Rug pe rugă - roman; fragment 3

[Nina Mariana Marcu]

Răsfoieşte iar agenda. Iar şi iar... De la început către sfârşit şi invers. De la mijloc spre margini şi viceversa. Îşi imaginează, numai asta poate să facă deocamdată, că acolo e scrisă o frumoasă şi adorabilă scrisoare de dragoste pentru el – are dreptul să creadă orice, chiar şi asta, căci doar lui îi lăsase agenda în noaptea aceea, nu altcuiva, nici măcar soţului ei – şi încearcă, aşa cum încearcă din septembrie încoace, să înţeleagă. Dar cum să înţeleagă? În ce fel să descâlcească hieroglifele acelea? Numai semne indescifrabile pe atâtea pagini - o agendă întreagă - nimic mai mult. Ce poate să se ascundă în toată abrambureala asta stranie? Ce poate să fie? Mama ei de grefieră neserioasă... Că, dacă venea, de atâta timp de când zice că vine, acum nu îşi mai sfredelea el creierii cu problema asta.

Se întoarce la paginile de început, unde scrie negru pe alb - la propriu, pentru că stiloul folosit scria chiar aşa, negru – nişte bizarerii. Şi astea... Măcar astea să fi fost scrise desluşit. Măcar din astea să fi înţeles ceva. Măcar astea să fi fost clare. Dar nu, nu au sens, nu au miez, nu au logică, lui, de luni de zile, nu-i spun, deşi încearcă, tot încearcă să descifreze cuvintele acelea, nimic. Uite, iar parcurge cu ochi atent cuprinsul paginilor respective şi iar, nici acum, nu se dumireşte. De fapt, de când le tot citeşte, aproape că le-a învăţat pe de rost. Ca pe Crez... Căci, ciudat pentru colegii lui, dar chiar ştie Crezul. Însă, de priceput, oricât se străduieşte, nu pricepe. Poftim, ce poţi să pricepi din toată încâlceala asta, din tot logosul ăsta, din toată aiureala asta: „Nu se poate! Aşa ceva nu este cu putinţă! Nu poate să fie posibil! Dumnezeu – dacă există, deşi eu, fi-r-ar să fie, nu mai cred, după toate astea, în existenţa Sa - nu loveşte astfel. Nu loveşte la fel. Nu de atâtea ori! Nu mereu! Nu iar! El nu e crud, nu poate să fie într-atât de crud, încât să mă pocnească din nou în moalele capului perpelit a şoc. În miezul inimii zdrumicate de spaime. Nu din nou. Nu tot la fel. Şi nu tot eu. Ce am făcut, de tot plătesc, plătesc, şi nu mai scap de scadenţa asta? Dobânda se dublează, se triplează, se înzeceşte, se înmiieşte şi eu nu mai pot. Cât trebuie să plătesc, cât trebuie să tot dau de la mine? Când se termină nenorocirea asta? Cum se ridică afurisenia asta? Când se sfârşeşte urgia asta? Nu ştiu, deşi poate e straniu, să fi făcut ceva. Nu ştiu cui, nu ştiu cum, nu ştiu când... Ce-am greşit? Ce păcate îmi străpung cugetul şi inima? Ce târăsc după mine, precum condamnaţii la moarte? Ce tare îmi apasă banala existenţă? Ce blestem mă urmăreşte continuu? Sunt, indubitabil, deşi nu-mi place să-mi plâng de milă, victima soartei. Încep să cred în lucruri în care n-am crezut niciodată. Încep să văd ce nu mi-am imaginat că pot vedea, dacă sunt un om întreg la minte. Mă prăbuşesc, iremediabil, în haos. Sau, cine mai ştie, haosul – vorba poetului - se prăvale în mine. De ce acum? De ce aici? De ce şi de data asta? Sunt condamnată să trăiesc pentru tot restul zilelor acelaşi calvar? Aceeaşi poveste? Aceleaşi trăiri? Acelaşi vis? Căci singură nu ştiu ce este, ce mai este. Nu mai ştiu. Nu vreau, în momentul ăsta, să mai ştiu. Nu pot să mai ştiu. N-am cum să mai ştiu. Nimic nu mai ştiu. N-am salba de chei potrivite ca să descui atâtea, atâtea lacăte, rămase ferecate atâta, atâta vreme. N-am nici ştiinţa ierbii fiarelor ca să le deschid. Nici nu mă pricep să le deschid cu vreun şperaclu. Cu vreo agrafă. Cu vreo sârmă. N-am nici tăria şi nici uneltele necesare ca să le sparg pe toate. Unul după altul. Câte sunt! Şi nu singură. Nu pot – asta chiar nu pot - singură. Nu ştiu singură. Nici nu vreau, probabil, singură. Sunt năucă. Sunt bulversată. Sunt şocată. Sunt îngrozită. Iar, iar, iar... Ieri, azi, mâine... De ce iar şi iar, azi, mâine, ieri? Azi nu mai trebuia. Nu mai era necesar. Nu mai aveam nevoie. Era destul de ieri. Fusese destul ce fusese ieri. De ce şi acum? De ce şi aici? Soarta mă urmăreşte ca o umbră ciudată. E când cu mine, când în urma mea, când înainte. Nu mă pot, oricât aş încerca, debarasa de ea. N-am chemat, n-am cerut, n-am vrut, n-am iscat, n-am stârnit, mi-e martor Dumnezeu, nimic. Nici măcar mila cerească n-am cerut-o. N-am vrut-o. N-am aşteptat-o. M-am - deşi nu credeam că e posibil – resemnat, cu timpul. Am luat viaţa, am învăţat să o iau, aşa cum e. Am acceptat-o cum e lăsată. Am făcut-o o cunoştinţă bună, dacă nu prietenă. Am început să o tolerez. Dacă tot e să fim împreună, măcar să ne acceptăm una pe alta. Şi, cu destul exerciţiu, nu mă mai durea în adâncuri. Nu mă mai durea nimic. Până acuma... Rana, aşa credeam, se cicatrizase. Se vindecase. Se tăbăcise. Şi am uitat. Am iertat - cum scrie în legile nescrise ale pârdalnicei de vieţi că se întâmplă - probabil. Am reuşit, mă gândesc, să fac asta. Nu m-am agăţat de nimic, nu m-am priponit în nimic, nu m-am înţelenit în nimic. Am mers, trebuia să fac astfel, mai departe. Drumul mi s-a aşternut, cel mai adesea, sub paşi searbăd, pueril, gri. Însă, a fost liniştit, paşnic, temerar, zdravăn, aşa cum am dorit să fie. Nimic haotic, nimic nebunesc, nimic alandala. Doar atât de sigur şi de liniştit... Tulburător, exaltat de liniştit şi de singur. Sigur. Am vrut să scriu sigur. Gura păcătosului...

