Tenebre ale destinului XVIII

[Sofia Sincă]

 

  Viaţa în vârtejul ei aşterne mai departe vifor sau vreme bună, aşază praguri netezi sau colţuroase pentru fiecare muritor în parte.

De a doua zi, Firuţa începu serviciul. Pentru că nu avea rost să lucreze program redus, în urma postnatalului, îşi puse în aplicare arta de ţesătoare, atât de dragă. Alerga în jurul a patru războaie, opt ore, reuşind să le ţină tot timpul în funcţiune şi să ţesă zeci de metri din cea mai fină stofă, de calitate extra. Echivalent al unui salariu bun. Cu multă siguranţă şi speranţă, ca şi cum niciun obstacol nu mai exista în momentul de faţă, se duse la doamna Stănilă să ia informaţii în legătură cu plecarea la Constanţa.

– Încă nu, tu, copilă... Încă n-ai de ce să mergi acolo! După câte am eu cunoştinţă, acum pornesc filatura şi se angajează numa’ filatoore. Mai durează pănă angajează ţesătoore, fu explicaţia oferită.

Prin urmare, trebuia să mai aştepte. Cu voinţă şi răbdare, dar, mai ales, trebuia să-şi continue viaţa cu ceea ce avea.

În primele două săptămâni de la internarea fetiţei, o vizită în fiecare zi şi se împrietenise cu personalul salonului. Copiii erau bine îngrijiţi, aveau pătuţuri foarte curate, cu jucării atârnate de ele, și, ce era mai important, aveau căldură constantă. Dar nu-i lua nimeni în braţe, niciodată. Nici mamele ce veneau în vizită, nu aveau această permisiune. Simona nu se oprise din plâns o zi şi o noapte, până pricepuse în căpşorul ei micuţ că de acum încolo braţele mamei nu mai existau. Învăţase să mănânce în pătuţul ei, sprijinită puţin de o pernă.

Contribuţia financiară a părinţilor cu venit, pentru îngrijirea copiilor de către stat, era modică. Li se oprea din salariu o sumă derizorie, iar alocaţia intra în contul casei de copii. Vizitatorii micuţilor de până în şase luni, aveau voie să le aducă doar jucării.

Odată cu sosirea lunii martie, un val de căldură neobişnuită îşi vântură aburii, fenomen mai rar întâlnit în zonă. Toată zăpada se topi în câteva zile, iar căldura neaşteptată adusese cu ea binecuvântare pământului şi deschiderea lui pentru toate vietăţile, inclusiv pentru viruşi. Astfel casa de copii intră în carantină şi nimeni în afara personalului nu mai avea voie să treacă de poarta masivă, încuiată. Firuţa mergea până la placarda pe care scria Carantină. Disperată, dădea roată curţii, zgâlţâind drugile de fier ale gardului, privind îndelung geamul de la etaj, unde ştia că este fetiţa ei. Uneori o zărea vreo îngrijitoare cunoscută şi-i făcea hatârul de a scoate mica mogâldeaţă înfofolită pe balcon şi o îndrepta spre ea. Vedea un copil înfăşat până la bărbie. Putea fi foarte bine altul – gardul era destul de departe de balcon.

Situaţia dură aproape o lună. Acel martie fuse cel mai negru trăit, de până atunci.

Zvonul despre graţierea celor reţinuţi în puşcării dispăruse deocamdată, dar pentru a şti sigur durata întemniţării lui Băran, Firuţa se duse la tribunal să se intereseze. Primise trei ani şi opt luni. Era satisfăcută. „Am timp să-mi refac drumul în viaţă. Până iese ticălosul, eu cu Simona vom fi de mult plecate din Sibiu şi nu vom mai şti niciodată de el.”

Moralul tinerei femei, serios încercat, începu să se refacă. Toate intrând pe un făgaș, dacă nu ideal, măcar acceptabil. Teama dispărea treptat, siguranţa punea stăpânire pe ea tot mai mult în contact cu lumea, în mijlocul colegilor de serviciu. Ceva nou pentru ea deveniseră şedinţele de UTM, unde ea nu participase niciodată până atunci. În acest fel făcuse cunoştinţă cu tinerii din fabrică, mai mult fete decât băieţi, întreprinderea fiind de așa natură încât predominau femeile. Din dorinţa de a nu fi singură şi de a ajunge cât mai târziu în dealul Guşteriţii, unde n-o aştepta nimeni, ar fi mers oriunde. Mama ei aproape că nu mai venea pe acasă.

