Rug pe rugă - roman; fragment 12

[Nina Mariana Marcu]

Andreescu aprinde altă ţigară şi oftează cu năduf. S-a gândit el că va fi şocat dacă citeşte ce scria în agenda aia. Poftim... E, da, şocat. Şi nu a citit decât primele rânduri. Poate că, pe măsură ce avansează cu cititul, află numele nenorocitului. Poate că se dumireşte. Poate că victima sa, a şocatului, ca să nu îi zică altfel, a dat, dacă tot s-a apucat să ţină un jurnal, deşi poliţista a zis că n-ar fi jurnal, toate detaliile necesare unei bune înţelegeri. Trebuie să citească mai departe.

„Desigur, mai mult ca orice pe lume, îmi doresc să merg mai departe, să uit, să trec, să nu mai am amintiri. Şi asta fac, indiferent de preţul plătit. Totuşi, mi-aş dori, în toată nebunia asta, să ştiu de ce ne-a adus iar viaţa faţă în faţă. Am crezut că ne-am încheiat socotelile, noi, doi. Am crezut că timpul nostru s-a scurs. Am crezut că nu mai avem niciun capitol de scris împreună. Am crezut că s-a sfârşit totul. Am crezut... Dar, în clipa aceea, a reîntâlnirii, şi mai adineauri, până să mă apuc de scris, stăteam unul lângă altul şi lumea, dintr-o dată, vuia nebuneşte, pământul se învârtea haotic, iar mie pulsul îmi crescuse, alarmant şi nefiresc, la cote de avarie. Stăteam - şi încă vom mai sta o vreme, doar să mă schimb pentru prânz şi iarăşi va fi astfel - alături, unul lângă altul, unul în faţa celuilalt, pierduţi în marea de literaţi. Ce sentiment straniu să fim, după atâţia ani, atât de aproape şi, totuşi, aşa de departe. Împreună, dar, categoric, separat. Alături, însă despărţiţi de prăpastii infinite. Privindu-ne, dar fără să ne vedem. Auzindu-ne, dar fără să ne ascultăm. Nu avem voie, nu avem inimă, nu avem forţă să facem asta. Nu trebuie să facem asta. Din atât de multe motive...

Hmmm... Andy a înţeles din prima că el e aici. Andy a ştiut când m-a văzut cum pălesc ca trifoiul răpus de coasă, că, într-o oarecare măsură, lucrurile se complică. Şi, la rândul lui, a intrat, ca şi mine, în joc. Soţul meu... Îmi vine să şi râd. Andy mă cunoaşte. Chiar dacă a lipsit atâta amar de ani de lângă mine, de lângă noi, ştie încă să citească exact romanul care sunt. Cartea deschisă, fără ascunzişuri, pe care o parcurge încă de la un capăt la altul. Ştie alfabetul în care sunt scrisă. Nu-l înşeală nicio virgulă aparentă, nicio literă pusă, strategic, în plus, ca să denatureze pentru necunoscători, sensul. Numai Andy a priceput în clipa aceea de derută. De şoc. De pustiu. Că e el. Că, fără să vrem, ne-am trezit faţă în faţă. Că ni se jucase un renghi. Nu trebuia să îl cunoască dinainte, nu trebuia să îl ştie, nu trebuia să îl fi văzut vreodată, ca să înţeleagă. Chipul meu schimonosit de surpriză l-a atenţionat din prima. Şi când s-au mai făcut şi prezentările... Cristina Dragu cu soţul şi... Şi el, marele, inefabilul, inegalabilul om!

Ce bine că n-am fost singură, ce bine că am venit cu Andy aici, ce bine că a vrut să meargă el cu mine. Nici nu mai contează mobilul lui idiot şi nici că eu, deşi el nu crede, ştiu. Sau, poate, dacă stau şi gândesc la rece, contează foarte mult. Am sperat că s-a debarasat de viciile care erau să-l piardă. Am sperat că s-a îndreptat. Am sperat că, dacă s-a lovit cu capul de pragul de sus, a reuşit să se schimbe. Poate că năravul din fire n-are, cu adevărat, lecuire. Poate că nu şi-a pus suficient la treabă voinţa. Poate anturajul în mijlocul căruia s-a învârtit nu l-a lăsat să-şi modifice, aşa cum ar fi trebuit, comportamentul. Poate timpul îi va vindeca şi lui purtările nelalocul lor. A venit, s-a întors, e acasă. Vom reuşi împreună să schimbăm ceva. Oricum, acum, în clipa asta, nu contează mobilul lui Andy. E important doar că e aici, cu mine. Că, nesperat, îmi e de ajutor, de mare ajutor. Cum ar fi fost să fiu singură? După câte am văzut, toţi concurenţii au venit însoţiţi de cineva. Cică aşa s-a precizat când s-a luat legătura cu ei, când au fost anunţaţi că au câştigat, când li s-au transmis toate datele, că fiecare poate să vină cu o persoană, indiferent cine e ea, la Ploieşti. Că, atât câştigătorii, cât şi însoţitorii lor, au asigurate cazare, masă şi toate celelalte, pe timpul şederii la eveniment.