Şi... Şi nu mă mai aşteptam. Nici să văd, nici să simt. Niciunde, pe toată planeta, cu atât mai puţin aici, acum. Nici măcar un nod în gât n-am bănuit, darmite o aşa furtună. Nicio secundă, una măcar, n-am crezut că... N-am bănuit nimic, nimic, nicio clipă... Credeam că am îmbătrânit. Că a secat bălaia pentru totdeauna. Că nu mai pot şi nu mai trebuie să simt. Că nimic, dar nimic nu mai poate, cu atâtea responsabilităţi pe umeri, să mă răvăşească vreodată. Că nu mă mai poate lovi nimic. Că nimic nu mă mai poate trânti în ţărână. Că nu mai poate să curgă din piatră seacă – e împotriva naturii - sânge roşu, fierbinte, năvalnic. Biată proastă... Sunt tot proastă. Sunt pe mai departe proastă. Da, continuu, în ciuda la tot, să fiu proastă. Cea mai mare proastă! De ce iar, Doamne? De ce acum? De ce?... Şi de ce, de ce îmi pasă? De ce mă doare? De ce mă tulbură? De ce mă copleşeşte? Ce a făcut timpul, în toată această perioadă? N-a aşezat lucrurile, nu le-a pus într-o matcă firească, nu a vindecat rănile, nu a asanat prăpastiile din mine? Iacată, cum ar zice poporul, că nu! Chingile, într-o singură clipită, mi s-au rupt. Toate. Nu mai e nimic. Niciun zăgaz. Nicio oprelişte. Marea din mine s-a revoltat bezmetică. A rupt grabnic ţărmul pustiu. A inundat mintenaş faleza singuratică. A sfârtecat brusc linia, atât de fragilă, dar constantă mult timp, de confluenţă. Sunt, de sus până jos, potopită de algele mirositoare din adâncuri. Udată, până la piele, de valurile nebune. Sărăturată, ca scrumbia, de tăişul lor. Nimeni nu mi-a dat avertizare de furtună. Nimeni nu mi-a spus că e pericol de cod roşu. Roşu, roşu direct! Nu galben, nu portocaliu! Nimeni... Şi am căzut dintr-o dată. Ca Plevna, în Războiul de Independenţă. E, fără urmă de tăgadă, aceeaşi, mereu aceeaşi, capcană. Cine mi-o tot întinde? De ce? Şi de ce continuu să cad întruna, ca o potârniche tembelă, de parcă n-am învăţat în toţi anii ăştia să mă feresc de capcane, să le detectez de la distanţă, să le evit, să le fac faţă? Şi acum? Mai pot să rezist? Mai suport şuviţele alea fisurate, crăpate, sparte, poate, în totalitate? Nu iar, nu din nou! Nu la fel! Nu pot să mă prefac, nu pot să disimulez, nu pot să fiu ipocrită.

