Fragment 43 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     Stă afundat în fotoliul de la geam, cu mine în braţe, de vreme bună. Cine mai ştie cât a trecut de când stăm aşa?... Parcă vrem să ne luăm unul altuia orice răsuflare, orice clipită, orice zbatere de inimă şi să le păstrăm până la regăsire. Îmi e mai greu decât am crezut. Mă doare mai tare decât mi-am imaginat. Sufăr ca nebuna. Nici măcar nu mă consolează că şi el suferă la fel de mult.

     Naiba să-l ia de doctorat. De ce trebuia să plece tocmai acum? De ce nu mai demult, de ce nu mai târziu? N-am fost niciunul mai fericit vreodată ca în zilele din urmă. Şi, brusc, totul rămâne doar în amintire.

     Când sună la uşă, tresărim amândoi ca electrocutaţi. Sunt, probabil, Marius şi Adrian care îl duc pe Cristi până la aeroport. Pe mine nu vrea să mă lase să merg cu ei, mi-a spus de un milion de ori că nu suportă să-şi ia rămas bun de la mine acolo. Deşi îi e greu, teribil de greu, preferă să ne despărţim acasă, aici... Să mă ştie în casă pe noaptea asta întunecată. Căci, ca un făcut, toată natura pare că se ţine de cioace: stă să izbucnească, aşa într-o doară, un pui – sau ce-o fi fiind - de furtună şi ploaie. Ţârâitul soneriei se aude din nou. Şi Cristi mă strânge, ca un copil, şi mai tare în braţe. Pentru că nu se poate desprinde de mine, ne ducem, aşa înlănţuiţi, să deschidem uşa împreună. Da, sunt, cum ne-am aşteptat amândoi, fraţii lui. Cercul, ca să mă exprim aşa, se închide. Laţul se strânge. Rămâne tot mai puţin timp până pleacă. Va fi, în scurt timp, aşa departe... Vreau să fac o cafea şi Cristi mă opreşte:

     ─ Dă-o-ncolo de cafea. Stai aci cu mine...

     Şi mă trage iar pe genunchiul lui, pe scaunul din bucătărie, unde am intrat toţi patru pentru ultimele clipe înainte de plecare.

     ─ Aţi luat toate bagajele? – îi întreb pe băieţi. Şi pe cele de la bucătărie? Că i-am pregătit ceva să aibă de drum. Ştiu că ajunge repede, dar am vrut să...

     Mă opresc, căci mă gâtuie, ca nebunul, plânsul. E gata să mă potopească, într-o singură clipită, până în rărunchi.

     ─ Am luat tot, stai liniştită, mă asigură Adrian. Am stins luminile, am verificat apa, am încuiat uşa. E totul în regulă. Uite cheile de la apartament.

     Da, Cristi a hotărât să-mi lase mie cheile de acasă de la el. Şi nimeni nu a considerat asta o chestie exagerată, care nu se face, nu-şi are rostul, dat fiind faptul că eu sunt, cel puţin teoretic, mai străină ca ei, fraţii şi părinţii lui. Toţi au crezut de cuviinţă, cu toată opoziţia mea, că aşa e cel mai bine: eu să dispun cum doresc de apartamentul lui Cristi, al nostru, mă rog, ei nu se bagă. Aşa e cel mai firesc. Mai ales că, cel puţin pentru început, voi folosi, ca să putem să vorbim pe mess, calculatorul lui, eu neavând încă la mine acasă unul. Şi la serviciu nu pot să stau toată noaptea ca să discutăm. Căci, mai mult ca sigur, el seara va putea să vorbească mai mult cu mine.

     Îl văd pe Marius cum se uită cu coada ochiului la ceasul de pe peretele bucătăriei, apoi la Adrian şi amândoi se uită la noi. Eu înţeleg. Cristi stă cu capul îngropat în umărul meu şi nu pare să vadă. Nici să priceapă.