Poate că nimic nu e întâmplător. Altfel, cum de s-a întors Andy tocmai acum, de prin peregrinările lui de ani de zile şi cum de a vrut să vină, aşa, din prima, fără nicio cârcoteală, cu mine? Cum ar fi decurs fără el lucrurile? Pe cine ar fi prezentat Vlad Andreescu drept soţul meu? Nici n-a ştiut, bietul de el, ce bine mi-a făcut, când ne-a prezentat astfel, pe noi celorlalţi şi pe ceilalţi nouă”.

Inspectorul cultural îşi ridică din nou ochii de pe paginile albe. Asta ce mai vrea să însemne? Nu ştie, chiar nu ştie cum s-o ia. Dar se pare că viaţa celor doi nu a fost chiar o epopee de frumos, cum dădeau ei de înţeles, atunci, când cu concursul. Adică Andy a lipsit ani de zile de acasă? Adică ştia şi el de misteriosul bărbat cu care, iată, ea s-a reîntâlnit a cincea oară? Adică lucrurile nu sunt ce par a fi? Adică el a avut un mobil, un interes, un scop, ca să fie cu ea? Ce sunt toate astea?

Poate a fost plecat să muncească în altă ţară, ca milioane de români în ultima vreme. Şi s-a întors şi el, ca omul, acasă. Dar despre ce vicii este vorba? O fi afemeiat, cartofor, beţiv, cine ştie. Şi cum să nu participe cu soţia lui la un eveniment la care ea a fost invitată ca viitoare premiantă? Ceva e absurd în toate relatările astea. Ceva nu se leagă aşa cum ar trebui. Ceva nu se potriveşte.

Andreescu nu a fost căsătorit niciodată şi nu ştie cum decurg treburile între soţi, dar îşi imaginează că ei trebuie să-şi fie alături în cele mai speciale momente, fie ele bune sau rele. Sau, cel puţin, aşa şi-ar dori să fie. Într-un fel, aproape nefiresc, parcă simte o satisfacţie crescendo, ca să zică aşa, aflând că nu era totul chiar roz bombon în relaţia lor. Aşa pare: el a vrut să vină cu ea, ea îi ştie mobilul, el a lipsit din viaţa ei, ea... Totuşi, o cunoaşte. Aşa plecat cum a fost, ştie când ceva e în neregulă cu ea. Asta, în condiţiile în care el, Andreescu, organizatorul acţiunii, şi nici altcineva dintre cei prezenţi în momentul de început, când s-au cunoscut, nu a remarcat nimic, dar absolut nimic în neregulă la faţa ei, la ochii ei, la chipul ei... Nu ştie când a pălit, nu ştie când a fost surprinsă, nu ştie când a fost şocată. Şi nici nu ştie când a văzut ea priviri încărcate de ură la acel bărbat, revăzut după opt ani. Mereu a crezut, aşa poet cum e, că are spirit de observaţie, că vede lucruri pe care nu le văd toţi, ceilalţi, că ştie ce se întâmplă în vecinătatea lui. Şi se pare acum că e orb, orb de-a binelea.

Oare ce mai urmează? Poate era mai bine să nu se apuce niciodată de citit. Poate că trebuia să-şi înfrâneze curiozitatea nebună, de babă de pe şanţ. Poate că nu trebuia să vrea să ştie povestea asta, pare-se, una sordidă. Dar cum să nu aibă nelămuriri şi întrebări, dacă fata cu ochi măslinii i-a lăsat lui, la plecarea aceea furibundă, nenorocita de agendă? Şi, în definitiv, acum ştie şi poliţia ce scrie în paginile ei. De ce n-ar şti şi el, până la urma urmei, că om e şi el? Cel mai bine e să citească. Şi dacă tot stă să analizeze, să despice firul în douăzeci după fiecare rând, nu mai termină nici la Paştele Cailor de citit dosarul ăsta, tradus din agenda neagră. Uite, n-o să mai facă analiză pe text, cum a făcut până acum. O să ajungă la final şi atunci o să se întrebe una sau alta, după caz şi situaţie.