Sunt, ştiu, în ciuda la tot şi la orice, pierdută. Iremediabil... Încă odată... Din păcate pentru mine... Aş putea, aş fi putut, asta e cert, să plec. Să fug, de ce nu? Să întorc spatele şi să scap. Aş fi putut, mai pot încă, să vorbesc. Să strig din toţi rărunchii că ne ştim. Că am fost împreună pe nisipul mării azi revoltate. Că ne-am biciuit, într-o vreme, pentru o vreme, sufletele cu mii de urzici de fericire. Că ne-au explodat în sânge aceleaşi frenetice cântări. Dar nu, m-am complăcut în tăcere. Şi eu. Nu ştie nimeni limbajul ăsta al tăcerii? Nu aude cum urlă? Căci urlă! Cum zbiară? Căci zbiară! Mi-a făcut urechile zob... Întrebare firească: numai pe ale mele? Altcineva nu mai aude? Aş fi putut, ar fi trebuit, să fug, însă pe la streaşina sufletului se tânguie, se tot tânguie amarnic, un cântec de dor. Serenada asta am mai ascultat-o. O ştiu. Şi mă declar vinovată. Of, se lasă frigul în mine. În adâncuri. Dincolo de ele.

Doamne, dacă mai scap cu zile şi din asta, dacă nu pun mâinile pe piept la final, dacă nu-mi cântă popa Veşnica Pomenire la cap, nici nu mai mor până la 106 ani! Adică nu, până în 3024, de n-o fi fiind şi mai mult, o duc... Ei, bine, da! Trebuie s-o duc... Am să scot din dulapul cu visuri o platoşă. Cea mai de soi dintre toate. Cea mai rezistentă. Mai e, cred, pe acolo. Poate, de vremuri, s-a ramolit şi ea. Poate, nu mai e chiar uşor de purtat. Poate, nici funcţională pe deplin nu mai e. Dar e acolo. N-am aruncat-o, atunci, când cu... Deşi am vrut. Am uitat, în timp, de ea. La ce-mi mai folosea? Acum, însă, e bine de ştiut că pot să o îmbrac. Că mă pot ascunde în zalele ei. Cu platoşa la piept, o să răzbesc. O să merg mai departe. O să merg!... Am, e adevărat, genunchii jupuiţi de durere de la cât m-am târât - sunt încă o rană amândoi, sângerează - dar coatele îmi sunt puternice şi da, mă voi sprijini în ele. Voi înainta în felul acesta. Pot, ştiu că pot. Eu pot mereu. Eu pot întotdeauna. Vreau să pot. Trebuie să pot. Dacă nu m-au trădat atunci genunchii, de ce m-ar trăda acum? Nu mai sunt un copil. Şi, dacă prin absurd, nu mă vor ajuta nici coatele, scrijelite şi ele de intemperiile vieţii, voi înfige unghiile în stânca închistată şi da, voi merge mai departe! Nu-mi permit să nu fac asta. Am unghii puternice. Am coate puternice. Am genunchi puternici. Şi mă voi târî aşa cum trebuie. Aşa cum nu mai credeam că trebuie vreodată. Atât cât, din păcate, trebuie. Dar, din fericire, ştiu cu certitudine asta, nu trebuie toată viaţa.