Cel mai bun lucru adus de acele ședințe l-a constituit întâlnirea cu Sanda – o bună colegă de serviciu – încercată și ea de soartă. Crescută la o casă de copii, această fiinţă nu-şi cunoştea tatăl, iar mama-i decedase pe când ea avea vreo zece anișori. Rudele, pentru a scăpa de povară, au internat-o la orfelinat, unde şi-a format un oarece stil personal, cu tendinţe spre monden, calmă şi inteligentă. Fiind blondă, spre albinoasă, și făcând haz de necaz în orice situație, amintea mereu: „Concurez cu telemeaua de vaci!” Părul foarte rar, semăna cu floarea veştejită de muşeţel. „De la tapat mi se trage, de nu mai am păr. Am tapat, am tapat, până n-am mai avut ce...”, explica rar şi răspicat, apăsând fiecare cuvânt de la sfârşitul propoziţiei. Înaltă şi slabă, aproape fusiformă, luată în ansamblu era plăcută, mai ales prin felul ei de a fi. Prietena intrată în viaţa Firuţei avea educaţie bună, impresionând-o în mod plăcut. De asemenea cei cinci ani în plus la vârstă îşi spuneau cuvântul. Conştientiza că are multe de învăţat de la noua ei prietenă. Pe chipul Sandei, uneori, se citea efortul de a fi amabilă. În astfel de cazuri afişa o mină formalistă – putea să-ţi fie prietenă sau nu. N-aveai de unde ști. Divorţată de vreo trei ani, îşi ducea viaţa cu fiul ei de şase ani. Era foarte hotărâtă de a nu face concesii bărbaţilor şi să nu sufere deloc din cauza lor. O luase pe Firuţa sub aripa ei, fiind şi sarcina organizaţiei de tineret.

În şedinţele respective se discutau probleme serioase existenţiale, ale fiecăruia şi se oferea sprijin moral. Situaţia Firuţei era cunoscută şi mediatizată în fabrică. Ea însă nu avea obişnuinţa să ceară ajutor şi nici nu-i făcea plăcere să se discute prea mult despre viaţa ei personală, aşa încât părăsi destul de curând UTM-ul, dar nu şi prietena.

Plecau împreună de la serviciu, făceau cumpărături, mai ales vestimentare, unde Sanda avea gusturi alese. Uneori, aceasta o invita acasă. Închiriase o cameră dintr-o clădire, într-o curte cu mai multe familii, apropiate de Libertatea. Locuia împreună cu băieţelul, un copil frumos şi cuminte, ce rămânea foarte mult timp singur, încuiat în casă şi nesupravegheat. Mergeau toţi trei la Simona, apoi la vreo cofetărie. După lunga perioadă de carantină, casa copilului din parcul Luther îşi deschisese porţile, iar mamele puteau să-şi viziteze din nou copiii. Firuţa mergea foarte des, dorind să recupereze absența impusă. Fetiţa era bine, sănătoasă, lua în greutate, nu contactase virusul gripal. Însă nu privea deloc spre mama aflată lângă pătuţ. Ochii ei de culoare verde-oţelit, se întorceau spre cele îmbrăcate în bleu, nu spre ea. Pleca de multe ori cu sufletul plin de tristeţe. „Îi temporar, Simona... Îi temporar. Promit! Când te voi lua, le vei uita pe aste mame cu salariu.”

Pe la sfârşitul lui martie, sasul ce le reținea scrisorile, o oprise în una din zile şi îi întinsese o scrisoare. Cum nu aştepta aşa ceva, Firuţa îl luă şi se uită curioasă la expeditor. Iniţial crezuse că-i de la Băran, din puşcărie, dar pe ştampila de expediere se putea citit clar, Braşov, iar pe dosul plicului trona un „EU” mare. Era de la Dumitrel. Îi scria în termeni prietenoşi şi politicoşi, exprimându-şi dorinţa de a purta corespondenţă, de a se cunoaşte, de a-şi trimite poze unul, celuilalt. Firuţa, inițial, se amuză, nu-i ardea de sentimentalisme ieftine, apoi îşi zise: „De ce nu?” În minte îi încolţi gândul de a părăsi Sibiul, de a-şi recupera copilul cât mai repede, de a începe o altă viaţă, alături de Dumitrel. Constituia o speranţă destul de vagă, ce e drept, dar exista. „Ce numa’ la Constanţa să pote? Mere şi în Braşov. Braşovu’-i atât de frumos, da’ așa de aproape... Oricum merită să-ncerc.” Astfel trată cu seriozitate problema, chiar cu puţină exagerare. Răspundea foarte repede scrisorilor, presărând un subtil romantism. Pe acest teritoriu, era în mediul ei, că nu degeaba citise atâtea cărţi. Despre Simona, în mod neloial, și pe care și-l reproșa, nu suflă o vorbă. El îi confirmă că este din Focşani, singur la părinţi şi că aceştia trăgeau nădejde că se va întoarce la ei, la casa lor cea mare, goală, în lipsa lui. „Mai bine, îşi zise, Focşani e mai departe.” Se interesaseră, cu Sanda, şi aflaseră că exista şi acolo o întreprindere textilă.

Dumitrel ajunse să-i scrie din ce în ce mai afectuos, şi ea îi răspundea la fel. Cupidon pesemne îşi arunca săgeţile și de-o parte și de alta. La propunerea lui, plănuiseră ca de 1 Mai să meargă împreună la Focşani, pentru a o prezenta părinţilor, cărora le făcuse cunoscută prietenia lor.