     ─ Eu zic, măi copii, spune fratele cel mare, că e momentul. Trebuie să fii în aeroport la ora 1, Cristi, chiar dacă avionul pleacă la 3. Hai să mergem.

     ─ Luaţi-o înainte, că vin şi eu acum. Vă prind din urmă.

     Dar nu se desprinde din poziţia în care stăm. Doar mă sărută cu toată patima din sufletul lui. Simt că-l doare cumplit, ca şi pe mine, despărţirea. Îmi spune, nici eu nu mai ştiu pentru a câta oară, că n-ar pleca. Şi ştiu, mai bine decât ştiu în clipa asta cum mă cheamă, că aşa e. Dar zarurile au fost aruncate mai demult şi nu se mai poate schimba nimic. În clipele astea nu-mi mai spune nici că mă iubeşte, nici că îi va fi dor de mine, nici că-i voi lipsi, nici să fiu cuminte, nici să mă gândesc la el. Doar mă pupă şi mă strânge în braţe. Pare că orice cuvânt e acum de prisos. Nu-şi are locul. Marius ciocăneşte discret în uşa de la intrare şi apoi bagă doar capul prin deschizătură:

     ─ Cătălina, Cristi... Hai, mă...

     Ne ridicăm amândoi şi ne îndreptăm spre uşă. Vreau să ies cu ei, dar mă opreşte.

     ─ Nu, iubito, nu vreau să ieşi afară pe bezna asta.

     Mă sărută şi se desprinde să plece. Se mai apleacă odată, în uşă şi face acelaşi lucru. Fug la fereastra bucătăriei, ca să-l văd când trece spre parcare. Dar uşa se deschide iar şi el intră ca zăludul să mai mă sărute odată. Îl prind de braţ şi sunt fermă:

     ─ Merg şi eu până jos.

     Cobor, aşa cum sunt, cu papucii de casă în picioare. Noaptea e mai neagră ca iadul. Copacii se agită discret, ca şi cum urgia n-ar mai fi departe de ei, de noi. El mă petrece cu braţul pe după umeri. Îi prind mâna şi i-o sărut. Băieţii au lăsat maşina lângă blocul vecin, căci n-au găsit loc de parcare. Ajungem acolo, mult mai repede decât ne-am fi dorit vreunul şi ştiu că de data asta nu mai poate fi niciun răgaz, nicio întârziere. Acum chiar trebuie să plece. Nu mai e cale de întors. Mă mai strânge pentru ultima dată în braţe şi se urcă pe bancheta din spate. E prea tulburat ca să conducă, prea preocupat ca să aibă şi grija “covrigului”, cum zice el. Îl doare prea tare şi nu vrea să se concentreze la şofat. Fraţii lui mă îmbrăţişează şi ei şi Adrian îmi şopteşte:

     ─ Stai liniştită. Te sunăm mâine să-ţi spunem cum a fost.

     ─ Nu, mă sunaţi când decolează avionul, când pleacă Cristi, nu mâine. Sau treceţi pe la mine ca să-mi spuneţi tot. Că nu dorm.

     Maşina demarează şi eu mă ţin, ca proasta după ea, până la blocurile din strada principală. A plecat... Iubitul meu a plecat...

     Mă potopeşte, aşa cum m-am căznit să nu se întâmple în faţa lui, plânsul. Mă prăbuşesc, ca şi cum mi s-au înmuiat de gută picioarele, jos, pe caldarâm. Sunt sfârşită. Nu mai pot. Cum voi trăi un an fără el? Ce-am să mă fac de acum încolo? Cum mai respir? Cum mai merg pe stradă? Cum mai trăiesc?

     De sus, din cer, urlă haotic un tunet buiac. Şi, dezmăţată, ca o prostituată de la kilometrul 6, ploaia se revarsă peste lume. Aproape imediat, o prinde din urmă toată urgia. Vântul suflă de parcă vine din foalele unui uriaş, peste tot. Copacii fac temenele până la pământ şi urlă a haos. Fulgere crude strivesc trotuarul, la câţiva paşi de mine. Trebuie să mă duc în casă, înainte de a se dezlănţui întreaga natură. Naiba s-o ia şi pe furtuna asta afurisită. Acum trebuia să vină...