Ah, cum mă răstigneşte nemilos în străfunduri plânsul... Eu nu plâng, însă. Nu ştiu să plâng. Nu pot să plâng. Nu vreau, mai ales, să plâng. Să mai plâng... Să mă tăvălesc pe jos, să invoc mila Divină, să smulg hainele de pe mine. Să fac, ca pe vremea lui Noe, potop din lacrimile mele, căzute una după alta. Să mă lamentez şi să implor clemenţă, îndurare, orice. Nu, eu, cum a observat Andy aseară, nu plâng niciodată. Am uitat, mi-am impus să fie aşa, după cât am plâns, lecţia asta. De zici că nici nu sunt fiica mamei mele, care se lamentează şi se vaită toată ziua. Da, sunt, dacă eu vreau, tancul de care nu trece regimentul de tulburări. Sunt digul care opreşte, fie şi în răspăr, apa învolburată. Sunt reduta care nu se pleacă la pământ cu fruntea doar pentru că bate vântul peste ea. Da, pot să rezist. Pot să stau la comandă. Pot să mânui maneta în direcţia care trebuie. Pot să fac asta. Şi asta. Pot să fac orice. Nu aşa mi-am spus ani de-a rândul? Nu aşa m-am înţeles eu cu mine? Nu aşa am bătut în cuie pentru eternitate? Nu aşa am convenit cu viaţa asta afurisită? Cum vin acum, ca o copilă speriată şi proastă, să zic altceva? Nu, azi nu mă mai tulbură nimic, absolut nimic! Nu mai permit asta. Nu mai vreau. Nu mai sunt de acord. E doar o poveste veche, foarte veche, cu iz, mult iz, de prohibiţie. Şi eu, dacă e aşa, nu încalc legile. Niciodată nu le-am încălcat. Aproape niciodată. Aşa e, aşa va rămâne. Definitiv şi irevocabil! Va trece şi asta. Cum au trecut şi altele. Cum au trecut toate. Mă voi întoarce la existenţa-mi opacă şi voi uita. Viaţa va curge iar monoton şi liniştit. În definitiv, ce înseamnă cinci zile? O bagatelă. Nici măcar o săptămână nu înseamnă cinci zile. N-apuci să conştientizezi nimic, n-apuci să suferi, n-apuci să te lupţi, n-apuci să simţi, că şi nu mai e nicio zi. S-au dus toate cinci. Şi atunci? De ce mă pierd în temeri fără rost? În spaime neîntemeiate? În angoase fără sfârşit? În lamentaţii bolnăvicioase? N-am să mor în cinci zile. De cinci zile. Pentru cinci zile. Nu se moare din asta. Nu se moare dintr-atâta. N-a murit nimeni. În plus, e atâta lume în jur. Serenada din mine continuă să curgă năvalnic. Sau duios? Îmi ridic fruntea brobonită de gânduri şi-mi strig, de să audă şi să ia aminte toate spaimele din mine: EU SUNT O STÂNCĂ, EU SUNT UN MUNTE, EU SUNT CARPAŢII! EU SUNT...”

