SHAKESPEARE – Sonet XXXIX

[Laurean Mihai Gherman]

Oh! cum te pot cânta cum se cuvine,

Când toată eşti tot ce am eu mai bun?

Ce haznă are-o rugă pentru mine,

Când ruga tot de dragul tău o spun?

 

Chiar şi aşa, trăind-o separat,

Iubirea nu mai poartă-acelaşi nume,

Dar împărţind-o, te-aş fi înzestrat

Cu tot ce numai ţie-ţi se cuvine.

 

Absenţă, eşti supliciu dovedit,

Când tihna ta nu-mi e-ngăduitoare,

Să destind timpu-n gânduri de iubit.

Sunt timp şi gânduri dulci decepţii oare?

 

Mă-nvaţă toate cum să fac iar doi,

Ruga-i în van, departea mea rămâi.

O! how thy worth with manners may I sing,
When thou art all the better part of me?
What can mine own praise to mine own self bring?
And what is't but mine own when I praise thee?

Even for this, let us divided live,
And our dear love lose name of single one,
That by this separation I may give
That due to thee which thou deserv'st alone.

O absence! what a torment wouldst thou prove,
Were it not thy sour leisure gave sweet leave,
To entertain the time with thoughts of love,
Which time and thoughts so sweetly doth deceive,

   And that thou teachest how to make one twain,
   By praising him here who doth hence remain.

[x]

Nu mă mai satur de sonetul ăăăăsta! :)

[Ion Lazăr da Coza]

Popas plăcut.

da Coza