„Da, pe neaşteptate – şi într-un noroc - a venit Andy. Când l-am descoperit în casă, abia întoarsă de la serviciu, de fapt, din deplasare, nici n-am ştiut în prima clipă dacă să ţip de spaimă sau de bucurie. Am ştiut dinainte, fără să îl văd, că venise, căci, aşa cum nu se întâmplă de regulă, fiind mai mult femei în casă, capacul de la toaletă era ridicat. Andy nu vorbise, de când plecase, niciodată cu mine, deşi mai sunase acasă. Nici în cele câteva scrisori trimise prin diferite persoane, niciodată cu adresa pe ele, niciodată cu ştampilă a vreunui oficiu poştal din vreo localitate, nu întrebase de mine. Nu îmi adresase nicio urare, nu vrusese să ştie ce fac, nu a întrebat nici măcar dacă mai trăiesc sau nu. N-a vrut să ştie niciodată nimic despre mine. De toţi se interesa, e adevărat, vag, atât cât îi permiteau cele câteva minute de vorbit la telefon, niciodată mai mult, să se intereseze. Dacă dădeam fuga la telefon, să vorbesc şi eu cu el, închidea brusc, fără să îşi mai ia la revedere de la ceilalţi. Dacă răspundeam eu, nu scotea un sunet, tăcea mâlc şi închidea. Ştiam că e el. Pe mine parcă mă evitase, preţ de atâţia ani, sistematic. Cu obstinaţie. Parcă era supărat pe mine. Parcă nu ştia că exist. Parcă nu îi păsa niciodată de mine. De altfel, i-am şi reproşat, când l-am găsit în casă, asta.

L-am recunoscut de cum l-am văzut. Din prima. Deşi era schimbat. Era mai înalt şi mai legat. Era mai matur. Era mai bărbat. Nu mai avea 22 de ani, ca atunci. Şi lipsise opt ani! Opt Crăciunuri, opt zile de naştere de-ale fiecăruia, opt începuturi de an şi tot atâtea sfârşituri. Şi, Doamne, câte necazuri şi câte probleme... Câtă viaţă a curs peste noi, amândoi, în opt ani!

A plecat din ţară – cel puţin aşa ştiu eu şi ştiu şi ceilalţi, ai casei, deşi eu îl cam bănuiesc că s-a ascuns prin apropiere, nu prin Australia, cum a afirmat el că era - atunci, când s-au întâmplat toate. Când tata, bunicul şi unchiul, tatăl lui, au murit în acel cumplit accident. Când casa noastră s-a făcut fărâme în explozia aceea. Când eu m-am rătăcit prin viaţă, singură, părăsită, alungată de familie, după cea mai splendidă poveste de dragoste pe care puteam s-o trăiesc, dar cu un copil nedorit în pântec. Când am rămas pe drumuri, fără bani, fără o bucată de pâine şi am luat cea mai îndrăzneaţă – şi cea mai nebună, poate - hotărâre din viaţa mea. Când ai lui au fost daţi afară din casa naţionalizată în care trăiau de atâţia ani şi s-au mutat cu noi, în casa bunicului. Când el a intrat în belelele acelea cumplite. Când era căutat de poliţia din tot judeţul pentru ceea ce, împins de teribilism, făcuse. Când a fost cea mai cruntă perioadă din viaţa mea. Şi din viaţa mea, căci nu am fost singura căreia i-a picat atunci cerul în cap. Când, conform proverbului cu nenorocirea care nu vine niciodată singură, s-au abătut asupra noastră toate. Sau, poate, pentru a păstra proporţiile şi a nu exagera, nu toate, că Dumnezeu poate, dacă vrea, să dea şi mai multe, dar, oricum, extrem de multe. Când, brusc, am intrat în viaţă, în viaţa reală, cea lipsită de cochetării cu visul şi plutirea în sfere înalte, pe o uşă mică, strâmbă, strâmtă, ruptă, stricată, fără clanţă şi fără yală, scorojită şi mâncată de cari, altă uşă, evident, decât cea făloasă şi impunătoare, prin care visam, în adolescenţă, să intru. Când cotidianul în care planam până atunci a devenit colivia mea, o vreme, chiar închisoarea mea. Când alegerile nu mai erau opţionale. Când trebuia să decid să fac o nebunie sau să mor. Când am crezut că totul se rupe, se sfârşeşte, se termină, că nu mai pot şi nu mai ştiu să merg mai departe, după atâtea necazuri şi probleme şi aşa afundată în mâl gros, până la gât, cum mă aflam. Şi, totuşi, am mers... A fost, cred, Dumnezeu. Doar aşa se explică faptul că mi-am tras picioarele – şi trupul - din cleiul acela infect şi infernal şi mi-am continuat, când nu mai ştiam şi nu mai credeam că se poate face asta, drumul. Un drum pe care nu-l cunoşteam, pe care nu fusesem înainte, pe care nu fusesem niciodată, pe care nu mi-l imaginam astfel. Dar, dincolo de toate cele întâmplate, drum. Nu potecă, nu cărăruie, nu strâmtoare, nu simplă trecătoare. Drum...