Nici nu se putea mai bine.

– Să nu rămâi gravidă, tu, Firă, găsi să-i recomande mamică-sa, luând cunoştinţă de planul acesta.

– Cum să rămân gravidă, mamă, dacă nu mă culc cu el? Păi nici nu-l cunosc. L-am văzut o dată. Îl ştiu doar din scrisori. Mamă, io-s păţâtă!

– Atunci du-te! Pote te măriţ’ cu el!

Până la 1 Mai, din păcate era destul timp liber de omorât. Mergea în vizită pe la Oara şi foarte rar la Pie. I se făcea tare dor de Mihaela şi de Relu, care nu-i mai cerea cacao, dar o întreba unde-i bebe al ei. Mihaela avea aproape un an, era voinică şi frumoasă. Vizitele la Pie erau rare, deoarece cumnatul îi reproşa întruna de tatăl copilului ei, numindu-l „puşcăriaşul” şi de viaţa nu tocmai normală dusă în ultimii doi ani. Căuta să-i inoculeze şi ei, dar şi celor de pe lângă el, ideea că e o ratată. O dispreţuia şi o jignea oricând avea ocazia. Prefera să-i ocolească, deşi îi era tare dor de Dana, ce învăţa să meargă. Sora Ana născuse o fetiţă, dar cum Duică nu agrea rudele soţiei, nu o putea vizita.

Mai ieşea prin oraş, cu sau fără Sanda. Frecventa din nou cofetăriile, pentru a savura o cafea şi o ţigară în compania tinerilor. Era la modă să fumezi. Femeile credeau că nu sunt destul de emancipate dacă nu aveau deprins acest viciu. Parte dintre tinerii cunoscuţi, întâlniţi întâmplător pe stradă sau în cafenea, o ştiau ca fiind soţia lui Băran. Avea mult de luptat cu aceste convingeri, mai ales acum când deveniseră străine de ea. Îi era greu să le explice, fără a înşirui toată povestea, că nu fusese soţia lui, iar pentru viitor, căuta să-i convingă de faptul că nu va mai avea nicio tangeță cu acest individ. Uneori se simțea curtată. Celor mai îndrăzneţi, când erau mai entuziasmaţi, le spunea despre fetiţa ei din flori.

Duminica, de obicei, mergea la cinematograf cu Sanda şi cu Mihăiţă. O dată le însoţi şi un coleg de serviciu, întâlnit întâmplător pe centru. La ieşire din gangul cinematografului Pacea, băiatul mergea pe lângă ea. Fără veste, din câțiva pumni fulgerători, acesta se pomeni trântit pe asfalt. Sanda începu să ţipe, iscând larmă. Firuţa îl ajută să se ridice, uitându-se după cei care-l loviseră – îi recunoscuse ca fiind prietenii lui Băran, mesagerii din faţa tribunalului, componenţi ai găştii.

Desigur colegul de serviciu nu o mai învrednici nici măcar cu o privire, prin fabrică. Dacă o vedea, o evita ca pe o ciumată. Ameninţările din partea prietenilor lui Băran nu încetau: „Ce crezi tu că Nitu moore în puşcărie? Vine el... şi vezi tu pe dracu. O zâs că-ţi ia copila şi pe tine te omoră!” Veştile transmise de zbir, nu o mai speriau. Ba câteodată îi sfida pe mesageri. Ştia durata detenţiei, era conştientă că mai are mult de stat în puşcărie, iar ea şi fetiţa ei vor fi în siguranţă până la data eliberării.

Sărbătoarea muncitorească de 1 Mai se apropia vertiginos şi aducea cu ea speranţe.

– Ce faci tu, pleci în voiaj şi pe mine mă laşi aici? o întrebă Sanda.

– N-am ce pierde, tu, Sanda. Pote iese ceva.

– Du-te copilă, du-te! Da’ dacă te ia ăla de lângă mine... Cum ai zis că-l cheamă? Îl ucid.

– Dumitrel, Sanda, Dumitrel îl cheamă. Nu se ştie. Mă duc să-l cunosc în primul rând, se confesă Firuţa.

– Tu, să fii cuminte, auzi? Că dacă nu… o dăscăli Sanda, amenințând-o cu degetul.

Bineînţeles nu plecă până nu-şi vizită fetiţa.

În după-amiaza zilei de treizeci aprilie, gătită, aranjată, ferchezuită, urcă în trenul de Ploieşti. Aici urmau să se întâlnească, apoi să plece împreună spre Focşani.

