Antifabulă

[Angela Dina]

       De l-ar fi întrebat cineva în urmă cum fusese călătoria, corbul ar fi înşiruit zgârcit câteva fapte, năucit de năvala de imagini, de sonuri printre care căzuse atunci! Şi poate cel mai grozav i se păruse… găsirea unui prieten!

       Din cuibul cald, pufos, dar îmbeznat în stâncă, ieşise ca de obicei şi atunci. Aşa făcuse de când îşi cunoscuse părinţii, timid grozav, dar tânjitor să ştie, să afle ce şi cum e pe lumea asta. Nu mai avusese răbdare să se cuminţească în aşteptarea mesei, nu!

       Recunoştea că se trezise flămând, chiar aruncase croncăneli chemătoare! Şi tare ar fi înfulecat ceva mai de soi, gândea puiul, în clipa când mamă-sa ateriză în fâşâitul ei mătăsos la doi paşi!

       Nu-i veni să-şi creadă ochilor! Din clonţul ei se legăna o broscuţă! Ştia de gustul ăsteia, căci se mai bucurase de atare gustare. Croncăni repejor şi ţopăi lacom-lacom să ia din pradă!

       Dar ce să vezi?! Corbiţa se îndepărtă până spre marginea treptei stâncoase, mărunţi prada şi aşteptă ca puiul să vină la pofteală.

       Când acesta fu gata s-apuce, îl împiedică aşezându-i-se în faţă, despărţindu-l de râvnita fărâmitură! Şi, mai mult, printr-un sunet scârţâitor îl făcu să creadă că mare năpastă l-aşteaptă!

       Încurcată şi dezamăgită, nemintoasa odraslă croncănise a jale, îşi întinsese aripile, plonjând rapid spre temelia stâncii.

       Atunci puiul nu înţelesese că era o lecţie de stăpânire de sine care se cerea-nvăţată înainte de-a se bucura de ceva! De ce procedase aşa mamă-sa? Doar din grijă pentru el! Avea să părăsească adăpostul în curând...

       Planând, uită rapid ce pierduse! Şi asta se-ntâmplă fiindcă alunecase printr-o volbură de culori minunate... Şi verdele i se păru că-l cheamă c-un alint. Atingând pământul, chiar se repezi spre-o bogăţie de proaspăt crud, frumos aromitoare şi fremătândă. Ţopăi nerăbdător.

       Când se-apropiase îndestul, văzuse cu mare uimire cum ceva pufos şi roşiatic, sfârşind printr-un smoc alburiu, se mişca uşurel încolo şi-ncoace.

       Corbişorul, neştiind ce-i aşa drăcovenie, apucase vajnic în clonţul său lat şi puternic năzbâtia mişcătoare. În clipă i se arătase dinainte o dihanie cumva mai mare decât el, toată numai ochi jucăuşi, urechi iţite şi botic umed şi pofticios, din care sclipeau în lumina soarelui dinţi mărunţi-mărunţi, două fierăstraie curbate şi grozav de ascuţite!

       Surprins de-asemenea şi el, vulpanul sărise pe labele din faţă înaintând. Gestul ăsta-l făcuse pe corb să-i întoarcă spatele, căutând scăpare-n lumina marginii de pădure. Dar strădania-i fusese degeaba.

       Arătarea îl ajunsese şi haţ! îl apucase pe corb de mândreţea de coadă. Ba mai mult, îşi aruncase a captură şi lăbuţele gherănoase din faţă, cu gândul să frâneze alunecarea corbie şi lucioasă.

       Ambiţionat de încercarea necunoscutului de-a-l ţintui locului, pasărea îi copiase intenţia, aşa că, preţ de câteva clipe, lângă tufa rămuroasă, un rotocol jucăuş din blană arămie şi pene strălucitoare, negre-albăstrii dansase prietenos un ritm al cunoaşterii şi al înţelegerii: doi copii plini de zvâc se descoperiseră şi priveau asta cu mare încântare!

       Când ostoiseră ritualul împrietenirii, simţiră tot împreună setea de apă zviduitoare a neputinţei după aşa hârjoană.

       Vulpanul, stăpân cunoscător al pământului, o apucase înspre şipotul răcoros din susul tufărişului. Croco îl urmase încrezător. Ajunşi, băură din licoarea cristalină. Şi, deşi unul ciuguli şi celălalt lipăi, efectul fu deopotrivă de mulţumitor, vulpanul scuturându-şi delicat boticul, corbetele înfoind a cochetărie penajul gâtului, amândoi îndepartând orice picătură le-ar fi putut ştirbi din frumuseţea avută.

