Tămâie în foc

[Alina Ilie]

Mă dor pietrele de sub tălpi
Iar vântul îmi zgârie față
Când se întoarce din câmpi
Mă agață cum acul cu ață
Străpunge punct și ocoale,
Ca unghia tare, împinsă
În carne, în os și în moale.
Dorul mă strânge, învinsă
Mă aflu, frâng mâ’ni în poale.

Mă doare țărâna din pietre,
Apa îmi arde și gură, bărbie,
Obrajii sunt pârjolitele vetre,
Cuib ce-dezmierdu-l îmbie,
Unde se-ngână sărutul tău.
Simt că mor or’ cad în fobie
De lipsă de minele din ochiul tău.

[Vasilisia Lazăr]

Nu doar interesantă varianta domnului Cicu! Muuult mai bună! Ar trebui să ții cont. Eu știu ce presupune să muncești textul cuiva, iar răspunsul tău, față de un colos al literaturii, nu-mi place deloc. Nu zice nimeni să o adopți, dar măcar să schimbi ceva, fiindcă multe lipsuri au versurile tale. Rima tălpi/câmpi? Ție cum îți sună? Rima tău/tău? Învinsă/împinsă denotă sărăcie în vocabular. Și, în general, rimele din aceleași părți de vorbire denotă asta. Și ai multe așa. Nu vreau să te superi, dar într-un cenaclu nu e suficient doar să postăm, trebuie să ținem cont și de părerile celorlalți, nu s-a născut nimeni geniu. Asta dacă vrem să progresăm, dacă nu, dăm bir cu fugiții. Au făcut-o mulți. Sau ignorăm orice sfat. 

[Ada Nemescu]

"Apa îmi arde și gură, bărbie,
Obrajii sunt pârjolitele vetre," 

apreciez, moi aussi , ce nu înțeleg este de neînțeles, cum spune Nichita....

aDa  

[Alina Ilie]

Vă mulțumesc frumos pentru popas!

Interesanta și varianta dumneavoastră.

[Tudor Cicu]

Hai să spunem că suntem prinși în atmosfera unui cenaclu și ne permitem , în discuții, intervenții inedite. Atunci, dacă eu aș fi fost acela, cu siguranță ți-aș propune o variantă de studiu. Că doar așa ne putem arăta, cum spunea E. Cioran:  (că „fiecare părere e în mod necesar parțială... fiind sigur că nu-l ucizi neapărat”)

Mă dor pietrele de sub tălpi       Mă dor tălpile pe pietre
Iar vântul îmi zgârie față            Vântul îmi zbicește fața
Când se întoarce din câmpi        Și pustiul din câmpie
Mă agață cum acul cu ață            Mi-a urzit pe-o pânză viața.
Străpunge punct și ocoale,          Gheara dorului în carne   
Ca unghia tare, împinsă               Simt cum arde și mă frânge
În carne, în os și în moale.          Să mă dau acum învinsă
Dorul mă strânge, învinsă           Ori ca visul să-mi răstoarne
Mă aflu, frâng mâ’ni în poale.     Tu chiar vrei, azi, a mă plânge?  

Mă doare țărâna din pietre,        Cum țărâna de sub pietre
Apa îmi arde și gură, bărbie,      Acel strop de apă vie  
Obrajii sunt pârjolitele vetre,     Răcori-va multe vetre...
Cuib ce-dezmierdu-l îmbie,        Și ca puii-n cuib, se știe
Unde se-ngână sărutul tău.        Tot aștept sărutul tău.
Simt că mor or’ cad în fobie        Doamne, chiar și ani o mie
De lipsă de minele din ochiul tău.  Treaz fă-mi gândul, mai mereu!

[Ada Nemescu]

O scriere curajoasă. De dragul rimei, unele cuvinte se mulează pe structura dorită , nu ușor...

Parcă simt aroma de tămâie....aDa