Şi nu mai spune ce mai este. Şi Andreescu, oricât îşi dă silinţa, nu înţelege. Nu numai cuvântul care ar mai fi trebuit să urmeze după Carpaţi, nimic nu înţelege. Atâta a sucit toate vorbele astea pe toate părţile, că aproape le ştie acum pe de rost. Dar de înţeles, cu tot timpul trecut de atunci, cu toată lecturarea acerbă, cu toate insistenţele lui să se dumirească, tot nu înţelege. În întreg textul există, din punctul lui de vedere, o singură certitudine: Andy e soţul ei. La el face referire când spune despre ea că nu plânge, nu mai plânge niciodată. Aşa cum a observat, pesemne, în vreun moment de cumpănă de-al lor, el, Andy. De ce nu mai plânge? O opreşte ceva. O împiedică, e clar, ceva. Dar ce? Care e suferinţa asta, care e capcana în care a căzut, cum reiese, din nou? Când a mai căzut? Şi ce trebuia să strige, să spună? Cui? De ce? Când? În care moment a început să scrie toate astea? Venise deja la Ploieşti, la concurs? De ce ar fi trebuit să plece? Să fugă, practic... Ce s-a întâmplat, de fapt, în primele momente ale şederii la Ploieşti, dacă atunci, şi nu mai demult, a scris rândurile astea? Ce s-a putut întâmpla în clipele acelea? N-a fost, în opinia sa, nimic nelalocul lui. A rememorat, în speranţa că-i apare ceva pe filmul evenimentelor, de mii de ori venirea ei la Ploieşti cu soţul, întâlnirea din faţa Hotelului Prahova, discuţia, prezentările, plecarea la Centrul Cultural împreună cu toţi ceilalţi. A derulat, de asemenea, şi cele întâmplate după aceea, lansările de carte, expoziţiile, concertele, vizitele de la mânăstirile şi bisericile din afara oraşului, de la colegiile din Ploieşti, de la alte locaţii din Cheia, din Slănic, din Vălenii de Munte, din Sinaia. Tot! Nimic însă, nicio fisură nicăieri. Şi nimic în atitudinea ei, în privirea ei, în zâmbetul ei, în liniştea ei – căci el o găsea, dincolo de rândurile din agendă, liniştită - nu vorbea despre angoase, despre dureri, despre lupte, despre poveşti prohibitive.

Ce nu trebuia să se mai întâmple azi, cum se întâmplase ieri? De ce fugea, în fond, tânăra asta? Şi ce serenade ascultă la streaşina sufletului ei? Probabil, când vorbeşte despre cele cinci zile, se referă la perioada şederii la concurs. Căci atât ţine concursul ăla literaro – istoric, pe care naiba mai ştie dacă se mai omoară să-l organizeze vreodată... Congresul de petrol nu, durase doar trei zile. Dar de ce se supărase ea pe concurs, pe timpul pe care trebuia să-l petreacă alături de ceilalţi câştigători? El - şi nici membrii juriului - nu se supărase când au venit, aşa cum nu mai păţise, din partea ei două texte. Unul în continuarea celuilalt, practic... Deşi nu poate să bage mâna în foc acum că au ajuns şi în ordinea respectivă. Textele, da, se numeau la fel, „Vieţi”, erau scrise în acelaşi stil, aveau aceeaşi temă, aceleaşi personaje. Nimănui nu i se păruse deplasat, deşi nu se mai confruntase cu o situaţie similară, că o persoană trimisese la concurs acelaşi material, dar momente diferite ale sale. De regulă, concurenţii trimit mai multe texte, dar cu teme diferite. Cu alte subiecte. Ca să aibă mai multe şanse de reuşită, ca să se numere printre câştigători. Şi nu se supărase nici când citise în cele două plicuri sosite la concurs rugămintea de a nu spune la telefon, când va fi anunţată, în eventualitatea că lucrările ar fi câştigătoare, că e ceva legat de concurs, că ea, Cristina Dragu a câştigat. Să spună doar că un bărbat, el, în speţă, o aşteaptă la locul cutare – evident, cel stabilit de el – la ora cutare. Nimic despre lucrări, nimic despre concurs...

