De ce nu înverzeşte omul, ca pomul?

[Exemplu de Titlu]

Mă uitam la ea din profil; cu greu îmi opream lacrima. Mama îmbătrânise, intrase la apă, săraca, cum îi plăcea ei să zică, da' tot şugubeaţă rămăsese...Doar ridurile adânci ce-i brăzdau faţa mică şi ochii mijiţi arătau anii ce au trecut peste ea. Altfel, avea o voce cristalină, la fel ca şi râsul şi sufletul deschis şi tânăr.
O podideau lacrimile când îşi aducea aminte de traiul cu tata şi bombănea atunci pe sub barbă:
-Să stea acolo, acum, că stă bine! Să-şi ia şi curvele cu el!
-Mamă, nu-l mai vorbi de rău! Despre morţi, numai de bine! Lasă-l să se odihneasă-n pace!
-Nu-l las, Vico, nu-l las! Ce, el m-a lăsat pe mine? Doar ştii cât m-a chinuit!
-Ştiu, mamă, ştiu!

Parfumul teilor parcă-i mai îmblânzi faţa...
-La el, acolo, or fi tei, Vica? Că tare-i mai plăceau pomii! Ştii, când a tăiat primăria plopul din faţa blocului, a plâns.
Ajunsese până la noi în balcon, mamă! Şi ştii ce răcoare aveam în casă! Tac-tu stătea cu orele şi vorbea cu el. S-a îmbolnăvit de inimă rea atunci.
Acum a crescut teiul, dar nu mai e să-l vadă...Or fi tei la el, acolo?
-Nu ştiu, mămică! Da' ce-ţi pasă? Că până acum îl huleai!
-Ei, lasă-mă şi tu, nu mă mai certa! Că aşa-mi vine mie: şi să-l plâng şi să-l ocărăsc. Era tânt şi egoist, numai pe el se iubea.- când m-am îmbolnăvit şi eu şi m-am internat în spital a început să mă înjure, mamă, cât era de bolnav; că cine îl mai îngrijeşte pe el? Auzi tu, parcă eu vroiam să mă îmbolnăvesc! Ah, lasă-l să stea acolo, că stă bine! Tremura sufletul în mine când se apropia ora să vină acasă. Găsea tot timpul ceva de zis. Ce viaţă am dus şi eu, măi, mamă! A trecut ca pasăre-n zbor.
Da'acum trăiesc şi eu liniştită, fac ce vreau, mă scol când vreau. Nu mi-e dor de el deloc! Nu-i duc lipsa, c-a fost al dracului rău!
-Mamă, nu mai zice aşa că-i mort, ce naiba ai azi? Vorbeşte şi tu despre altceva!
-Da' cu cine să vorbesc şi eu despre el? Îmi mai descarc şi eu sufletul, că e prea plin. Doar ştii cât m-a chinuit cu curvele lui!
-Hai, măi, mamă, de unde ştii toate tâmpeniile astea?
- De la lume, mamă, de la lume.
-Şi lumea de ce nu ţi-a spus atunci, când trăia? Femei bătrâne vă ţineţi de prostii, bârfiţi morţii. Ce, Dumnezeu, măi, mamă? Îţi faci rău singură!

-De ce n-o înverzi şi omul ca pomul? Toamna să-şi scuture frunzele şi primăvara să înverzească din nou?
Se oprise sub un cireş care-şi scuturase fructele pe trotuar şi se uita la ramurile lui, cu ochii plini de lacrimi; îşi împreunase mâinile a rugă. Mă uitam la ea şi îmi venea s-o iau în braţe şi să fug cu ea departe de moarte...cât o s-o mai am? Dumnezeu ştie!
-Hai, mamă acasă, că s-a făcut noapte! Şi să nu te-mpiedici în vreo groapă!
-Ei, mă scol eu, nu rămân priponită! şi începu să râdă cu poftă, ridicând din când în când crenguţa cu flori de tei pe care o rupsese dintr-un pom, la nas:
-Vica, mie nu mi-e frică să mor, da' ştii ce? Tare mi-e teamă că nu mai văd toate astea: pomii, florile, cerul...ce mă fac fără ele? Mor!
-Mamă, dacă mori, mori şi gata! Nu mai mori a doua oară! Sau, cine ştie?
-L-oi întâlni pe tac-tu, acolo? Ştii, că nu vreau!
-Ştiu, mamă, ştiu!
Am luat-o de mână, am sărutat-o pe obraji şi mi-a zâmbit cu lacrimi:
-Să nu mă îngropaţi lângă el, auzi? Că rău m-a chinuit, rău!

 

-Hai, mamă, hai acasă!

[Ionel Mony Constantin]

 O proză foarte bună, scrisă cu mână sigură. Aş propune doar să eliminaţi ultimul pasaj pe care îl şi marchez , pt. ca nu este necesar.

Noaptea a luat cu ea, tot năduful mamei şi l-a aruncat în mare...valurile au început să geamă de atâta durere, cerul s-a înnegrit, tunete au născut fulgere, furtuna a amestecat adâncul cu apele de suprafaţă, ascunzând toată tristeţea şi revolta unei vieţi.

 El explica doar ceeea ce stim deja din curgerea prozei ( viaţa grea a mamei), devenind tautlogic  şi nu mai este necesar.

Ultima propoziţie:

-Hai, mamă, hai acasă!

incheie perfect o proza reuşită pentru care va felicit

PS: Nu am parti-prisuri faţă de scrierile dvs sau a  vreunei alte persoane care posteaza. Imi voi exprima sincer şi deschis opinia( unde va fi cazul cu argumente) prin prisma  punctului meu de vedere.

[Ionel Mony Constantin]

  Nu-i nici o  problemă, orice rană se vindecă in timp.

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări, Violetta! Am lăcrimat. Săraca mamă... Încă-l iubeşte...

Bună proză!

[Corina Militaru]

Text scris cu sensibilitate. Mi-a placut.

O mica observatie, "ce au trecut peste ea."- suna mai bine, trecusera peste ea... zic eu.

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Un text plin de sensibilitate, creat frumos şi ingenios prin dialog.

Fiică şi mamă într-o imagine romantică. O mamă încercată de meandrele destinului şi de un soţ despotic. O fiică blândă, iubitoare, care-şi dojeneşte mama cu dragoste.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Vasilisia Lazăr]

Am dus prozele tale în Bibliotecă.

http://insemneculturale.ning.com/page/biblioteca-noastr

[SPRINCENATU DAN]

Momente de viaţă atât de frumos creionate ! Mi-a plăcut Vio ! Felicitări !

Cu drag, Dan

 

[Ion Lazăr da Coza]

Linia de dialog („–”), e mai lungă decât cratima (liniuţa de unire, „-”), se obţine (când lucrezi pe Word) apăsând simultan tasta Ctrl şi tasta semnului minus! Linia de dialog nu se lipeşte de cuvântul pe care-l precede!

Ajunsese până la noi în balcon, mamă! Şi ştii ce răcoare aveam în casă! Tac-tu stătea cu orele şi vorbea cu el. S-a îmbolnăvit de inimă rea atunci. 

Acum a crescut teiul, dar nu mai e să-l vadă...Or fi tei la el, acolo?   Aici ai încurcat/anulat dialogul.

Da'acum > Da' acum Trebuie blanc (pauză) după apostrof! În cazuri ca acestea nu trebuie: dom'le, to'arşu' etc. 

Proză excelentă.

Cu prietenie,

da Coza