El, Andy, mi-a lipsit. Fără el mi-a fost şi mai greu. A fost sfârşitul lumii. Crescuserăm împreună, făcuserăm toate lucrurile împreună - de la mâncat, la învăţat, de la dezvăluit simpatiile şi dragostea, până la planuri mari de viaţă, de la şuşotit pe seama mamelor noastre care nu s-au înţeles niciodată şi care au fost, ca să nu zic altfel, mai ciudate ca alte mame, până la a ne scoate unul pe altul din toate încurcăturile – eram, cum ar veni, mai mult decât fraţii de un sânge. Cu mine se înţelegea mult mai bine decât cu surorile lui. Eram de vârstă apropiată, asta era explicaţia, fetele erau mai micuţe, şi ne formaserăm împreună pentru viaţă. Visaserăm împreună. Avuseserăm aproape aceiaşi mentori. Scara noastră de valori era aproape identică. Mediul în care ne-am dezvoltat ca entităţi a fost la fel. Făcuserăm atâtea planuri împreună. Ne legaserăm împreună să schimbăm lumea. Biete visuri de liceeni nebuni. Biete idealuri pe care viaţa reală le-a furat şi le-a zdrobit de stânci. Biete himere în căutarea cărora credeam, speram, năzuiam să pornim.

Şi, când m-am întors nebună, sfârşită de poveri umilitoare şi sfâşiată de deznădejdi hohotitoare, pierdută, terminată, răvăşită, îngrozită de-a dreptul din tabăra aceea, dorind doar să mă sprijin pe el şi să îi împărtăşesc suferinţa mea – căci el, în tot mediul în care trăiam şi mă învârteam, îmi putea fi singurul ajutor, singurul prieten, singurul umăr de care speram să mă reazem - el nu mai era, el a fugit, hăituit de potere, pentru... Mi-a fost şi mai greu atunci. Am suferit îndrăcit, şi pentru el, şi pentru mine. Greşiserăm amândoi. În alt fel, dar tot greşeli se numea ce făcuserăm noi în vâltoarea aceea a tinereţii. Şi, despre el, eu nu credeam că poate greşi. Nu aşa, nu în felul în care o făcuse. Avea în faţă o gamă largă de greşeli, din cele pe care le comitem toţi în viaţă. E inevitabil, le comitem, oricât am crede că nu e aşa. Iar el a ales să facă, dintre toate, o gafă anapoda şi fără sens. Chiar fără niciun sens! Dar cu ce, din păcate, urmări... Probabil că, nici măcar nu alegem noi ce greşeli să facem în viaţă. Probabil că, altcineva le alege în locul nostru. Probabil că, prin ele, prin acele greşeli pe care le săvârşim, ne învăţăm, aşa cum n-am face fără ele, anumite lecţii. Lecţiile care trebuie. Cine mai ştie...