       Revigoraţi, reîncepuseră joaca. Acum ea se numea prinde-mă, dacă poţi!, alternând cu momente de acrobaţie maiestrită, căci vulpanul improviza căţăratul pe tulpinile copacilor, doar să-l captureze pe corbişorul pitit pe vreo creangă mai joasă...  La rându-i, corbetele şerpuia ţopăind printre ierburile înalte ce-l împiedicau pe celălalt să-l vadă, luându-i urma exclusiv după miros.

       Aşa petrecură înfrăţiţi întâia lor zi de joacă, căzând frânţi de oboseala zbengului către amurg…

       Cum era ceasul când oricare lighioană a pădurii cată mâncare ori un adăpost, propriu ori unul întâmplător, simţurile vulpişorului erau stârnite la maxim. Urechile frământau sunete cunoscute sau nedesluşite, boticul amuşina preajma pofticios, anticipând himeric un festin pe măsura măreţului eveniment petrecut, iar mârâitul uşurel şi nerăbdător poruncea nu ştia nici el cui să vină odată demâncarea!

       Nici corbul nu era pasiv. Croncănea a geamăt din ce în ce mai insistent, fiindcă foamea nu-l mai înconjura, ci-l suliţa direct în pipoţica-i golită cam de multişor.

       Totul se-nverşună în el când auzi chemările deznădăjduite ale mamă-sii - Croco, încotro ai pornit-o? Pesemne nu se afla departe de sălaşul de pe stâncă şi ea nu contenise a spera să fie auzită de odrasla zurbagie, poate şi nefericită… Dar chemările-i rămâneau zadarnice, fiu-său neputând uita jocul amăgitor al mamei făcut dimineaţă. Acum nu-i va da semn! Poate mâine ori cine ştie când?!

       Absorbit de pofte şi răzbunări, nu băgă de seamă când camaradul său roşcovan pusese gheara pe un şoricel deja mort şi-l rupea cu dinţişorii, îmbiindu-l din ochi şi pe el. De dragul surprizei mai croncăni de câteva ori, apoi se-alătură tovarăş egal, să se fericească de cină!

       Sătui, şi-au aţintit privirile mulţumite unul către altul. Şi-au luat rămas-bun, înţelegând perfect mesajul, chiar de unul scheunase uşurel, iar celălalt croncănise cât putuse mai plăcut. Apoi s-au retras din arena jocului, unul cufundându-se în pădure, celălalt ridicându-se hotărât spre cuibul din vârful steiului...

*

       Asta ar fi bucurat ochiul şi inima unui privitor imaginar, chiar de mintea-i ar fi zburat spre mâine, către o nouă regăsire... Deşi nu ar fi putut crede că-nfrăţirea din prima zi va dăinui peste vreme, peste năravuri de sălbăticiuni, observatorul ar fi spus clipei Stai!, cucerit de minunea trecerii celor doi peste opreliştile firii cu-atâta farmec delicat de... copil.

[Corina Militaru]

Superb! Am citit cu deosebită plăcere! :)

[Angela Dina]

Mă bucur nespus, Doamna Corina! :)

Corina Militaru a spus :

Superb! Am citit cu deosebită plăcere! :)

[Sofia Sincă]

Splendid!

Și uite așa, o imaginație fantastică croiește o capodoperă, după fabula Corbul și vulpea, a lui La Fontaine. Impresionant la maxim pentru forma în care este scris, pentru bogăția figurilor de stil și candoare ce o emană acest micuț text. Bucuria și gingășia cu care sunt descrise micile animale, ideea că între orice dușmani se poate forma o legătură de prietenie trainică.

Multă admirație!

Sofy

[Angela Dina]

Mulţumesc Doamna Sofy! Meritul este al vieţuitoarelor care ne învaţă să fim… oameni! :) Eu m-am făcut mesagerul lor ocazional …:)

Sofia Sincă a spus :

Splendid!

Și uite așa, o imaginație fantastică croiește o capodoperă, după fabula Corbul și vulpea, a lui La Fontaine. Impresionant la maxim pentru forma în care este scris, pentru bogăția figurilor de stil și candoare ce o emană acest micuț text. Bucuria și gingășia cu care sunt descrise micile animale, ideea că între orice dușmani se poate forma o legătură de prietenie trainică.

Multă admirație!

Sofy

[giurgiu maria]

O poveste frumoasă! Copiii fie ei fiare sau pui de om în inocența lor nu știu de ,,opreliștile firii". Acestea și le însușesc prin educarea lor de către părinții.Interesant! Felicitări!

[Angela Dina]

Vă mulţumesc tuturor pentru apreciere!