     Mă plimb disperată din bucătărie până-n dormitor. Toate luminile sunt aprinse şi, dacă aş mai avea, aş mai aprinde. Afară vijelia îşi face, nestingherită de nimeni, de cap. Loveşte, hauie, se zbate, se furişează peste tot. Din balcon aud cum îmi smulge un ghiveci de flori şi dă cu el, fără milă, de pământ. Pe casa scării se înfoaie ca disperata şi parcă vrea să intre în toate apartamentele, ca să rămână acolo. Parcă ar vrea să mă scoată din vizuina mea şi s-o înfrunt, ca altă dată. Doar că, atunci, aveam curaj pentru că eram cu Cristi. Acum sunt singură. E iar furtună şi eu iar sunt singură.

     Deodată, în infernul de peste tot, aud în mod straniu, o bătaie în uşă. Poate mi se pare. N-are cine să bată la ora asta, pe nenorocirea asta, în uşa mea. Dar soneria sună imediat ca sirena de la pompieri: alert, strident, vehement. Ce naiba... Doar nu s-a întors din aeroport iubitul meu năvalnic şi năbădăois. Doar nu a renunţat la doctorat ca să... Nu se poate să fie atât de imatur. Nu se poate să facă asta. Sau au venit băieţii, cum am convenit? Dar nu e încă trei, nu a decolat avionul. N-aveau când să se şi întoarcă la Ploieşti. Nu pot să fie ei, căci ei stau cu Cristi până la plecare.

     Deschid, deşi i-am promis celui mai drag poliţist că nu o mai fac niciodată, fără să mă uit pe vizor. Descopăr în faţa ochilor mei un buchet mare de crini imperiali. Nici nu zăresc, în primă instanţă, cine ţine buchetul. Simt că am tensiunea 27, de dau acele tensiometrului peste cap. Un domn între două vârste, pe care nu-l cunosc, se iţeşte dintre flori.   

     ─ Bună seara. Adică, mă scuzaţi. Bună dimineaţa. Mă numesc Paul Oprea şi sunt taximetrist în Bucureşti. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar am un buchet de flori şi un cadou pentru dumneavoastră şi trebuie să vi le livrez urgent. Îmi pare rău dacă am întârziat, dar se merge greu pe şosea din cauza furtunii, plus că am căutat un pic adresa, până v-am găsit. E destul de mare şi de încurcat şi Ploieştiul ăsta.

     Mă uit mirată la om şi nu înţeleg nimic.

     ─ De unde sunt toate astea? Cine v-a trimis cu ele? 

     ─ Nu ştiu. Eram în aeroport şi a venit un domn la mine cu ele. Mi-a spus să vin la Ploieşti, la adresa asta şi să vi le dau, fără să-mi spună cine este, cum îl cheamă... Dar a zis că ştiţi dumneavoastră cine e. Şi eu aşa am făcut.   

     Iau florile şi punguţa de cadou din mâna taximetristului, nici nu ştiu dacă-i mulţumesc sau nu şi intru în casă. Ca de teama furtunii. Dar nu, de data asta nu fug din calea ei. Pur şi simplu vreau să rămân singură mai repede cu florile şi cadoul de la el. Caut disperată întâi un bileţel. Sunt convinsă că trebuie să fie unul. Ei, nu ziceam? Îl desprind dintre crini cu febrilitate şi îl citesc ca pe crez. O dată, de două ori, de parcă vreau să-l învăţ pe de rost. Nu scrie mult, dar simt că este esenţialul: “La tine nu e furtună, nu plouă, nu vine urgia. Şi dacă e, totuşi, ceva din toate astea, ţie nu-ţi e teamă. Pentru că tu eşti CURAJOASA MEA şi nu îţi pasă de nicio vijelie. Îl iei pe Muţunache în braţe şi te duci la culcare. Somn uşor, iubito. Ştiu deja că mă vei visa pe mine”.

