Capitolul II Luisa- Examenele-1998-Transilvania

[Belean Maria Ileana]

Febra examenelor a început, fără prea mari emoţii, în comparaţie cu emoţiile plecării la oraş. Prima dată când mă gândesc cu spaimă la acest lucru. O să fiu departe de Mihai, simt în piept o durere surdă. Mă întristează gândul, spontan şi sincer, încât încep să mă simt vinovată. Cineva care ştie iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea, oricât de neînsemnată ar fi atingerea trupului celuilalt. Oare pentru mine posesiunea devine neînţeleasă şi complicată? Degeaba, gândul începe să mă frământe, fără să ştiu că o să mă urmărească de-a lungul vieţii.

   Este seară. 

   Mă gătesc să ies în sat la o îngheţată, în speranţa că îl voi întâlni pe Mihai. 

   Peste câteva zile plec la Timişoara. Tensiunea se simte în casă, pregătirile, bagajele pentru mine, pentru rude, totul trebuie să fie perfect.

 --O să ne fie dor de tine, dar trebuie să-ţi faci un viitor.

 --Da, bunico. Vocea mea sună absentă şi goală. Vrei să-ţi aduc o îngheţată?

 --De vanilie, se auzi vocea bunicii. 

   Pe drum începură să mă asalteze grijile. Deodată simt o mână pe umăr, tresar: este Mihai.

 --Salut, Luisa.

 --Salut, am răspuns bâlbâit, nu eram în stare nici măcar să mă ascund în spatele cuvintelor. 

 --O să pleci.

  Cuvintele băteau ca un clopot, un strigăt disperat de ajutor.

 --Da, vineri după-masă.

   Am luat îngheţată şi ne-am întors spre casă. 

 --Pot să-ţi scriu?

 --Bineînţeles, o să-mi facă plăcere.

  Speram că prin scris să ne fie mai uşor să ne exprimăm sentimentele. Întâlnirea a fost scurtă, dar încărcată emoţional. 

   M-am îndreptat spre portiţă, moment în care a ieşit bunica.

 --Luisa, nu-l chemi pe Mihai la o limonadă? Mihai nu a mai aşteptat invitaţia şi ne-am strecurat în casă. Bunica deja avea pregătite două pahare pline de suc proaspăt şi rece. Ne-am aşezat la masă şi conversaţia a decurs plăcut. 

 --Bunico, putem să jucăm rummy la mine în cameră?

 --Mergeţi copii, nu daţi muzica prea tare.

   Am ajuns amândoi în cameră, într-o veselie, râsete şi bună dispoziţie. Muzica în surdină, liniştea care vorbeşte, magia momentului ne apropie într-un sărut tandru. Ochii lui nelămuriţi erau umezi, adânci, clătinaţi uneori de o lucire caldă. Îi văzusem altfel până atunci, poate pentru că – încă - nu ştiam cum să-i privesc. Asta mi se pare cel mai greu lucru de învăţat în contemplarea iubitului, să ştii cum să-i priveşti ochii, cum să-i interpretezi. Prin ce miracol se transformă o simplă întâmplare în extaz? Îl cuprind aproape fără să-mi dau seama, căci mi se părea peste putinţă de închipuit că s-ar mai putea repeta o asemenea uluitoare îmbrăţişare. Dar din mângâierea simplă şi întreagă în braţele lui, înţeleg cât de desăvârşită este trăirea noastră. Împreună aceeaşi aşteptare. Împreună acelaşi dor. În această stare de euforie, pierzi durata timpului. Nu ştii sau nu-ţi mai aduci aminte când a început, cum s-a dezlănţuit, cum se transformă. 

   Şi totuşi, din această stare tulbure se desprinde un sunet, un cuvânt, o notă muzicală care îţi rămâne necontenit în minte, fără să te mire precaritatea sau nesemnificaţia ei. 

   Din această îmbrăţişare s-a născut un cuvânt: "pereche" care m-a obsedat în următoarele zile. Ştiu doar că această tandră şi pasională îmbrăţişare a născut brusc în mine, cuvântul "pereche".

