Dulce-amar XVI

[Sofia Sincă]

Pe măsură ce timpul se scurgea, capitalul caselor de amanet se mărea.
Românii aglomeraţi de datorii, din dorinţa de a-şi achiziţiona lucruri multe de care până atunci nu avuseseră parte, în deosebi dintre cele casnice, amanetau aur sau alte obiecte preţioase. Dacă nu le puteau recupera până la data scadentă stabilită prin contract, dobânzile creşteau vertiginos şi se renunţa la ele. Era mai convenabil să cumperi din nou acea bijuterie, decât s-o recuperezi de la amanet. Regretul rămânea inestimabil, doar atunci când era vreo bijuterie de familie, cu valoare morală.
Casa de amanet profita din aceste întâmplări nefericite ale clienţilor, vânzând obiectele dublu.
Fery înmulţi casele de amanet răspândindu-le şi prin oraşele apropiate ale judeţului şi chiar în comunele mai mari. Nu cheltuiau nimic pentru ei, în afara unei sume considerată salariu. Doreau ca Roberto să fie mulţumit.
Maşina promisă, unicat sosi în Piteşti. Desigur Fery învăţă să o conducă şi era foarte mândru când pleca din faţa blocului cu Miruna pe bancheta din dreapta. Se maturizase, era un tânăr om de afaceri, iar împreună cu iubita lui făceau un cuplu perfect.
Situaţia dintre cele două familii, Ioniţă şi Arvat se schimbase mult în bine. Se legase o prietenie strânsă între ele. Se întreceau în amabilităţi, în a-şi oferi servicii una, alteia. Eva era deseori invitată la masă de către doamna Ioniţă, care gătea excelent. De fapt, doar asta făcea ea, împreună cu soţul: cumpărături alimentare şi mâncare ca la popotă. Toţi cei ce treceau prin casa lor erau invitaţi la masă.
Rochia de mireasă pentru Miruna avea să fie adusă din America de Roberto, iar naşi erau viceprimarul oraşului cu soţia, rudă cu domnul Ioniţă. De ceva timp Miruna lucra la primărie, de când vărul ei după tată ajunsese viceprimar. Se anunţa nuntă pompoasă, mirii şi naşii fiind edili ai oraşului.
Cele nouă luni, trecură, se apropia venirea în ţară a celor doi americani precum şi nunta cuplului.
Avertizaţi în privinţa bagajelor trecute peste ocean cu avionul, Fery şi Miruna au plecat la aeroport în Bucureşti, fiecare cu maşina lui. Cu toate că cele mai multe pachete fuseseră trimise cu vaporul, riscau ca acestea să nu intre într-o maşină.
În aeroport, cei ce nu se mai văzuseră de vreo opt ani atrăseseră atenţia cu îmbrăţişările lor explozive. Roberto îşi strângea fratele în braţe, fără putinţă de a se mai putea dezlipi câteva minute bune, iar pe Miruna o învârti de câteva ori, ca pe un fulg. Roberto era un bărbat matur trecut de treizeci de ani, cu muşchii dezvoltaţi prin efortul fizic prestat.
Tibi nu se mai sătura să-i privească, să-i atingă, să-i admire.
- Da’ frumoşi mai sunteţi, mă... Când am plecat noi eraţi copii, iar acum sunteţi nişte tineri... stas!
Cei doi româno-americani îşi găseau destul de greu cuvintele în limba română. În ultimul timp vorbeau şi între ei în limba ţării  care-i adoptase, ba mai mult ziceau că ei gândesc în engleză.
Bucuria revederii celor doi emigranţi cu restul familiei nu se compara cu nimic.
Urmară alte îmbrăţişări frenetice în Piteşti. De acum se includeau şi părinţii Mirunei în aceeaşi familie. Ei puseseră la dispoziţie băieţilor un apartament achiziţionat pentru fiul lor, stabilit momentan în Bucureşti.
Băieţilor total schimbaţi, după lunga perioadă în care au lipsit din ţară, li se părea totul pe dos. Roberto îi atrăgea atenţia Timeei că stă prea mult în bucătărie, că americancele nu fac asta, că a pus prea multe kilograme în plus pe ea. Avea impresia tot timpul că lipseşte ceva, un ceva care nu ştia cum să-l numească. În schimb pe Imre mic îl adora şi-l purta după el. De altfel, micul răsfăţat nu se mai dezlipea de unchiul Roberto.
Tibi îşi căută familia, mai precis pe tatăl lui care se scălda vârtos în aburii alcoolului. Îi adusese şi el cadouri, dar nu prea avea cu cine să se înţeleagă. Tatăl aproape nu-l recunoscu. Ştia că unicul lui fiu este în America, dar nu spera să-l mai vadă vreodată. Iar dacă acest tânăr spune că el este Tibi era de acord, însă putea fi oricare altul. Fiul trecea în fiecare zi să-l vadă şi să-i ducă mâncare.
