce spune. De ce nu ar crede şi ceilalţi?! De când s-au stins luminile raţiunii în mintea ei, îşi inventează, pur şi simplu, existenţa. E amuzant, da!  Unele persoane care stau cam mult pe capul ei, spun că sunt fii ei, că ea le aparţine, că trebuie să le ştie numele, să-şi amintească lucruri despre ei. Altul afirmă că îi e soţ de 50 de ani!...Ce absurditate! Nu a auzit niciodată de ei, nu i-a mai văzut şi nu simte nimic pentru ei. Ce naiba vor de la ea? Se simte obosită, greoaie, parcă cerul tot, îi apasă umerii..."umeri? cer'" Unde a auzit asta? Aaa, da, Atlas purta cerul pe umerii săi de zeu! Atât! Nu vru să ştie mai mult; cine era Atlas, sau unde auzise de el. Îi veni să radă, când se gândi să inventeze pentru curioşii aceştia nesuferiţi o poveste ,,adevărată", ca să le mai oprească întrebările sâcâitoare, cu care o tot bombardau.
  Azi dimineaţă a descoperit lângă patul ei un tip îmbrăcat în alb, ce zicea că e doctor, sau... cam aşa ceva. Pe el nu-l mai văzuse. Ok, încă unul care pune întrebări, deci, încă unul de păcălit!
 -Bună dimineaţa, Rosana! o întâmpina el vesel şi tot un zâmbet. ,,Ce o găsi de râs, idiotul asta?"se scandaliză ea, impungandu-l cu privirea. Ursuză şi plictisită, ignoră salutul acela fals la care nu răspunse.
 -Se pare că azi nu e o zi din cele mai bune, nu-i aşa?
Din nou tăcere.
 -Te cheamă Rosana, sau am greşit eu salonul? se alarmă el ipocrit. Îl privi gânditoare şi se decise să-l umple de respect. Dacă o consideră cretină, atunci va face pe cretina. Deşi nu avea nici un chef, începu să îşi ascută unghiile şi să înfrunte şi ziua asta, care nu promitea prea mult.
 -Nu aţi greşit, mă numesc Rosana şi va rog să nu luaţi în seamă proasta mea dispoziţie. Detest să mă trezesc cu necunoscuţi în cameră!
 -Înţeleg perfect şi sunt dezolat că ţi-am stricat ziua! Defect profesional, se scuză el, insinuant. Eu sunt medicul care se ocupă de secţia în care ai fost internată aseară şi trebuie să răspunzi la câteva întrebări de rutină, pentru a putea să completez fişa clinică. ,,Deci am fost internată într-un spital! Aşa susţine idiotul ăsta! Cel puţin, am un punct de plecare!"
 -O să fac tot ce pot! promise bătrâna, pregătindu-şi arsenalul de răspunsuri confecţionate pe moment.
 -Deci, te numeşti Rosana?
 -Rosana, sigur! Nu m-aţi înregistrat asa la internare? încerca ea să iasă din încurcătură. Medicul îşi ascunse un zâmbet amuzat de şiretenia acestor bătrâni amnezici dar încă inteligenţi, ce tot încercau să creeze aparenţe de normalitate, când de fapt, erau complet pierduţi în ceaţa uitării.

-Sigur că da, numai că acum facem un test de memorie! se decise el să fie sincer, căci nu avea timp de pierdut cu simulări patetice. Va rog să îmi răspundeţi la întrebări, spontan şi la obiect!
 -Deci, Rosana şi mai cum?
 -Pellini, triumfă ea uşurată, căci era sigură de ce spunea. Îşi amintea foarte bine de casa în care se născuse, de părinţii şi fraţii ei, de timpurile cele mai îndepărtate ale copilăriei. Dar greul situaţiei abia acum venea, căci amintirile se reduceau la acei ani îndepărtaţi şi atât.
 -Data naşterii? Ok! Si asta îşi amintea, slavă D-lui!
 -Căsătorită?
 -Da, de 50 ani! se hazarda ea, bazându-se pe afirmaţiile acelui bărbat care se dădea drept soţul ei. Se îndoia, însă, aşa că urmări prudentă, reacţia doctorului.
 -Aveţi copii? Câţi?
 -Doi, riscă ea, dar zărind surâsul fugar al doctorului, pricepu că a dat greş. Ridică din umeri enervată. Ştia că acum a intrat în sfera obscură a minţii şi ii permise să debiteze toate tâmpeniile care îi ieşiră de pe buze, cu nepăsare şi resemnare. Privea speriată cantitatea de concluzii medicale ce umplea o pagină după alta şi începu să îşi piardă increderea în abilităţile ei de inventatoare, a unor realităţi indoilenice. O certitudine, una singură se înfiripă tot mai clar în mintea golită de gânduri şi speranţe: ,,De aici nu voi mai ieşi niciodată! Şi e mai bine aşa! Nu mai trebuie să mint, să fiu ridicolă, prefăcându-mă că sunt un om normal."

[Mihaela Popa]

oh, Doamne!

cumplita boală Alzheimer... am îngrijit, o lună, o doamnă cu acest diagnostic; ceea ce cunoșteam din teoria predată la facultate s-a dovedit a fi o mică parte din adevărul pe viu, practic; drama familiei este de nedescris

am citit cu interes,

Mihaela

[giurgiu maria]

Foarte frumos scris! Felicitări Silvia!

[Sofia Sincă]

Îmi place teribil cum dezbați problemele întunecate ale minților bolnave... Minți refugiate în lumea lor, dar mai tragic este faptul că nu se scapă total de lumea normală... Să plutești pe undeva între realitatea obscură și hazardul fantasticului abia inventat. Se pare că pe lângă talentul de narator ai și capacități psihologice.

M-aș lega puțin de punctuație. Din nou nu lași pauze între semnele de punctuație și cuvânt, și, mi se par de prisos atâtea semne exclamative: Ce absurditate!!! umerii săi de zeu!!!

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofy

[Ioniţă Gabriela]

Of, Doamne! 

povestesti asa frumos!

ADMIRATIE!

[Giurgiu Silvia]

Va multumesc pentru aprecieri si observatii. E o onoare pentru mine , ca intotdeauna si va astept mereu cu mare drag. Sper sa va captez interesul de fiecare data!

[Corina Militaru]

Povara pierderii lucidității, foarte bine surprinsă aici! Mi-a plăcut mult textul tău! :)

[Ion Lazăr da Coza]

Textul are valoare literară, însă redactarea lasă de dorit!

da Coza