     Caut în punguţă şi găsesc un ursuleţ nostim de pluş. Zâmbesc. Şi în clipa asta el s-a gândit la mine. Tot la mine. Numai la mine. Naiba s-o ia de furtună. Acum chiar că nu-mi mai e frică de ea. Să urle, dacă aşa vrea, prin tot cartierul, prin toată Europa... Să se dezmăţeze ca proasta, pe toate străzile, prin toate localităţile. Nu-mi pasă...

    

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

 

     De când a plecat, timpul trece altfel. Mai greu, ca şi cum din când în când se împiedică şi nu mai vrea să se ridice... Nu sunt, cum m-am tot lamentat, singură. Mă întâlnesc cu Gabi şi Florin, cu mama lui Cristi, cu fraţii şi cumnatele lui, cu Ţeapă, cu Felicia, cu Mihai, cu toţi colegii mei de la serviciu. Acasă la mine sau la ei, în oraş, la o cafea, oriunde. Vorbim la telefon, mă caută, mă împrejmuiesc toţi cu dragostea lor. Ei fac ca zilele să nu-mi mai pară în totalitate nesuferite. Însemn, văd bine, ceva pentru ei şi mă bucur. Dar nu sunt, cum îmi doresc cel mai mult, cu el. Nu mă mai ascultă în toate aberaţiile pe care le spun, când îmi vine mie, nu mă mai ţine pe genunchi, nu mai stă pe covor, la picioarele mele. Mă sună cât de des poate, vorbim pe messinger până dimineaţa, îmi trimite şi îi trimit mail-uri. Dar nu e acelaşi lucru. Cu toate pozele de la avatar, cu toate minunile tehnicii, cu tot web cam-ul, care permite să ne vedem, noi doi suntem tot departe. Aproape că m-am mutat, din pricina calculatorului, la el acasă. Vin de la serviciu şi intru, înainte de orice altceva, pe mess. Deşi m-am apucat să scriu la cartea despre care am vorbit la mare, nu sunt în stare să scriu nici două litere până când nu vorbesc cu el. Când, târziu, în crucea nopţii, ne săturăm un pic de tăifăsuială, mă aşez în faţa monitorului, încercând să spun cum pot mai bine, povestea noastră. Dar numai atunci. Înainte nu! Uneori, scriu până dimineaţa, când plec la serviciu. Nu mai apuc să dorm, ca o medie, mai mult de două, trei ore pe noapte. Poate şi de asta nu mă simt în ultima vreme prea bine. Poate de oboseală îmi vine uneori să vomit şi să zac în pat, ca bolnavii. E, însă, o treabă trecătoare. De aia nici nu o bag în seamă. Aştept cu febrilitate, zic, momentul în care el apare pe mess.

     Într-o zi, Ţeapă, care era de faţă la chinul şi la aşteptarea mea, mi-a spus:

     ─ Deci, fii atentă, gagico... Are un prietenar de-al meu un program deştept, cu care îi prinzi pe ăia din lista ta care stau pe invizibil. Deci, dacă vrei… Al tău e, să mor io. Da’ să nu-i spui lu’ şefu’, că ăsta e mai nedus pe la biserică, aşa popa cum e. Deci tu crezi că el stă pe invizibil ca să nu-l vezi tu? Eu nu cred, pe bune...

     Mă face să râd... Dar el merge mai departe cu oferta:

     ─ Deci, tot ăsta, amicul meu, mai are şi altfel de programe. Poate să intre în mail-ul cuiva, dacă vrea. Îi radiografiază toată corespondenţa. Deci, ce zici, te bagi?

     ─ Deci, zic să-ţi iasă tâmpeniile din cap. Cum dracu’ crezi tu că aş intra eu în mail-urile lui Cristi? Eşti prost sau te faci?