În timp, l-am iertat că, în cel mai dramatic moment al vieţii mele, nu mi-a fost alături. M-a lăsat singură. Nu i-a păsat. A greşit amarnic. Dar atunci l-am urât. L-am judecat. L-am boscorodit. Nu l-am înţeles. N-am înţeles nimic. Mă părăsise şi el. Nu-l mai aveam nici pe el. Eram, cu adevărat, a nimănui. Eram singură. Singură de tot. Eram doar eu şi copilul pe care nu-l voiam, nu-l aşteptam, nu mă bucura prezenţa lui în mine. Dacă nu aş fi văzut anunţul acela pe net... Dacă nu îi dădeam, într-un imbold bezmetic, curs... Dacă omul care îl scrisese nu era om, şi-ncă ce om... Da, dacă n-ar fi fost aşa, copilul meu, sufletul meu, viaţa mea, nu ar fi mai fost niciodată cu mine. Făceam, fără astea, ce făceam şi... Mi-e groază astăzi de mine, cea de atunci, de acum opt ani. De ce eram. De ce voiam. De ce gândeam. De ce puneam, încet, dar temeinic, la cale. Nu aveam, aşa credeam, altă soluţie şi trebuia să fac ce plănuisem. M-am gândit de miliarde de ori la acea prostie pe care aş fi putut s-o fac, dacă nu îmi apărea, salvator, în cale, însuşi destinul.

Mda... Andy atunci, în clipele alea de foc potopitor, fugise. Alesese, ori, cine mai ştie, aşa fusese, pur şi simplu, să fie, să fugă. Să dea bir cu fugiţii. Să se ascundă. Lăsase tot – şi era, fără exagerare, prăpăd şi jale tot - şi mă lăsase şi pe mine, înţelenită cum eram, cu fruntea, de-a binelea, în ţărână, pentru că... da, ce să vezi... furase o maşină”.

Andreescu se ridică de pe scaun, oarecum nedumerit, oarecum intrigat. În ce intrase? Ce lume e asta? Ce se întâmplă? Cine a fost fata cu ochi măslinii? Ce sunt toate astea, citite în agenda aia? Mai dă să aprindă o ţigară – a câta, oare? - dar realizează că pachetul e gol şi aruncă, nervos, sâcâit, iritat, ambalajul în coşul de gunoi. Dar-ar dracii, vorba Carmelei! Alt pachet, pe nicăieri, nu mai are. Nu ştia că o să fumeze aşa de mult. N-a mai fumat demult atât.

Deci, să încerce o dumirire... Adică ea, fata cu ochi măslinii, era măritată cu Andy, a fost într-o tabără – ce tabără? - a făcut un copil nedorit cu el sau cu altul, a rămas singură, căci el a furat o maşină şi a fugit? Adică a lipsit opt ani? Tot atâţia de când nu l-a mai văzut ea pe cel care o privise cu ură, în prima zi a concursului. E vorba despre Andy doar? E unul şi acelaşi bărbat? Nu, nu e, nu poate să fie, nu are cum să fie. Exprimarea ei e clară în această privinţă. Andy a părăsit-o, a lăsat-o singură. Ea se bazase pe el, căci crescuseră împreună, făcuseră planuri împreună, visaseră împreună, dar el, când ea avea nevoie de el, nu mai era, fugise. Se ascunsese. Hmm... Povestea de dragoste, cea mai frumoasă dintre toate poveştile de dragoste din lume, ea o trăise cu altul. Nu cu Andy! Cine e ăsta, Doamne? Şi ce se întâmplase, oare? De ce a trebuit să ia hotărâri nebune sau să moară? Ce e asta, frate? Cum să ia hotărâri nebune sau să moară? Să moară... A fost pericol de moarte şi atunci, acum opt ani? Hotărâri nebune sau moarte... Aşa ceva...

Şi care erau hotărârile astea care au dus la urmarea, în timp, a unui drum, nu a unei poteci? O tabără... Din ea se întorsese ea atunci, răvăşită, pierdută, sfâşiată. Cu un copil nedorit în pântece. Şi singură. Fără părinţi, fără familie, fără Andy, fără nimeni. Cu, doar, teribile probleme pe umeri. Era studentă, atunci, poate? O tabără de creaţie literară? Altfel de tabără? E ăsta un fir de unde Andreescu să o apuce prin labirintul infernal descoperit din povestire? Ce se putuse întâmpla? De ce alegerile nu mai erau opţionale, ci obligatorii? Şi mai erau, în cazul ăsta, alegeri? Şi copilul... Al cui era copilul? Cu cine îl făcuse? În tabăra aceea, oare? Şi ce anunţ pe net? Şi ce om care fusese om? Şi cum ar fi făcut ce-ar fi făcut cu copilul? Care copil, din cei trei? Ce partituri sunt toate astea?