Şi naiba să-l ia dacă se mirase peste măsură de ciudăţenia rugăminţii. Literaţii ăştia au tot felul de păsăruici în cap, stoluri întregi. Mareş, de exemplu, nu scrie un rând dacă n-are o ţigară atârnată după ureche. În afară de celelalte, multe, din care tot trage pe timpul alocat scriiturii. Adela Pieterniceanu se concentrează mai bine când îi stă mâţa la picioare. Dacă e altundeva, nu are inspiraţie deloc. Vasilescu scrie bine dacă are sticla de whisky lângă el. Mihai Cristea prestează numai dacă a înjurat cu jind şi simţ de răspundere toţi vecinii de pe stradă, ca să se încarce cu suficient negativism, pe care să-l arunce mai apoi în rândurile sale. Eugeniu Popescu are oroare de biroul dintre patru pereţi şi nu scrie decât în aer liber. Ninge, plouă, arde soarele, el e cu laptop-ul în braţe, pe afară, ca un capiu. Chiar şi el, Andreescu, deşi nu se consideră vreun ciudat, are tabietul lui. N-ar scrie, neam, cu toate că are biroul şi casa pline cu computere moderne, la tastatura calculatorului. Foloseşte acasă, şi uneori îi şi e ruşine de asta, pentru că nu se înregimentează timpului în care trăieşte, numai maşina de scris. La serviciu, scrie Carmela ce îi dictează el. Nici cu telefonul mobil nu se împacă, deşi a primit, după ce i-l furase prin Bucureşti cineva pe al lui, unul chiar de la serviciu. Uită să-l încarce, îl uită chiar pe el pe te miri unde, nu ştie să-l mânuiască, pe ce taste să apese pentru diverse folosinţe. Abia de răspunde la el când e sunat sau de citeşte vreun mesaj, când îi trimite cineva. Abia de se descurcă, adică, şi cu atât. În rest, e pe post de bibelou. Tot pe fix vorbeşte, tot de fix se foloseşte, ca să transmită sau să primească informaţii. Unul dintre puţinii, e drept, care mai foloseşte telefonul fix. De ce să nu fi avut, aşa stând lucrurile, şi fata aia dreptul să ceară o astfel de chestiune? Minoră, la urma urmei... Atunci s-a gândit că îi e, poate, gâdilat mai bine orgoliul feminin dacă el spune doar că o caută ca un bărbat, nu ca organizatorul concursului... Pe urmă, când a vorbit cu ea despre lucrări, a fost confuz, chiar ea degajând pregnant, deşi nu o spunea cu vorbe, impresia asta, de continuă nesiguranţă şi confuzie. Acum nu mai ştie ce să mai creadă. Acum, cuvintele care sunt la ordinea zilei, care-i vin pe buze, sunt că nu înţelege. Nu înţelege şi pace.

Of... Ce n-a fost în regulă, oare? Ce a surprins-o atât de neplăcut – sau nu – de s-a pierdut în reverii? Vis sau coşmar... Singură, zice, nu ştie să spună. Ce fusese într-atâta de ajuns, că nu trebuia să se repete? Nu azi, nu acum, nu aici. Adică la Ploieşti, la concurs? Altundeva? În alt context? Ce rană se cicatrizase în timpul în care drumul îi cursese liniştit şi era, neaşteptat pentru ea, pe cale să se deschidă iar? Ce cântece de dor îi susură misterios şi năvalnic în suflet? De ce a ales să asculte iar o serenadă pe care, practic, nu o intuia, nu o voia, nu-i trebuia, dar pentru care se declară făţiş vinovată? Ce mare se revărsase din lăuntrurile-i, fără putinţă de ţinut în chingi? Dacă erau chingi, înseamnă că ea singură închingase totul, la un moment dat. De ce? Care-i logica? Ele, chingile – zice – acum se rupseseră. Şi marea cuprinsese degrabă ţărmul pustiu, faleza singuratică, totul... Ce mare nestăvilită e asta? Ce nisip e ăla care nu absoarbe valul avid? Ce ţărm e acela care se contopeşte, deşi închingat, cu apa furioasă? Şi ea mai fusese cu cineva pe nisipul acela. Cu cine? Nici măcar tonul folosit nu e al unei femei vexate, nu, ea, deşi se autosugestionează că e puternică, e de-a dreptul speriată. Îngrozită! Ca untul tare, când îl pui la soare. Şi ce cod roşu detectase ea în clipa în care a scris atât de pierdută şi copleşită rândurile astea? De unde a venit furtuna aceea care a înghiţit linia ţărmului? Ce poveste veche, interzisă, năucitoare, o răvăşise? De ce apoi, chiar aşa alambicate şi aparent fără noimă cum îi sunt cuvintele, nu le mai foloseşte şi trece la stenografiat? Voia să cuprindă mai multe, mai repede? Voia să-şi aştearnă toate gândurile pe hârtie, să le imortalizeze pe toate, să nu piardă nimic? Sau se ferea de cineva? De soţul ei? De altcineva? De bărbatul cu care călcase pe nisipul mării ăleia? Era, putea fi, soţul ei acela? Ea nu o spune clar, dar un al nu ştiu câtelea simţ al lui îi susură, fără putinţă de tăgadă, că nu a fost singură, atunci şi acum, ieri şi azi, pe malul acelei mări imaginare care, iată, se revărsă nestăvilită peste ea. A mai fost cineva acolo... Un bărbat, fără doar şi poate. Andy? Nu crede. Andy e – mă rog, era, că tot nu se obişnuieşte să vorbească la trecut - mereu cu ea. Andy nu putea, însă, dacă nu-l înşeală simţurile, să-i provoace aşa reflecţii. Trebuie că e vorba despre un alt bărbat.