   Aproape fără să respire, s-a oprit. Rămase mult timp cu privirea aţintită spre mine, aşteptând parcă să se întâmple ceva.

 --Ce-mi faci tu mie?

   Fără niciun cuvânt, ieşi din casă grăbit. 

   Îl aştept preţ de câteva minute, mângâind încet cu palma colţul scaunului pe care a stat rezemat. În zadar. 

   Acest moment a fost unul desăvârşit în dragostea noastră.

   După o noapte agitată, gândul e nisip. Retrăiam iar şi iar aceeaşi vrajă, de frică să nu o pierd. "Ce-mi faci tu mie!", încă îmi sună ca o declaraţie atât de pură de dragoste.

 --Luisa, este nouă, hai la masă!

 --Vin.

   De ce îmi simt inima grea? 

   Mâine plec. O ultimă noapte petrecută acasă, urmată de intrarea mea într-o altă etapă a vieţii. Dar de ce nu sunt entuziasmată? Oare să fiu pusă inconştient în faţa unei alegeri prea grele?

   Ziua trecu fără prea multe incidente şi fără să-l văd pe Mihai. Nu-mi pot

imagina să fiu la 600 km distanţă de el. Înfrigurată, fără să fie frig, stau ghemuită în patul mic, rece şi dintr-odată neprimitor.

   Doamne, ajută-mă să-mi limpezesc sentimentele, dorinţele, ajută-mă să fac alegerea corectă!

 --Luisa! se aude ca prin vis vocea bunicii. Este târziu!

   Liniştea interioară fu brusc întreruptă de realitate. Azi plec. Nici măcar razele care îmi înviorau faţa dimineaţa, nu mai sunt. Afară este la fel de mohorât, se anunţă o zi închisă. Desculţă, calc pe preşurile ţesute cu drag de bunica, traversez camera şi ajung în bucătărie. Bunica era o fire blândă, credincioasă iar ochii verzi parcă întăreau statura de semeţie pe care o afişa involuntar. 

   La şase seara aveam tren personal cu care plecam până la Luduş. De acolo aveam rapidul Iaşi-Timişoara supranumit şi trenul groazei, deoarece intodeauna era supraaglomerat. 

   De ieri îmi sălăşuia pe buze o întrebare sau o dorinţă. Dar nu am găsit momentul potrivit să o întreb.

 --Bunico, poate să vină Mihai cu mine până la Luduş?

  Aşteptam încremenită răspunsul. Se uită la mine parcă nu ştiu ce am zis, dar faţa i s-a luminat.

 --Da' bine zici. Aşa ştim că te urci în siguranţă în rapid. Mătuşa Magda te aşteaptă în gară la Timişoara.

  Liniştea, voia bună mă acaparează, măcar vom fi împreună câteva ore.

   Timpul trece incredibil de repede când ai ocupaţie. Aşteptam să vină Mihai să-i spun vestea. În jur de trei după-masă, a apărut să-şi ia rămas bun. 

 --Mihai, vrei să vii cu mine până la Luduş?

 --Pot?

 --Da.

 --Vin, cum să nu?, eu nu am îndrăznit să-ţi propun, mă bucur.

   Îi priveam ochii deveniţi sticloşi.

 --Ai terminat de împachetat?

 --Da. Un geamantan, o geantă mai mică şi bagajul de mână.

  Nu era puţin, dar acum aveam ajutor. 

 --Bun, plec şi eu acasă, să mă pregătesc. Ne vedem mai târziu.

 --Bine, te aştept.

   Îmi iau rămas-bun de la bunica, de la mama şi fratele meu mai mic. Pe mama o văd mai rar, din cauza serviciului. Este asistentă la spitalul comunal. Tata a murit când aveam 12 ani. Bunica se ocupă mai mult de noi. Toţi mă îmbrăţişează. Nelipsită este şi vecina care plânge mocnit.

 --Luisa, să ai grijă de ţine!