Şi cum a curs viaţa peste tot, peste... aşa ceva? Andreescu are toată deschiderea să înţeleagă, de aia şi despică, rupe, sfârtecă firul de păr în mii de fâşii, dar nu înţelege. În nu ştiu ce accident, au murit tatăl ei, bunicul ei şi unchiul ei, tatăl lui? Probabil îi zicea unchi, şi nu socru, căci crescuseră, ea şi Andy, împreună? El evita să vorbească la telefon cu ea... Oare nu pentru că aflase că acel copil nu e, deducţie logică, ar zice Andreeascu acum, copilul lui? Ce bărbat acceptă, aşa, senin, liniştit, ca o floricică, un plod pe care nu l-a conceput el? E greu să creşti şi copilul tău, darmite al altuia... Fuge, se ascunde, nu vorbeşte la telefon... Şi gemenii? Nu spunea ea, în zilele concursului literar, că au nouă ani acuma? Îi avea, deci, când era în tabăra aceea?!? E vorba, deci, despre fetiţă. Cu ea era, deci, gravidă acum opt ani, când s-a întors. Când a trebuit să facă faţă dezastrului. Nu, e complicat, e prea complicat totul, inspectorul cultural nu înţelege nimic. Mai bine s-ar duce să se culce. Şi să rămână toţi cu poveştile lor. În poveştile lor. Nu vrea să se încarce cu lucruri de astea. Nu vrea să mai afle nimic. Întâi o crimă, un ucigaş, acum un furt, un hoţ... Şi nici măcar nu e într-un roman de-al Agathei Christie... Nu îl mai interesează niciun amănunt despre nimic. Nu mai vrea să ştie. Nu mai vrea să afle. Nu mai vrea nimic. E destul ce-a aflat. E chiar prea mult ce deja ştie. Dar ştie ceva în toată abrambureala asta? Are, măcar, idee de ceva? Calcă, în toată încrengătura asta, pe pământ solid? Nici vorbă... Unde pune pasul, simte că se afundă, simte că se duce spre centrul pământului. Bun. Nu-l interesează nimic. Nu-l mai interesează nimic. Nu-i pasă. Nu-i mai pasă.

 

[Nina Mariana Marcu]

Ai dreptate, Miha, el citeşte, pornit, iritat, fără să înţeleagă, mai departe. Iar eu trag nădejde că şi tu vei face acelaşi lucru. Plecăciuni. Pt tot.

Mihaela Popa a spus :

bulversante informații, într-adevăr; îl cred că "Nu mai vrea nimic" da' îşi cumpără el țigări... şi...

abia aștept continuarea!

[Sofia Sincă]

Ițele se descurcă greu, cu puținelul. Aflăm amănunte picante.

Nina, știi ce mă frapează? Că toată povestea asta, adică ce e în ghilimele, cu lux de amănunte, cu teribile repetiții pe aceeași temă, se găsește într-o agendă, scrisă în stenografie. Pentru mine noțiunea de agendă este ceva minuscul în care nu au loc povești, ci însemnări... Iar a stenografia atâtea amănunte... din nou reprezintă un paradoxal.

De fapt și DEX-ul spune că, AGÉNDĂ, agende, s. f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se notează lucrările care urmează să fie făcute la anumite date. 2. Ordine de zi.