După naştere, fizic, Firuţa se desăvârșise ca femeie. Rămăsese cu kilograme doar cât să facă posteriorul mai bombat şi liniile şoldurilor de-a dreptul apetisante. Mijlocul subţire punea în evidenţă sânii, ca pe nişte înaintaşi obraznici, iar pantofii cu toc îndrumau priviri spre piciorul frumos format. Părul abundent îl păstra lung, fapt ce-i sporea farmecul. De fapt, spune o vorbă, că femeia nu este împlinită decât după ce naşte. Îşi cumpără un deoupiece negru, mătăsos, puţin lucitor, mulat pe corp, purtat direct pe piele. Jacheta era cambrată, iar la spate se termina scurt, în două colţuri, tip frac. În faţă, după ce forma un decolteu destul de îndrăzneț, pe un guler rotund, se încheia până în talie cu două rânduri de nasturi deşi şi mărunţi, lucitori. Părţile jachetei se despărţeau rotunjite. Fusta era strâmtă, conică, până la jumătatea genunchiului. Îşi luă într-o geantă uşoară, câteva schimburi şi nelipsitul fâş, piesă fără de care nimeni nu pleca în voiaj.

Ajunse în Ploieşti, pe la opt seara. În gară văzu un băiat cu flori în mână, uitându-se în toate direcţiile, îmbrăcat într-un costum clasic, fără gust. „El îi. Să mă duc, sau să mă întorc?” gândi Firuţa, privindu-l. Se îndreptă spre el, totuşi.

– Dumitrel? întrebă atingându-l uşor pe umăr.

Tânărul, surprins, se întoarse şi rămase înmărmurit, cu privirea pironită pe femeia fermecătoare, elegantă, din faţa lui. Se fâstâci de tot. Nu mai ştia ce să facă, ce să rostească. Într-un sfârşit bâigui sacadat:

– Ra… Rafira, ce frumoasă eşti! Mult mai frumoasă decât astă iarnă, sau decât în poză.

Se aplecă de-i sărută mâna, dar de flori uitase.

– Presupun că florile sânt pentru mine, nu? încercă fata să-l scoată din încurcături.

– Ah... da... sigur… scuză-mă! continuă fâstâcelile Dumitrel, întinzându-i buchetul frumos de trandafiri. Hai să ne plimbăm puţin prin Ploieşti, pentru că mai sunt vreo două ore până vine trenul nostru! rosti propunerea, ca pe o poezie foarte bine învățată.

Îi luă geanta, din spirit cavaleresc. Atent în toate gesturile, căuta să nu-i păşească înainte, să o ferească de trecătorii grăbiți, să-i arate şi drumul în acelaşi timp. Ieşiseră din gară şi se îndreptaseră spre bulevardul mărginit de tei în floare, ce ducea în centru. Era o feerie. Strada mirosea a curat. Tocmai fusese spălată, stropii de apă mai musteau încă pe asfalt, iar parfumul teilor mângâia cu esenţa lor noaptea blândă de mai.

Firuţa tot încerca să înfiripeze o discuţie cu tânărul inhibat de lângă ea. Eșecurile o scoteau din sărite. Primul băiat alături de care păşea de multă vreme încoace o stingherea prin stângăcia lui. Nu mai era nici ea obişnuită cu astfel de situații, se retrăgea violent la orice atingere întâmplătoare, chiar îi venea să se întrebe ce căută ea acolo. Dar îşi amintea că are un scop.

Chinul luase sfârșit abia când urcaseră în trenul de Focşani, după ce Dumitrel îşi scoase geanta enormă, de la oficiu „Bagaje de mână”. După ce se instalaseră în compartiment, Firuța întrebă:

– Ce ai în geanta aia aşa mare?

– Lucruri de-ale mele… Mi le duc acasă pentru spălat… Am luat și câte ceva pentru părinţii mei. Nu prea multe, ceva să fie acolo… răspunse Dumitrel.

Atunci îi trecu prin minte că ea nu luase nimic. „Of, și Sanda asta… Putea să-mi spună să le cumpăr şi io ceva. O să-i dau mamei lui, florile astea pe care mi le-o dat el…” se mustră Firuţa, în gând.

În tren îl studie mai bine. Chip nici frumos, dar nici urât, înalt, chiar foarte înalt, slab şi nedefinit la cei douăzeci şi trei de ani. Pe faţă mai plutea încă, puful blond, imberb.

Încercă, zâmbindu-i, să-l facă să se destindă. Dumitrel nu-şi mai încăpea în piele. Privea în jur triumfător, de parcă ar fi vrut să declare tuturor: „Vedeţi ce fată am lângă mine?”

În curând lumina din compartiment se stinse şi vorba încetă. Călătorii se pregăteau să aţipească legănaţi de zumzetul roţilor de tren. Până la Focşani erau vreo patru ore de mers. Dumitrel se lipi de Firuţa şi-şi întinse braţul lung peste umerii ei, fapt ce o cam înfurie. Îi luă mâna cu un gest calm şi i-o puse pe genunchi lui:

– Mi-e mai comod aşa.

– Bine, Rafira, dacă ţi-e mai bine aşa...

– Dumitrel, mie apropiaţii îmi spun Fira sau Firuţa.

– Numele Rafira, nu-ţi place? Mie-mi place mult. Este ceva nou pentru mine şi sună atât de frumos.