Apoi îşi căută mama. Se întâlni cu ea în oraş şi o invită în apartamentul din centru, ocupat provizoriu cu Roberto. Aurora nu se arătă foarte entuziasmată, decât de cadourile primite. Despre noua ei relaţie nu dorea să vorbească. Locuia cu acel bărbat pentru care-şi părăsi soţul, fără a fi divorţată. Era mai tăcută şi deloc volubilă cum îi era felul. Tibi îi propuse să plece cu el peste ocean, să locuiască cu el.
- În America n-am să vin niciodată. Dacă erai un băiat bun şi-ţi păsa de mine, rămâneai aici să-mi fi sprijin, găsi să-i reproşeze mama, fiului.
- De ce mama să nu vii? Te vei obişnui şi nu-ţi va lipsi nimic. Rămâi cu mine în America. Tanti Eva cum a putut veni?
- Să nu mai aud de Eva. De la ea mi se trag toate.
Dezarmat, tânărul nu mai continuă. Prefera să mute discuţia pe alt făgaş, dorit de mama sa.
Avea să fie ultimă întrevedere între cei doi. În următorul an Aurora avu parte de o comoţie cerebrală şi pleca în cele veşnice. Nimeni din familie nu avea să o conducă pe ultimul drum.
Ceremonia căsătoriei civile dintre Fery şi Miruna avea să fie îndeplinită de primarul general al Piteştiului, cel mai longeviv primar din ţară. De fapt singurul pe această urbe de la revoluţie încoace.
Nunta, cu pretenţii alese, în sala imensă şi elegantă a unui restaurant din pădurea Trivale, cu invitaţi din lumea bună a oraşului, cu fotografi şi cameramani, fu mediatizată în ziarele locale, ca şi în postul de televiziune local.
Doar primarul şi vicele erau şi ei nuntaşi!
Mireasa strălucea în rochie ei mulată pe mijlocelul subţire, cu ştrasuri strălucitoare, care se evaza de sub genunchi ca un evantai cu vârful într-o trenă de nimfă. Un voal diafan prins în boboci de trandafiri albi, naturali, într-o cunună mică, cochetă, completa făptura blondă, într-un mod angelic. Plutea la braţul soţului ei, îmbrăcat impecabil într-un costum alb, confecţionat la comandă după mărimile lui generoase.
Toată familia Arvat strălucea, de altfel ca şi familia Ioniţă, la o masă alături de cea a mirilor şi a naşilor. Era o plăcere să-i vezi la aceeaşi masă, întrecându-se în amabilităţi. Nu scria pe faţa niciunuia fosta ocupaţie sau diferenţa de clasă socială din urmă cu vreo opt ani.
Desigur Eva stătea în dreapta lui Tudor.
După nuntă tinerii căsătoriţi plecară în luna de miere în Grecia, care de fapt dură vreo 10 zile, pentru a fi acasă la plecarea lui Roberto în America.
La întoarcere avea să-i aştepte apartamentul contractat de Miruna, mobilat şi utilat de părinţii ei, cu tot ce-i era necesar unei familii.
În timpul petrecut în ţară, Roberto intră în miezul afacerii sale şi-i luă pulsul. Era mulţumit de interesul depus de fratele mai mic şi mama sa, mai ales când privea sumele din conturi, cu zerouri multe în coadă. Şi pentru a nu se irosi banii, învăţând din America că banul trebuia să fie bine investit pentru a face alţi bani, cumpără două apartamente în Piteşti pe numele mamei. Înţelesese că investiţia în case este una foarte bună.
- Dacă vrei mama, până plec pot amenaja unul să fie locuibil. Te poţi muta în el.
- Nu vreau Roberto. Nu-mi place să locuiesc singură.
Dar cum tot ce e frumos e puţin, cele treizeci de zile de concediu ale celor doi se terminară şi erau nevoiţi să se întoarcă în America. Roberto în comparaţie cu Tibi regreta enorm despărţirea de familie. Abia se reacomodă şi-i era ciudă că trebuie să se despartă din nou.
În ţara tuturor posibilităţilor nu prea avea prieteni în afara lui Tibi. Încercase o relaţia cu o americancă, Katelyne, fata şefului său, foarte bogaţi de altfel. Dar libertinajul înnăscut al americanului îl scotea din sărite pe român. Trebuia să fie promt la dorinţele ei şi indiferent la plecările în weekenduri, cu grupul său zgomotos, fără el, bineînţeles. Se întorcea beată, iar în ultimul timp, mai rău, drogată. Tatăl fetei dorea cu tot dinadinsul să-l lege pe românul muncitor şi bine educat de dezmăţata lui fiică şi-i avansa tot felul de avantaje, locuri de muncă din care se câştiga bine. De fapt Roberto lucra ca tehnician, fiind foarte bine văzut în secţia lui. Cu toate acestea omul din el integru refuza cu diplomaţie cererea în căsătorie a fetei. Ei de fapt îi era indiferent. Era bun şi concubinajul atâta timp cât era cu Roberto, iar tatăl ei nu-i mai făcea morală.