Sau chiar era implicată în povestea aceea cu terorismul, care a făcut vâlvă zile în şir în oraş? Avea ea vreo contribuţie? Jucase vreun rol acolo? Fusese unealta unor minţi nebune? Asta, deşi a fost arestată, după ce a fost împuşcată ea, cealaltă? Fusese complice la acel plan diabolic de a arunca în aer hotelul şi pe participanţii la congresul de petrol? Dar şi pe cei de la festivalul literaro – istoric, colegii ei, în fond, care erau cazaţi la acelaşi hotel? Era doar o întâmplare căreia îi căzuse victimă nevinovată? Ce-şi urlă, ce-şi ascunde? A îmbătrânit, zice? Curat băbăciune la cei 28 de ani pe care a aflat că îi are... Că îi avea, mă rog... Desigur, ea vorbea acolo despre o altfel de bătrâneţe, nu despre cea dată de vârsta biologică, de vârsta din buletin. Ea, pentru ea, îmbătrânise, voise să fie aşa, într-un alt mod. Şi sângele a curs din nou din piatră seacă... Ce înseamnă toate astea? Ce pot să însemne?

 

[Corina Militaru]

 Ce înseamnă toate astea? Chiar așa! Mor de curiozitate :)) 

Ai deocamdată două gheme mari în mână și tragi de fire câte puțin, câte puțin - îmi încerci răbdarea :)) - și nu știu de ce(sau știu, dar nu spun :))cred că vor mai fi și altele. Că firele se vor încurca, apoi descurca... Cert este că am citit cu deosebită plăcere și aștept cu interes continuarea.

Drag de tine și de scrisul tău,

[Sofia Sincă]

Multe, multe semne de întrebare. Aş spune în exces, la figurativ. Textul este împâslit, pictat la propriu şi la figurat, cu semnul întrebării. Dacă ţie nu ţi se par multe... Desigur capitolul este unul al tatonărilor, al căutărilor, în afara a ceea ce este în ghilimele, paragraful care ne spune câte ceva despre eroina principală (bănuiesc), victima - o scriitoare ce trece prin clipe înnegurate, dar cu tărie şi speranţă, până acum.

Aştept continuarea.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Îţi mulţumesc frumos, Cory, zâna mea bună. Lămuririle, da, vor veni, aşa zic eu, pe parcurs. Sunt pe fugă. Promit să mă întind mai mult la vorbă data viitoare. Îţi mulţumesc încă o dată. 

Corina Militaru a spus :

 Ce înseamnă toate astea? Chiar așa! Mor de curiozitate :)) 

Ai deocamdată două gheme mari în mână și tragi de fire câte puțin, câte puțin - îmi încerci răbdarea :)) - și nu știu de ce(sau știu, dar nu spun :))cred că vor mai fi și altele. Că firele se vor încurca, apoi descurca... Cert este că am citit cu deosebită plăcere și aștept cu interes continuarea.

Drag de tine și de scrisul tău,

[Nina Mariana Marcu]

Îţi mulţumesc mult, Sofy pt tot. O să recitesc, lucru pe care nu îl fac, din păcate pt mine, decât când trebuie să dau cartea la tipar, şi o să ţin cont de ceea ce mi-ai spus. Vb mai mult data viitoare, că acum sunt în grabă mare.

Sofia Sincă a spus :

Multe, multe semne de întrebare. Aş spune în exces, la figurativ. Textul este împâslit, pictat la propriu şi la figurat, cu semnul întrebării. Dacă ţie nu ţi se par multe... Desigur capitolul este unul al tatonărilor, al căutărilor, în afara a ceea ce este în ghilimele, paragraful care ne spune câte ceva despre eroina principală (bănuiesc), victima - o scriitoare ce trece prin clipe înnegurate, dar cu tărie şi speranţă, până acum.

Aştept continuarea.

Sofy