Am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Sofy, îţi mulţumesc frumos că, iată, după atâta timp, continui să fii lângă mine. Ceea ce, serios vorbind, este onorant şi plăcut în egală măsură. Da, iţele, că de aia sunt iţe, se încâlcesc şi se descâlcesc pe parcursul întregului roman. Cât despre ceea ce spui despre agendă, nu sunt deloc, dar deloc de acord cu tine. Toţi cei care sunt bolnavi de scrisarită, dacă pot să spun aşa (şi nu mă refer la cei care scriu mecanic, de la 9 la 6, cu pauză de masă la 1, pentru că, da, trebuie să scrie...) au întotdeauna, dar întotdeauna, o agendă la îndemână. În geantă, pe noptieră, în bibliotecă, în torpedoul maşinii...  Sau chiar un caiet. Pentru că sunt, cel mai adesea oameni activi, nu sunt statici, se mişcă, pleacă în diferite locuri, au treburi. Şi oamenii ăştia au sau nu au un laptop, o tabletă, un calculator, un telefon performant pe care să scrie ce le vine, când le vine. Au sau nu semnal pe unde se află. Şi se întâmplă să fii în tren, în RATA, în avion, pe vapor, în căruţă şi să te lovească inspiraţia. Brusc! Te uiţi la o privelişte, auzi o melodie, vezi nişte chipuri, înregistrezi o discuţie lângă tine, şi vine, chiar şi nechemată, sau, mai ales nechemată, inspiraţia. Nici măcar nu vorbesc ca om de presă, pentru că, ziarist fiind, vrei, nu vrei, ai, n-ai inspiraţie, trebuie să scrii ca să te încadrezi în timpul optim de predare a unui subiect. Vorbesc, cu voia ta, ca om de condei în alt sens. Ca scriitor, poftim... Şi trebuie, dacă vine inspiraţia, să imortalizezi undeva frântura de gând. Că altfel fuge. O pierzi. Zboară. Numai că, porneşti de la un cuvânt şi îţi dai seama că nu te mai opreşti. Că din mâna ta dreptă, presupunând că nu eşti stângaci, curge o poveste întreagă. Şi curge... Pur şi simplu... Cu dialog, cu descriere, cu pătrunderi în eul uman, atât de complicat şi de complex şi de diferit de la individ la individ. Nu se gândeşte nimeni să caute în DEX explicaţia cuvântului agendă şi să-i dea, conform acestuia, utilitatea strictă, că, altminteri, ce să vezi, încalcă legea. Îţi spun cu mâna pe suflet că eu însămi am saci cu agende scrise cu poveşti, nu cu însemnări, nu cu adnotări, nu cu simple gânduri. Cu poveşti. De-a fir a păr. Şi mai ştiu, desigur, cazuri de acest fel, nu sunt eu unica. Pe de altă parte, pentru că sunt întâi ziaristă, pornesc întotdeauna în scrierile mele de la fapte, cuvinte, cazuri concrete. Pe care le-am văzut, le-am auzit, mi-au atras atenţia, le-am înregistrat. Imaginaţia zburdă abia după asta. Şi ştiu pe cineva care, da, stenografiază cu uşurinţă felii întregi de viaţă. Pe de altă parte, întorcându-ne la romanul "Rug pe rugă", personajul feminin principal pleacă de acasă fără să ştie unde ajunge, cât stă, ce se întâmplă unde ajunge. E bulversată, ea, de ce găseşte în locul acela şi, pentru că nu poate să spună cuiva toate câte le simte şi o tulbură, se apucă, firesc, de scris. Căci fata aia are, deşi neagă din motive obiective, microbul scrisului în sânge. Şi scrie. Cum şi pe unde apucă. Şi, Sofy, draga mea prietenă - pot să te numesc astfel, da? Căci la câte iţe am desfăcut împreună... - la cât ai ajuns să mă cunoşti, ştii tu că eu scriu uniform, plat, firesc, ca toată lumea, dau turnurile la care se aşteaptă cititorul? Ştii că le îmbârlig. Ştii că le complic. Ştii că le aşez altfel în pagină. Ştii... Ştii tu... Iar eu ştiu că trebuie să-ţi mulţumesc încă o dată şi să-ţi urez o zi cu soare.       

Sofia Sincă a spus :

Ițele se descurcă greu, cu puținelul. Aflăm amănunte picante.

Nina, știi ce mă frapează? Că toată povestea asta, adică ce e în ghilimele, cu lux de amănunte, cu teribile repetiții pe aceeași temă, se găsește într-o agendă, scrisă în stenografie. Pentru mine noțiunea de agendă este ceva minuscul în care nu au loc povești, ci însemnări... Iar a stenografia atâtea amănunte... din nou reprezintă un paradoxal.

De fapt și DEX-ul spune că, AGÉNDĂ, agende, s. f. 1. Carnet cu foi ca de calendar, în care se notează lucrările care urmează să fie făcute la anumite date. 2. Ordine de zi.

Am citit cu plăcere și aștept continuarea.

Sofy

[Sofia Sincă]

Nina, vorbești din punctul de vedere, stric al ziaristului. Da, te înțeleg. Uite și eu mai scriu câte ceva, dar nu pe agendă, ci la birou, pe un caiet sau pe foi sau pe computer. Nu am auzit nici un scriitor să plece cu agenda după el, pentru a scrie. Cel puțin cu un carnețel pe care-și notează câteva idei, apoi le dezvoltă la birou. Mircea Cărtărescu spune că scrie în fiecare zi, cu creionul-pixul pe hârtie cel puțin trei ore pe zi. Dar nu pe agendă. Da, voi ziariștii, veșnic după senzațional sunteți cu agendele după voi, într-o alergătură continuă. Iar pe fata cu ochi măslinii nu o descrii deloc prinsă în aceste mreje ale veșnicei alergări, dimpotrivă, este enigmatică, bătută de soartă, destul de statică. De fapt nu o descrii în nici un fel, până acum, probabil rămâne să o cunoaștem. Furtunoasă și metodică ești tu, ziarista, dar nu și ea. Cel puțin până acum. Din nou o amprentă solidă de ziarist se lasă pe roman. Însă nu e nimic rău. Dar, ideea cu viața în agendă pentru mine rămâne la fel. Sau poate mai bine numești romanul în acest fel: viața în agendă... :))

Este romanul tău, poți să scrii cum dorești, eu mi-am spus doar părerea.