Tibi, mai maleabil, după ce părăsi din nou România cu un gust amar şi trist îşi însuşi aspectul de asiatic pe care i-l atribui şi America şi se căsători cu o sirianco-americană, stabilită cu părinţii acolo. Nu mai dorea să vină în ţară, spunea că nu mai are ce căuta, nu-l mai lega nimic.
După plecare lui Roberto, familia Arvat avea să piardă un membru important. Păpşoara, bătrâna doamnă Arvat avea să-i părăsească la vârsta de nouăzecişiunu de ani. Se topise câte puţin, în timp, dar cu conştiinţa întreagă, inteligentă şi binevoitoare cu cei din jur, ca întotdeauna. Nu uitase poeziile lui Eminescu învăţate în copilărie şi reţinea pasaje lungi din romanele preferate pe care le citise de mai multe ori. Se stinsese încet, fără a se plânge de ceva, amintindu-le celor dragi, în special soţului, cât de mult i-a iubit.
Domnul Arvat rămase cam descumpănit. Nu credea că păpşoara lui îl va părăsi vreodată. După înmormântare se retrăsese la o mânăstire greco-catolică în judeţul Prahova, unde de fapt propovăduia, slujba de ceva timp. În sfârşit, slujbele pe care le ţinu o viaţă în casa sa personală se mutară într-un locaş sfânt. Avea să rămână tot restul vieţii lui,  adică încă vreo zece ani, îngrijit de măicuţele mănăstirii, unde a şi fost înmormântat. Copiii, rudele îl vizitau acolo. Cel mai des îl vizita Eva.
- Evelina, tu ai rămas cea mai bună fiică a mea. Dumnezeu să te binecuvânteze!
Erau întotdeauna cuvintele de despărţire dintre ei.
Caterina sora cea mică a Evei, după ce părinţii o părăsiseră trecu printr-o depresie cumplită. Fiul ei cel mare plecase de acasă de ceva vreme, se căsătorise prin Bucureşti. Nu o vizita prea des. Rămăsese cu cel mic, licean, aproape fără nici un venit, doar cu o mică pensie alimentară de la tatăl copilului. Caterina, în pragul a cinzeci de ani nu mai era capabilă să muncească şi pentru a-i ajunge banii de alimentaţie a fiului găsi cea mai bizară metodă de rezolvare a situaţiei: refuză să mai mănânce. Se hrănea doar cu lapte. Acest fapt a avut efect distrugător asupra sănătăţii ei. Nu dorea vizita nimănui, nu mai ieşea din casă, nu mai răspundea la telefon. De fapt, telefonul fusese întrerupt de cei în drept, prin neachitarea facturii. Nici cu Eva nu dorea să vorbească, deşi îi trimitea o sumă de bani lunar, din venitul ei. Dar ea, Eva nu a renunţat la ideea de a face tot ce e posibil pentru a-şi ajuta sora, a mers la Târgovişte cu Tudor, fără să o anunţe sau să-i ceară acordul. Însă nu au putut intra în casă deoarece nu le-a dat voie să intre, sub pretextul că nu-i curăt şi ea nu a putut face. A vorbit cu ei prin uşa închisă.
Însă cu insistenţele Evei nu s-a putut pune şi după multe intervenţii, în coaliţie cu fii ei, au reuşit s-o convingă  să meargă la medic. Acum era şi mai greu. La depresia nervoasă se mai ataşă şi deficienţe interne prin nealimentare. Esofagul ei se îngustase, aproape îşi lipise pereţii, încât nu mai pătrundea prin el decât un firicel de lichid. Au fost nevoie de o perioadă lungă de recuperare, pentru a reînvăţa să mănânce. Se ocupa fiul cel mic de ea, însă total nu se mai recuperă niciodată.

Va urma

[Corina Militaru]

Am citit cu placere si acest capitol. Astept...

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Mulţumesc Corina Militaru pentru constanţa cu care ai citit. Vine ultimul capitol.

Cu stimă, Sofy!

Corina Militaru a spus :

Am citit cu placere si acest capitol. Astept...

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, am citit acest capitol şi mi s-a părut destul de alert, ca să zic aşa.

Multe personaje secundare şi acțiunea dispare. Mă aşteptam să aflu mai multe despre Tudor, despre trăirile lui în faţa acestor schimbări şi mai multe despre Eva. Dar asta este doar părerea mea. 

Nu scapi de o mică ... cârcoteală: rămâneai aici să-mi fi ( fii ) sprijin

Cu prietenie,