     ─Deci, eu nu de şefu’ ziceam, da? Că ştie toată lumea ce e între voi. Poate să ascundă luna de pe cer, dar nu de tine. Deci nu mă lua aşa, dă-mă dracu’. Dar poate vrei să-l prinzi pe vreunul sau să-l monitorizezi cu mail-urile. Acuma faci ca şefu’. Treaba ta… Să nu zici că nu ţi-am spus. E bun un program de ăsta la calculatorul omului. Deci, tac. Mai bine scoate, deci, şi tu ceva din frigiderul ăla, să bag şi eu la întuneric oarece... Că mi-e o foame, de n-am unde dormi la noapte...

     Câteodată, mă exasperează Ţeapă ăsta. Are nişte idei, de-mi vine să dau cu el de toţi pereţii... Totuşi, e lângă mine ori de câte ori am nevoie. L-am rugat să meargă cu mine să cumpăr gogoşari şi a mers fără ezitare, i-am zis să-mi găsească un instructor bun, că vreau să fac şcoala de şoferi şi s-a ocupat de tot, am început, prin urmare, cursurile, a mers cu mine la prima înfăţişare la procesul de divorţ şi m-a ţinut, ca să zic aşa, de mână, vine, când îl chem şi nu e după hoţi, unde îl chem. Aşa că îl las cu ideile lui.

     Avocata asta, prietena Feliciei, ca să fac o paranteză, e înţepată rău. Deşi e doar jumătate de buletin, de zici s-o bagi într-o sacoşă mai acătării, are o meliţă de te bagă în draci. A iritat-o şi pe judecătoare, de cât şi cum vorbeşte. Invocă legi, articole, turuie, deşi nu e decât un proces de divorţ, banal şi simplu, ai zice, fără copii, fără partaj, bazat, cum am decis Dan şi cu mine, pe culpă comună. Dar ea nu are treabă, se zbate ca pentru un proces de mare corupţie. Cât despre Dan, e gata să-l facă în sânge la fiecare intervenţie. Mă şi gândesc că, mai are puţin şi-l ia la bătaie. Şi el, cât e de nemernic, nu crâcneşte, tace mâlc. În particular, avocata sare iar cu tunurile pe el: rămâne cum am vorbit, altminteri spunem tot în instanţă. Nu ştiu ce vrea să zică, dar mă amuză tonul ei autoritar la care, fostul meu soţ tremură ca varga. Felicia îmi spune, când o întreb, să tac din gură că ştie fata asta ce face. Şi tac, ce să mai zic. Dan e ultima mea grijă acum.

     Întorcându-mă la Ţeapă, suntem, zic eu şi zice şi el, buni prieteni. Uneori, vine cu câte un buchet de flori. Mai niciodată trandafiri. Tuberoze, frezii, crini, jerbera... Şi mereu mă atenţionează când îmi dă florile:

     ─ Deci, să nu-i spui lu’ şefu’ că nu ţi-am adus trandafiri, că-mi pune pielea-n băţ, când vine. Că aşa mi-a zis, când mi-a lăsat bani, să-ţi iau trandafiri. Doar trandafiri. Dar freziile nu sunt frumoase? Şi mai fac şi eu câte o economie, că deci viaţa e scumpă.

     La plecare, mai de fiecare dată, lua cu el buchetul de flori adus pentru mine, chipurile, ca din partea lui Cristi.

     ─ Că am şi eu o piţipoancă şi poate se leagă ceva, dacă-i dau flori. Deci, pot să iau buchetul de la şefu’şi să i-l dau? Da’ să nu-i spui lu’ şefu’, da?

     Toamna începe să smulgă, una câte una, frunzele copacilor. Cu fiecare zi care trece, îi despoaie tot mai mult, tot mai avan. Strada bolboroseşte de ploi încete, mocăneşti. Soarele se topeşte, ca zahărul candel, tot mai mult.