– Îmi este indiferent cum îmi zici, dar s-ar putea să nu-mi dau seama că mă strigi…

Apelativul îi amintea de doamna Jecu. Doar ea îi spunea Rafira. „Ce-ar zice dacă ar afla pe unde sunt? Nu am mai fost pe la ea de mult. Nu i-am spus unde merg de 1 Mai. Nici nu aş fi îndrăznit…”

Mama lui Dumitrel îi aştepta în gară. Doar îi venea odorul, singurul ei copil, şi mai aducea şi o ardeleancă acasă. Catinca era o femeie înaltă, plinuţă şi roşie în obraz, la fel ca baticul de pe cap.

O primi cam rece pe fată, se uită cam strâmb la costumul ei mulat şi foarte elegant, în comparaţie cu modestia fiului său. O sărută totuşi, iar Firuţa bâigui un „bună dimineața”, timid. Însă pe Dumitrel îl adora. Se pierdea privindu-l. Greu reuşea să-şi dezlipească privirea de la el şi să-i dea drumul din braţe.

– Băietu’ mamii... copchilu’ meu drag...

– Hai, mămică, nu mă mai cocoloşi, că nu mai sunt de trei ani, încerca „copchilul” de un metru și optzeci și patru de centimetri să se desprindă, pe un ton dulceag. Se vedea cât de colo ce bine se simţea în braţele mamei sale, răsfăţat de ea.

Firuţa își reveni totuși: „Îi firesc să-şi iubească odoru', înalt cât crucea Comisoaiei, da' io am crezut că mă întâlnesc cu un bărbat. Văd că m-am întâlnit cu un copil răsfăţat și imatur.”

Drumul până acasă la Dumitrel îl parcurseseră pe jos. Nu era departe, cam un sfert de oră de mers. Oraşul Focşani, din ceea ce a putut să vadă ea, arăta destul de sărăcăcios, searbăd. Locuințele erau mici, intrările fără scări, gardurile de ulucă, strâmbe, unele stăteau să cadă. Satele pe care le ştia ea, de prin jurul Sibiului, erau mai arătoase decât acest oraş.

Casa lor se întindea mult în curte. Joasă, se intra direct, fără nicio treaptă, doar peste un prag. Cei mai înalţi trebuiau să se aplece, pentru a nu se lovi de sus. În spatele grădinii, până la linia ferată, se întindea o grădină frumos orânduită, cultivată, îngrijită.

Tatăl lui Dumitrel era un moldovean cumsecade, omenos şi ospitalier. Îi primi foarte bucuros.

– Vinî, Rafirî, în camera lu’ Dumitrel, care stă goalî de când o plecat, o invită mama băiatului.

– Vino, Rafira, să te schimbi, dacă vrei, spuse şi Dumitrel, simţindu-se foarte în largul său, cu părinţii alături.

– Da, vreau să mă schimb şi dacă se poote, să mă spăl puţin. Sânt plină de praf.

– Mamă, este vreun pic de apă caldă?

– Ieşti, ieşti… răspunse tatăl.

– Hai, Rafirî, să-ţ’ iei di işi, îndemnă Catinca cu voce de soacră. Du-ti în curte, ia ligheanu’ ăla şi iaţ’ apî di pi sobî.

Firuţa se supuse bucuroasă. Nu era învăţată s-o servească cineva. Îşi luă ligheanul, apa şi se duse în camera indicată, foarte curată, aranjată într-un amestec de nou şi vechi, cu mobilă modernă, dar şi cu prosoape cusute pe pereţi. Mileuri albe, croşetate, puternic apretate şi înfoiate, serveau ca suport pentru vreun căţeluş sau peştişor din sticlă ieftină, înșirați ca nişte soldăţei ascultători peste tot.

Proprietarul camerei se tolăni pe pat şi nu se sinchisea să plece.

– Dumitrel, tu ieşi până mă spăl eu şi mă schimb.

– De ce scumpa mea? Te pot ajuta. Şi vezi... eu le-am spus părinţilor că ne vom căsători, că noi ne-am mai văzut în Braşov şi că ne cunoaştem de mult, îndrăzni Dumitrel, pe teren propriu, să-şi dezlege limba.

– Serios? Bine că mi-ai spus. Pote te dădeam de gol. Nu-i frumos să-ţi minţi părinţii, replică Firuţa, destul de serios.

– De ce, Rafira? Ce, nu ne căsătorim?

– Dumitrel, abia ne-am cunoscut.

– Da, dar de când ne scriem...

– Asta nu înseamnă că ne-am cunoscut. Pe hârtie poţi să scrii ce vrei. Ea suportă. De unde ştii că eu nu te-am minţit, sau nu ţi-am ascuns ceva important.

– Nu m-ai minţit tu... Și, orice m-ai fi minţit, eu tot te vreu. Te plac oricum.

– Acum ieşi, se burzului Firuţa la el, să mă spăl şi să mă schimb.

Abia se dădu plecat.

