Un singur izvor – adevăr şi talent (Cronică literară)

[Ion Lazăr da Coza]

Un singur izvor – adevăr şi talent

 

     Poetul buzoian, Alexandru Bolache, îşi deschide volumul de poezii, Hamal în portul visurilor, volum ce constituie debutul editorial, cu o poezie, reprodusă aici în întregime, care se vrea, şi reuşeşte pe deplin, să fie credo-ul său poetic: „mi-e slova lin izvor de apă dulce/ la care vin străini să se adape/ şi vin priveghetori ca să se culce/ într-un culcuş încă purtat de ape// ea poartă pe alocuri vocea tristă/ prin care tot încerc să-mi chem bătrânii/ precum ciobanii tot îşi cheamă câinii/ când lupii vin la stână sus pe creastă// e uneori o lacrimă fierbinte/ pe care toţi au dreptul ca să umble/ voi spune doar atât obraz nu dinte/ trec amintirile pe lângă tâmple” (slova), şi cu asta se pare că s-a spus totul. Totuşi vă invit să decelăm cât mai multe aspecte ale creaţiei, convinşi fiind că oricâte am revela tot mai rămân unghiuri inedite prin care să-i admirăm poezia şi să-i (ad)notăm, pe-o margine de suflet, versul. La o fugară privire de ansamblu, sesizăm stilul uşor eclectic, dar bine armonizat, datorat („cauzat”, vor spune unii) de perioada lungă în care a fost zămislită cartea.

     Fericit reprezentată e lirica optzecistă, un optzecism temperat, original, însă cu mici şi rare ecouri soresciene: „te înşeli nepoate/ carul-mare/ a fost construit mult mai târziu/ la început/ străjuia pe cer doar carul-mic/ cu ajutorul căruia sărmanii/ îşi aduceau din cer iluziile/ cu timpul/ s-a făcut o adevărată potecă/ de la cer la pământ/ de la pământ la lună/ apoi/ poteca s-a aglomerat/ şi Dumnezeu/ a construit un car/ mai mare/ pentru nevoile tot mai mari/ ale acestora/ să ştii de la mine nepoate/ în curând vor fi/ trei care/ pe cer” (de vorbă cu nepotul). Indiferent de stilul abordat, poetul ştie că valorile certificate de timp, valorile etern umane nu au cum să ducă la desuetudine, şi mai ştie că aceste depozite sunt inepuizabile, cum inepuizabile sunt variaţiunile pe care un talent adevărat le poate exploata într-o marjă de originalitate evidentă. Astfel, îndrăgostit, aruncă pe foaia pură, ca petala de nufăr, mirifice jerbe de metafore – „ai uneori aromă de şerpoaică/ o stalactită ce zâmbeşte în deşert/ Orfeu cu vâslă împărţind în barcă/ aceeaşi doi canini de tigri la desert” (surogat) –, recunoaşte bărbăteşte slăbiciunea dar şi puterea pe care i-o dă acest sentiment: „el este frumos doar/ când este copil/ sau când iubeşte/ o femeie/ (…) pentru că ia forma iubirii,/ cum ia poetul forma versului” (perpetuum); acceptă şi doreşte pierderea reperelor existenţiale – „Iubito acum totul e atât de minunat/ (…) şi totuşi vine o clipă/ când îmi vine să plâng/ ca un copil/ îmi vine să plâng uneori/ chiar şi atunci când eşti lângă mine/ şi mi-e dor de tine/ şi te simt prea aproape/ şi atunci de mine/ mi-e dor/ dar nu mai sunt al meu/…” (pelerinaj), ori temporale „dă-mi iubito/ un strop de vin/ sculptat/ în flori de cireş/ sau lasă-ţi buzele/ să-ţi îngheţe/ într-un vals/ (…) iubito mâine/ vreau să fie ieri... (întoarcere în timp). Iubirea nu e frumoasă fiindcă i se întâmplă numai lui: „(…) doi adolescenţi/ alergau/ de la un capăt al iubirii/ la celălalt/ al uitării de sine (…)” (primăvară), iar o ceartă de îndrăgostiţi capătă dimensiuni cosmice („amintirile/ au devenit fiare sălbatice/ devoratoare de luceferi”), geologice („suntem vulcanul ce erupe”), sau e rezultanta vreunei cabale („şi întrebăm genii abile/ de ne-au clonat fără să ştim”)…

     Deşi se pare că „A murit Atlantida scufundată în lacrimi” şi că atlanţii „se duc şi acum şi înoată spre munţii/ Pe care trăieşte doar poetul” (salvamarul), deşi e sigur că sfaturile îi vor fi iarăşi ignorate de către cetate, aceasta riscând să repete cataclismele istorice şi sociale, poetul, nicicând vindecat de donquijotism, ia atitudine civică, avertizând(u-ne) într-o Postdecembristă: „principial nu s-a schimbat nimic/ libertatea a rămas/ arta de a juca în lanţuri…”. Tot aici găsim, alături de alte reuşite şi înălţătoare poezii, o rugăminte – „(…) supuşi la curte astăzi rugăm Domnul/ sub cerul liber ca să trecem Prutul/ pierdut-am paşaportul pe la poartă/ şi-aducem ca dovadă şi ca soartă/ amprenta noastră când frământăm lutul (…)” – ce-l aşează pe Alexandru Bolache în compania unor valoroşi barzi basarabeni, cum ar fi Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolaie Dabija ş.a., făcându-ne să îi iubim, ireversibil şi necondiţionat, stihul. Tot ca poeţii amintiţi mai sus, şi buzoianul nostru a închinat versuri memorabile mamei şi satului, satului din amintirile sale, fără a deveni idilic, însă şi a celui contemporan, cu metehnele şi dramele lui (fiii plecaţi la oraş ori la muncă în străinătate, depopularea, emanciparea cu orice chip…).

     Despre aceeaşi emancipare cu orice chip, dar la scară naţională, sesizând corect că e vorba despre un cosmopolitism gregar („din setea de-a fi/ mai moderni mai aproape/ de inima noului imperiu/ ce gata/ cucerit-a peste noapte/ fără fum Europa” «dulce dar tristă»), el amendează fenomenul, care se întâlneşte şi în artă, asumându-şi, ante factum, etichetări din partea acestor adepţi: „(…) am fost un clovn nebun am fost am fost poet/ din toate-am fost câte puţin cu modestie/ dar asta-i calea mea şi-mi pare mie/ că de aceea spuneţi voi că-s desuet” (Am fost…).

     Nu! Când ai de partea ta adevărul şi talentul nu ai cum să fii demodat!

 

Ion Lazăr da Coza

Cronică literară apărută în Revista SALONUL LITERAR Nr. 86

(Redactor-șef, Culiță Ioan UȘURELU)

[bolache alexandru]

Mulțumesc domnule da Coza pentru frumoasa recenzie la volumul meu de debut. Acest debut nu s-ar fi concretizat fără Insemne Culturale! Mulțumesc!

[Dumitru Ichim]

O recenzie pe care orice poet și-ar dori-o.

[gina zaharia]

Felicitări, Alexandru Bolache, felicitări prieten drag, da Coza!

[Valeria Merca]

Felicitari, d-le Alexandru!

Felicitari, dragul nostru, da Coza!

[Corina Militaru]

O recenzie minunată! :) Drag de voi!