Cu același drag!

Sofy

[Corina Militaru]

Dragă Nina, nu-ți spun decât că-mi place. Nu mai mult fiindcă fug la fragmentul următor. Cât am timp!:)

Drag,

[Nina Mariana Marcu]

Dragul e reciproc, Sofy. Chiar dacă, de data asta, avem, iată, un diferend. Sincer, eu nu mă învârt printre elite, de genul lui Cărtărescu. Cei pe care îi cunosc, cu care interacţionez, sunt ca mine. Şi nu vorbesc despre colegii ziarişti, că ei nu scriu poveşti în agende, ci despre poeţi sau scriitori. Pe foi, dar şi pe bilete de autobuz, dar şi pe şerveţele, dar şi pe... scriu şi eu. Numai că, deşi scriu cu simţ de răspundere, le rătăcesc cu acelaşi simţ de răspundere. Scriu şi la birou. Cel mai adesea. Dar nu sunt mereu în faţa unui birou dotat cu tot ce trebuie pentru a însăila o poveste. Şi nu doar din pricina ziaristicii. Atunci, dacă îmi vine să scriu şi nu vreau să pierd ce am scris, recurg la agendă. E sigură. Desigur, asta nu se întâmplă zilnic. Dar se întâmplă. Şi nici nu mă pot programa să scriu în fiecare zi câte trei ore. Nu sunt într-atât de ordonată şi de riguroasă, recunosc. Când scriu mecanic, căci mai scriu şi în felul ăsta, nu reuşesc să picur suflet, aşa cum aş vrea. Fata cu ochi măslinii se descoperă, ea şi povestea ei, pe măsură ce lectura agendei se aprofundează. Este, da, enigmatică, deocamdată. Dar asta pentru că nu autorul îi devoaleză ascunzişurile, ci alt personaj al romanului. Da, titlul tău e bun. Demn de luat în seamă. Cine ştie, poate te-oi cita la vreun moment dat. Sunt imprevizibilă ca vremea... Îmi place când dezbatem amândouă idei. Şi îţi mulţumesc pt asta. Şi pt toate. Fug. Că am ducleaţa de trandafiri pe foc.

Sofia Sincă a spus :

Nina, vorbești din punctul de vedere, stric al ziaristului. Da, te înțeleg. Uite și eu mai scriu câte ceva, dar nu pe agendă, ci la birou, pe un caiet sau pe foi sau pe computer. Nu am auzit nici un scriitor să plece cu agenda după el, pentru a scrie. Cel puțin cu un carnețel pe care-și notează câteva idei, apoi le dezvoltă la birou. Mircea Cărtărescu spune că scrie în fiecare zi, cu creionul-pixul pe hârtie cel puțin trei ore pe zi. Dar nu pe agendă. Da, voi ziariștii, veșnic după senzațional sunteți cu agendele după voi, într-o alergătură continuă. Iar pe fata cu ochi măslinii nu o descrii deloc prinsă în aceste mreje ale veșnicei alergări, dimpotrivă, este enigmatică, bătută de soartă, destul de statică. De fapt nu o descrii în nici un fel, până acum, probabil rămâne să o cunoaștem. Furtunoasă și metodică ești tu, ziarista, dar nu și ea. Cel puțin până acum. Din nou o amprentă solidă de ziarist se lasă pe roman. Însă nu e nimic rău. Dar, ideea cu viața în agendă pentru mine rămâne la fel. Sau poate mai bine numești romanul în acest fel: viața în agendă... :))

Este romanul tău, poți să scrii cum dorești, eu mi-am spus doar părerea.

Cu același drag!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Draga şi buna mea Cory... Uite cum rupe din timpul ei pentru elucubraţiile mele. Te pup. Şi mulţumiri maxime. Cum ar veni, până la cer şi înapoi. 

Corina Militaru a spus :

Dragă Nina, nu-ți spun decât că-mi place. Nu mai mult fiindcă fug la fragmentul următor. Cât am timp!:)

Drag,