Musafira fusese tratată cu amabilitate de către părinţi, în special de tată. Dumitrel o agasa cu tot felul de atenţii: ba cu o narcisă de grădină abia înflorită, ba cu o crenguţă de liliac din colţul casei, dar mai ales cu mângâieri lascive, pe care fata le refuza categoric. Începuse să fie destul de îndrăzneţ prin curte, prin grădină. Încerca să o sărute. Firuţei i se părea totul pe dos. Nimic nu o atrăgea la el. Dimpotrivă, simţea repulsie, în special când o atingea cu faţa plină de puf. Se retrăgea violent:

– Stai, Dumitrele, că ne văd părinţii tăi!...

– Şi ce dacă ne văd? Cu viitoarea mea soţie am voie să mă sărut.

Sintagma, folosită întruna şi de Nitu – viitoarea mea soţie –, îi provoca silă şi furie de-a dreptul. În plus, avuse impresia că, tocmai atunci când îl respingea, doi ochii de soacră i se înfipseseră în ceafă.

Pe la amiază, profitând de faptul că Dumitrel, foarte detaşat discuta cu părinţii, se furişă în cameră, în patul lui. Adormi imediat. Simţi la un moment dat, pe cineva întins lângă ea şi sări ca arsă. În aceeaşi clipă se deschise uşa şi intră mama lui, privind pieziş către tânăra fată.

– Da’ şe faşeţ’? Dormiţ? întrebă cu cel mai nevinovat aer din lume, în timp ce perdeluţa geamului de la uşă, încă se mai mişca.

– Adormisem. Dumitrel nu ştiu ce-o făcut, rosti Firuţa, sigură pe ea.

– Ce vrei, măi, mamă? De ce intri peste noi?

– Îm’ trebui şeva din dulap, Dumitrele, răspunse foarte abil, femeia.

Se învârti puţin şi plecă tot cu mâna goală. Firuţa se ridică şi părăsi camera: „Am greşit adresa. Nu trebuia să vin. Nici măcar nu mă pot acomoda cu el. Şi... pentru ce?”

Apoi toată familia se mută în curte, sub o boltă din lăstari de viţă de vie ce avansau îndrăzneţi pe sârmele întinse, urmărind cârceii ca pe nişte vajnici înaintaşi. La o masă, acoperită cu o pânză din Damasc albă şi foarte curată, în prezența unui pahar de vin roze, vorbiră multe. Catinca, femeie volubilă, o pusese la punct privind viața cotidiană din Focşani. Firuţa o întrebă despre locul ei de muncă. Află că lucrează la o întreprindere textilă, singura din oraş, o filatură de bumbac, unde scamele plutesc ca fulgii prin văzduh, tot timpul.

– Fugii di zăpadî tot să mai aşazî pi pământ. Scamili nu să aşazî decât duminica, când se opresc maşânili, încercă să fie spirituală Catinca.

– Vine plinî di scami pin păr, pi haini, în săcoşî, completă tata lui Dumitrel, zâmbind.

– Tu un’e lucrezî? întrebă mama lui Dumitrel.

– La Libertatea Sibiu. Tot o fabrică textilă. Dar noi nu lucrăm cu bumbac. Lucrăm numa’ cu lână sau cu fire sintetice. Noi ţesem stofe. Eu sânt ţesătoore.

– Şi vreţ’ să vă căsătoriţ'? întrebă, din senin, Catinca.

– Da! răspunse prompt Dumitrel.

Firuţa se prefăcuse că plouă. Catinca o privi şi tăcu. Se părea că nu o mai interesa nimic.

Seara, tinerii se îşi exprimaseră dorinţa de a merge la balul organizat de 1 Mai. Centrul oraşului Focşani era la fel de fad ca şi restul. Sala searbădă, neamenajată de sărbătoare, părea austeră. „Măcar am să dansez, îşi spuse Firuţa. N-am mai dansat de mult.” Numai că aici nu era ca la Elite, în Sibiu. În primul rând merseră însoţiţi de Catinca. Se obişnuia ca mamele să-şi însoţească fiii, mai ales fiicele. Ocupau locuri pe băncile lungi de pe marginea ringului de dans şi fiecare îşi urmărea odraslele, căutând să-și facă o impresie cât mai clară despre partenerii lor. Faptul că Firuța era „străină”, diferit îmbrăcată faţă de fetele şi băieţii din Focşani, mulţi ochi se aţintiseră asupra ei, mai ales din partea mamelor. După câteva dansuri timide cu Dumitrel, care nu se pricepea deloc, băieţii îndrăzniră să o invite, cerându-i voie, bineînţeles, cavalerului însoţitor. El îi refuza categoric.

– Măi Dumitrele, di şe nu ne laşi şi pi noi să dansăm cu prietena ta? întrebă unul mai îndrăzneţ.

– Pe viitoarea mea soţie, nu pot s-o las să danseze cu toţi băieţii din sală.

– Măi Dumitrele, replică acelaşi, poate să-ţ’ fie şi soţâie, nu doar viitoare şi tot poţ’ să-i dai voie să dansezî şi cu pretenii tăi, pe care-i cunoşti de-o viaţî.