     Iar eu, pe la mine pe acasă, ajung mai mult sporadic. În fugă, aşa, ca-ntre două trenuri. Ud florile, şterg praful, aerisesc, mai iau ceva haine, poate mănânc ceva pe fugă şi plec. Mă grăbesc să mă aşez în faţa calculatorului, ca nu cumva să mă aştepte iubitul meu în faţa monitorului lui de la Bruxelles şi eu să nu fiu. Aşa că, nici măcar cu tanti Ana, plină de noutăţi, ca întotdeauna, nu prea dau ochii. Mă opreşte pe casa scării, vrea să-mi spună ceva, dar eu sunt prea grăbită ca să ascult la bârfele ei. Acum chiar nu-mi pasă cine cu cine s-a mai încurcat, ce-a mai mâncat nu ştiu care vecină, de la ce apartament s-a auzit scandal. Şi fug, ca alergată de tauri, la coridă.

     Într-o seară, după ce am ieşit de la serviciu, am venit cu Ţeapă ca să iau nişte dicţionare. Am aprins lumina şi, în timp ce eu caut prin dulapuri tomurile de care am nevoie, el stă la bucătărie şi bea o cafea. La un moment dat, simt o gânganie că mi se aşează pe frunte. Dau, instinctiv, cu mâna şi o lovesc. Observ, când pică jos, că era o viespe. Arunc ochii prin încăpere şi constat că mai sunt câteva pe pereţi şi de la lumina electrică mai ies câteva. O invazie de viespi... De unde dracu’ or fi? Mă duc la bucătărie şi Ţeapă aleargă de nebun după altă viespe. Mă mir. Şi el la fel:

     ─ Ai avut struguri ceva, în casă, că nu mai scap de viespile astea. Deci, am omorât deja vreo trei duzine. Dacă n-or fi fost chiar mai multe… Şi ies ca dracu’ din lustră. Deci era să mă înţepe una, fir-ar mă-sa a dracu’!

     Struguri? Nu, nu am avut aşa ceva în casă. Şi asta pentru că am stat mai mult dincolo, nu aici. Când am venit, totuşi, pe aici, n-am umplut frigiderul cu struguri ori cu alte fructe care atrag viespile. De unde să se fi făcut? De la ce? Sunt nedumerită. Şi e, mai presus de surprinderea mea, în toată casa, un roi imens de viespi. Aproape că nu mai putem să ne ferim, Ţeapă şi cu mine, de atacul lor. Dăm din mâini amândoi de nebuni, dar viespile sunt multe şi înfuriate.

     ─ Deschide ferestrele, îi spun, în timp ce eu pun mâna pe o mătură, convinsă fiind că le pot stopa înaintarea în felul acesta.

     Dar viespile sunt, parcă mai deştepte şi mai agere decât noi. Nu se îndreaptă spre fereastră nici picate cu ceară. Cu cât becurile de la lustre se încing mai tare, cu atât parcă răsar, ca ciupercile, mai multe. Plouă în toată casa cu viespi. Sunt peste tot, atacă de oriunde. Nu înţeleg. Ce naiba se întâmplă? De unde viespi în tot apartamentul?

     Abia mai putem să facem faţă. Parcă sunt dezlănţuite. Parcă sunt canalizate pe atac. Parcă, aşa cum înjură Ţeapă, sunt, ale dracului, drogate... Şi alea pe care credeam că le-am nimicit parcă se ridică şi atacă. Mi se aşează mai multe pe cap, pe braţe, pe umeri. Ţeapă păţeşte la fel. Dăm din mâini şi nu mai izbutim să ne apărăm. Pe el îl înţeapă deja una într-un deget. Este momentul în care împinge fereastra deschisă şi mă scoate, cu viteza luminii din casă.

     ─ Hai să mergem, îmi spune. Aici e moarte de om dacă mai rămânem. Deci o mierlim.

     ─ Bine, dar cum scap eu de invazia asta? Căci, chiar dacă am plecat acum, tot trebuie să mai vin şi altă dată.