   Mihai mă ajută cu bagajele şi urcăm în tren. O parte din mine parcă se rupe. Nu eram sigură unde să încadrez acest sentiment ciudat de frică, ambiţie, curiozitate, regret. Destul este că mă devora până la leşin.

   Fără să vorbim prea multe pe tren, ajungem în Luduş. Mihai scoate tichet de viteză şi aşteptăm rapidul.

 --Luisa!

 --Mihai!

 --Spune tu, am zis eu. 

 --Ştii, nu mă prea pricep la cuvinte, dar mi-ai schimbat viaţa, modul meu de a fi şi de a vedea, dintr-o altă perspectivă, viaţa. Pentru asta îţi mulţumesc.

 --Mihai, acelaşi lucru pot să ţi-l spun şi eu...

  Nu mai pot scoate o vorbă. Un nod se pune în gât şi sunt gata să plâng. Trag aer în piept să-mi revin, nu vreau să vadă Mihai. Norii negri erau din ce în ce mai aproape şi vântul deveni puternic vestind furtună. Simt cum inima aproape încetează să mai bată. Se ridică de pe băncuţă şi se aşază în faţa mea, pe vine. Îmi ia mâinile amândouă în mâinile lui şi le săruta cu drag.

 --Draga de tine...

  Prima dată când îi văd ochii înlăcrimaţi. Este picătura care umple paharul. Niciun suflet de om nu putea rămâne insensibil la această privire de miel rănit. Lacrimile au început să-mi curgă pe faţă, nu le mai puteam controla.

 --Luisa, priveşte partea bună a lucrurilor, vei face o facultate. 

   În micul nostru sat era un eveniment să facă cineva facultate. Dar acest lucru , vocea blajină a lui Mihai nu reuşeşte decât să-mi amplifice starea. Fluierul trenului rapid care intră în gară cu viteză întrerupe vraja creată între noi. Mihai mă strânge la piept cu tandreţe şi mă sărută pe frunte.

 --Îmi eşti aşa dragă...

   Nu pot scoate nicio vorbă. Îl privesc cu drag şi durere. De ce doare?

   Găsesc numărul vagonului şi urc. În scurt timp îmi găsesc şi locul. Îl privesc pe Mihai pe geam. Privirea lui şi ochii înlăcrimaţi îmi rămân întipărite în minte ca un tatuaj, iar şi iar...Îi fac cu mâna.

 

*

 

  Dimineaţă, la şase, ajunge rapidul în Gara de nord a Timişoarei. Tuşa Magda mă aşteptă împreună cu verişoara mea. Este mai mică cu doi ani ca mine. Frumos îmbrăcată cu haine scumpe, mă gândeam eu. O cheamă Clementina. Avea părul blond, uşor ondulat. Purta ochelari şi aparat auditiv. Mă primesc călduros, încarcă bagajele în portbagaj şi pornim pe străzile şerpuite ale oraşului. Este prima oară când sunt în Timişoara. Ajungem.

   Ajunge fata de la ţară la oraş. Prima impresie când am intrat în apartament a fost:"trebuie să fie bogaţi!". Este prima dată când vedeam cum arată o baie, o maşină de spălat rufe sau vase. Mă simţeam o cenuşăreasă, de fapt tot timpul şederii mele acolo m-am simţit aşa. Ulterior aveam să aflu că aveau un restaurant, un laborator de prăjituri şi un autobuz care făcea curse regulate în Serbia. Mi-a arătat camera. Era mică şi elegantă, cum nici nu visam. Am despachetat. Nu mă simţeam bine. Era prima data când îmi era ruşine cu hainele mele. 

   A doua zi am plecat în oraş, m-a dus tuşa la coafor şi cumpărături, am fost în piaţa mare, până seara am fost frântă. Una peste alta nu a fost aşa rău. 

 --Cum a fost, Luisa?

 --Bine!

 --Las' că n-o să ai timp să-ţi fie dor de casă!

   Mi-a surprins privirea neîncrezătoare.

 --Mâine mergem la facultate să te înscriu. Ai emoţii?