– Nu pot, măi, nu pot! rosti foarte hotărât Dumitrel, ţinând-o şi mai strâns de mână pe Firuţa.

Ea se umpluse de indignare, mai ales că din nou n-o întreba nimeni nimic. Pe mamă şi pe fiu nu-i interesa dorinţa ei. De exemplu, ea ar fi dansat cu băieţii mai pricepuţi, că şi aşa nu erau mulţi, iar muzica jalnică.

Se simţea captivă.

– Dumitrel, hai să plecăm! spuse poruncitor.

– De ce, Rafira? De ce?... întrebă acesta, cu voce feminizată, dându-şi seama că ceva o nemulţumeşte. Nu-ţi place? Nu vrei să mai dansăm?

– Nu, nu mai vreau! Vreau să plecăm chiar acum! spuse foarte ferm, îndreptându-se deja spre ieşire.

Neavând încotro, Dumitrel o urmă nedumerit. După câtva timp îi ajunse şi gardianul:

– Da’ di şe-aţ’ plecat, mamă?

– Păi n-ai văzut pe ăla a lu’ Pleaznă, se tot ţinea după mine, să-i dau voie să danseze cu Rafira.

– Bine ai făcut, Dumitreli, că nu i-ai dat voie.

Iarăși cineva dorea să pună monopol pe ea. Simţea că se atentează la libertatea ei, abia recâştigată.

– Când avem tren spre Brașov? întrebă Firuţa destul de pornită.

– O... draga mea, mâine seară. Mai este până atunci, răspunse Dumitrel, cu voce piţigăiată, emoționată.

– Da’ di şe vreţ’ să plecaţ’ așă răpidi? Abia aţ’ vinit, încercă mama să mai repare şi ea câte ceva.

Dormiră fiecare în altă cameră. Firuţa cu mama lui Dumitrel, iar el cu tatăl. După ce se stinse lumina şi putu să fie doar ea cu ea, se gândi la Simona. „Bine că nu i-am spus. Nu mai este cazul…”

A doua zi trecu destul de greu pentru Firuţa, care abia aştepta să plece. Se simţea tot mai asaltată de Dumitrel, tot mai descusută de mama lui şi trebuia să facă faţă onorabil, fără să tulbure apele. Nu dorea nici să-l rănească pe băiat în faţa părinţilor, la el acasă.

Catinca, pe lângă o bună gospodină şi mamă, se pricepea, zicea ea, în cartomanţie. La dorinţa lui Dumitrel, întinse cărţile de tarot, pentru Firuța. Printre altele îi spuse:

– Ai lângî tini, în inima ta, o fimei tânărî, ca un copchil parcî, şi tu nu pici cu băietu’ meu.

– De unde ştiţi? întrebă Firuța, părând că se amuză, ascunzându-și astfel surpriza.

– Păi uiti-ti un’e eşti tu şi un’e-i Dumitrel…

– Da... ştii matale! Ce ştii matale?... se arătă Dumitrel neîncrezător, deși era convins de spusele mamei.

– Biiini, Dumitreli... bini! spuse Catinca, atoateștiutoare, și revenind la Firuța, continuă: Pesti şeva timp, şi nu pre’ lung, în calea ta va ieşi unu’ di tobî.

– Cum adică, de tobă? mai întrebă Firuţa, căreia nu-i dăduse nimeni în cărţi până atunci şi oricum nu credea, căuta ea să se autosugestioneze.

– Unu brunet. Dumitrel al meu îi blond, nu-i di tobî…

Jocul de-a ghicitul continuă, nu fără surprize pentru Firuța.

În sfârşit, sosi şi timpul plecării. Peste o oră aveau tren spre Ploieşti. Catinca îi pregăti băiatului său un pachet mare cu mâncare şi unu cu schimburi. Făcu un pacheţel şi pentru Firuța, dar aceasta, nepoliticos, îl refuză.

– Ia-l fata mea... di şe nu-l iei?

– Lasă, mamă, că-l iau eu şi i-l dau în Ploieşti.

Catinca îi însoțise la gară. Mama şi fiul se despărţiseră foarte greu. Ambii vărsau lacrimi, de parcă și-ar fi luat un veşnic adio. Pentru Firuța, scena devenise stânjenitoare. Când a sosit timpul să se urce în tren, murmură un simplu „la revedere”. Aceeași răceală o păstră și față de Dumitrel. Acesta, suflet naiv, punea indispoziția Firuței pe emoția vizitei:

– Ţi-au plăcut părinţii mei, Rafira?

– Da... De ce, nu? Sunt oameni cumsecade.

– O să-i cunoşti mai bine. Fac orice pentru mine.

– Am văzut… răspunse Firuța, în doi peri, poate geloasă, fără să-și dea seama, că ea nu a avut parte de așa dragoste familială.

Restul drumului, până în Ploieşti, unde fiecare lua alt tren, vorbiră doar banalităţi. Era vădit că își dăduse seama de sentimentele Firuței, dar se apuca disperat de ultimul pai:

– Să-mi scrii, te rog… Să-mi scrii… alerga el de-a lungul peronului, ca în filmele văzute la matineu.

– Da, da! răspunse ea retrăgându-se în compartiment.

– Rafira, pacheţelu’ de la mama! își aminti Dumitrel, când deja era prea târziu.

– Păstrează-l tu. Mie nu-mi trăbă… șopti Firuța ca pentru sine, lăsându-se fără vlagă pe canapeaua tocită.

„Uf! Bine că am scăpat! Ce bine că am scăpat şi de ăsta… Nu aşa arată soluţia problemelor mele. Nu se cade să mai implic pe altcineva. Va trebui să mă descurc singură.” gândi, calmându-se, şi în legănatul trenului adormise ca un prunc.

În următoarele zile primi scrisoare de la Dumitrel, una foarte înfocată, plină de romantism, chiar parfumată, prin care-i spunea că abia aşteptă să se revadă şi să se căsătorească. Acum urma să vină el la Sibiu să-i cunoască părinţii şi rudele. Firuţa îi răspunse politicos şi rece, explicându-i în câteva rânduri faptul că ei nu pot fi împreună, deoarece ea avea un copil, cerându-i scuze că nu i-a spus încă de la început despre aceasta, insistând apoi pe arhicunoscutul „tu meriţi ceva mai bun”. Se aştepta ca scrisorile să înceteze, ori să primească vreuna plină de mizerii. Însă nu se întâmplă nici una, nici alta. Primi o epistolă şi mai înfocată, și mai sentimentală, unde îi mulţumea că este sinceră cu el, în cazul în care nu-i o glumă sau subterfugiu. Apoi spunea că fetiţa nu constituie o piedică pentru ei, sentimentele lui nu s-au schimbat deloc. El tot doreşte să se căsătorească cu ea, iar copilul va fi a lor.

Firuţa, dezarmată, îi spuse şi celălalt adevăr, de care ar fi dorit să-l scutească şi anume că nu-l place şi era sigură de imposibilitatea de a-l plăcea vreodată şi-l ruga să nu-i mai scrie, deoarece ea nu-i va mai răspunde. Dumitrel încetă după încă vreo patru scrisori, rămase fără răspuns.

va urma

[Mihaela Roxana Boboc]

Bine a făcut că nu i-a cedat lui Dimitrel, băiatul răsfățat al mamei :) A evitat o nouă tragedie!

Emoționant pasajul din orfelinat, stăteam și mă gândeam de ce nu permiteau mamelor să-și țină copiii în brațe, e inuman și barbar! Brrr, urât tare!

[Corina Militaru]

Biata Firuța nu mai știe cum să iasă din necaz. Episodul cu Dumitrel pare să-i demonstreze că dacă nu este atentă, sare din lac în puț. Îi înțeleg disperarea și aștept, încă aștept, să primească un ajutor sănătos. Nu-mi dau seama de unde, dar sper :)

Am citit cu aceeași plăcere.

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Nu lăsau mamele să ţină copii în braţe, Mihaela deoarece ei s-ar fi învăţat în braţe şi acolo nu exista atât de mult personal încât să stea cu copilaşii în braţe. Cine-i ţinea după ce plecau mamele? Şi atunci copiii ar fi plâns mult. Erau nişte reguli.

Tu, acum poţi simţi cel mai bine ce înseamnă acest lucru.

Mulţumesc pentru că eşti aproape de mine!

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Bine a făcut că nu i-a cedat lui Dimitrel, băiatul răsfățat al mamei :) A evitat o nouă tragedie!

Emoționant pasajul din orfelinat, stăteam și mă gândeam de ce nu permiteau mamelor să-și țină copiii în brațe, e inuman și barbar! Brrr, urât tare!

[Sofia Sincă]

Da, Corina. Firuţa era conştientă că trebuie naparat să plece din Sibiu şi încerca să împlitească utilul cu plăcutul, încerca să se agaţe de ceva. Dar totuşi, nu poate fi falsă. Perioada de un an şi ceva a învăţat-o cum este să trăieşti lângă cineva forţat. Şi apoi caracterul ei nu o ducea înspre asemenea fapte, iar tinereţea are o mare doză de optimism ceea ce o făcea să simtă că va putea şi altfel.

Mulţumesc draga mea prietenă!

Corina Militaru a spus :

Biata Firuța nu mai știe cum să iasă din necaz. Episodul cu Dumitrel pare să-i demonstreze că dacă nu este atentă, sare din lac în puț. Îi înțeleg disperarea și aștept, încă aștept, să primească un ajutor sănătos. Nu-mi dau seama de unde, dar sper :)

Am citit cu aceeași plăcere.

Cu drag,

[Gabriela Grădinariu]

Încă o dovadă de maturizare a Firuței. Evaluează cu sânge rece situația, decide corect, stare de dependență materială și psihică fiind depășită. Sper să devină și mai putrnică pentru a-l putea înfrunta pe Băran. Admirație!