 --Nu, am răspuns hotărâtă. Eram sigură pe mine, alte îndoieli mă măcinau, alte ziduri şi mări de trecut. 

 --Bine. Noapte bună.

 --Noapte bună, tuşă Magda.

   Acesta era momentul meu de linişte, să rămân eu cu eu, să pun în balanţă temerile. A fost prima dezorientare din multele pe care o să le am. 

   A urmat o noapte de luptă cu nehotărârea, ascultând ritmul acela neuitat al apei pe acoperiş. "Îmi eşti aşa dragă!", vocea parcă era lângă mine. Acum pot să plâng în voie. Lacrimi calde îmi brăzdau faţa. Nu ştiu când am adormit, nu ştiu unde sunt, nu ştiu ce să fac...

 --Luisa, trezeşte-te!

  Buimacă, mă străduiam să cobor cu picioarele pe pământ, mai bine zis cu mintea.

 --Bună dimineaţa!

 --Neaţa, pregăteşte-te, plecăm. 

   În câteva minute eram gata, gata de a descoperi lucruri noi, de a păşi...

Contemplăm pe geam blocurile, aleile, tramvaiul, totul era nou pentru mine. Ajungem la facultate. Mă înscriu la mate-fizică. Mă fascina îndeosebi fizica moleculară şi ceea ce ţine de mister şi necunoaştere, fizica cuantică. 

 --De ce fizica, Luisa?

 --Nu ştiu, dintodeauna mi-am pus o mie de întrebări despre spaţiu-timp, este ceea ce îmi place şi vreau să fac.

   Mătuşa mă privi cu un aer blajin şi tind să cred că şi cu mândrie.

 --Vreau să-ţi cumpăr o rochie nouă, dacă accepţi.

  Am dat afirmativ din cap şi un surâs de mulţumire îmi încununa chipul.

   Mă aşteptam ca timpul examenelor să fie mult mai tumultuos şi emotiv, dar spre surprinderea mea, totul a decurs în linişte. Examenele le-am luat cu note foarte bune, fiind printre primii zece. Mătuşa era fericită.

 --Luisa, vreau să fac ceva pentru tine drept răsplată, să fie şi pentru ai tăi o surpriză.

   Fără să vreau am afişat un zâmbet ironic. Rezultatul examenelor mă face să fiu mai încrezătoare, mai sigură pe mine. 

 --Ascult, tuşică.

 --Plecăm acasă la tine cu maşina, toţi: eu, unchiul tău şi Clem.

  Faţa mi s-a luminat, am sărit de pe scaun:

 --Ura! Este cel mai frumos cadou. Mulţumesc, tuşică.

  Din instinct o cuprind şi o sărut apăsat pe obrazul drept.

   O să ajung acasă!

[Corina Militaru]

Am citit cele doua parti, retraiesc alaturi de Luisa amintiri, amintiri...

Frumos! Astept cu nerabdare continuarea.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Frumos scris textul, bine condimentat cu trairile emotive ale fiorurilor din prima iubire. Bine redate, ca si cum ar fi fost ieri.

Desi am mai citit acest capitol al romanului in lucru al Mariei, placerea a fost aceeasi.

Sofy

[Belean Maria Ileana]

Multumesc mult Corina, cu drag

Corina Militaru a spus :

Am citit cele doua parti, retraiesc alaturi de Luisa amintiri, amintiri...

Frumos! Astept cu nerabdare continuarea.

Cu drag,

[Belean Maria Ileana]

Multumesc din suflet Sofy, multumesc ca esti mereu aproape de mine...:):):)

Sofia Sincă a spus :

Frumos scris textul, bine condimentat cu trairile emotive ale fiorurilor din prima iubire. Bine redate, ca si cum ar fi fost ieri.

Desi am mai citit acest capitol al romanului in lucru al Mariei, placerea a fost aceeasi.

Sofy

[Belean Maria Ileana]

Multumesc Mihaela...cu drag mult!
Mihaela Popa a spus :

Mi-ai încălzit sufletul şi cu acest capitol, Mari!

cu drag,

Mihaela