     ─ Deci nu ştiu ce facem. Parcă ştiu că ceva cu afumătoarea se face în aşa situaţie. Sau benzină, nu ştiu. Dar, deci, cum ar zice şefu’, ne gândim. Cred că-i chemăm pe ăia de la ADPP, de la deratizări. Deci ei au măşti şi pot să extermineze nenorocitele de viespi. Dar nu înţeleg, Cătălina. Ai vreo plantaţie? Ai vreo clocitoare de viespi? Erau sute, frate. Sute, să mor eu... Deci, pe bune dacă înţeleg. Parcă erau ofticate sclemberistele astea.

     ─ Nici eu nu înţeleg. Nu am nicio explicaţie. Se poate să fie viespi de la ghivecele de flori care sunt prin toată casa. Am mai auzit că sapă galerii şi se înmulţesc extrem de repede. Dar nu ştiu dacă e aşa. Alea despre care îţi spun, sunt mai paşnice. Nu atacă aşa. Ia să-ţi văd degetul. Eşti alergic cumva la înţepătura de viespe?

     Dar mă prăbuşesc lângă maşina lui Ţeapă, fără să aştept răspunsul lui şi fără să mai pot spune un singur cuvânt. După câteva clipe de semi-inconştienţă, în care bietul subinspecor nu ştie ce să facă, îi spun:

     ─ Cred că m-a înţepat şi pe mine una. Şi s-ar putea chiar să fiu alergică. Să mergem la spital. Sună-l pe Stoian, poate e pe acolo. Vezi că e numărul în telefonul meu.

     ─ Şi deci, ce mă-sa ne face ăsta? Ce, e alergolog sau internist? Nu e neurochirurg? Deci vrei să ne taie la deavlă pe amândoi?

     ─ Ba da, e neurochirurg, dar s-o pricepe şi el cum să ne ajute mai repede.

     Nici Ţeapă nu m-a întrebat unde m-a înţepat viespea, nici eu nu am ştiut să-i spun. Dar ce poţi să crezi când ieşi dintr-un iad cu atâtea insecte dezlănţuite şi te prăbuşeşti secerat, aproape fără cunoştinţă?

     Mă întreb, în vreme ce Ţeapă a uitat de înţepătura lui şi conduce nebuneşte către spital, în cât timp o persoană alergică la veninul de viespe intră în şoc anafilactic. Cred că destul de repede. Oare mai puţin de câteva minute? Ce naiba se întâmplă cu noi? Poate murim amândoi până să ajungem la spital. Şi asta din pricina unor amărâte de insecte, pe care la prima vedere nu dai doi bani. Nici nu te gândeşti ce periculoase sunt. 

     Ajungem la spital şi Mihai ne aşteaptă pe scări, la urgenţe. Pare speriat, mă ajută să cobor din maşină, ne întreabă ce s-a-ntâmplat. Ţeapă îi arată degetul inflamat deja, eu mă plâng de ameţeli apărute volens-nolens şi stare cumplită de vomă. Deşi, acum că am ajuns la spital, parcă nu îmi mai e la fel de rău.

     ─ Dar pe tine unde te-a înţepat? – mă întreabă Mihai, în timp ce ne bagă în cabinetul de la urgenţe, evident, peste rând.

     ─ Nu ştiu, nu am simţit nimic, dar cred că am simptome de şoc anafilactic.

     Doctoriţa de la urgenţe sare degrabă să ne vadă. De degetul lui Ţeapă se ocupă asistenta, care, preventiv, îi aplică o injecţie cu hidrocortizon hemisuccinat. Pe mine, doctoriţa mă bagă după paravan şi mă întoarce pe toate părţile, ca să descopere înţepătura de viespe.

     ─ Sunteţi sigură că v-a înţepat una? – mă întreabă. Că nu descopăr nicio umflătură, niciun puncticel, nimic.

     ─ Nu, nu sunt sigură, dar mi s-a făcut rău şi am crezut că...

     ─ Inspiraţi. Expiraţi. Aveţi probleme de respiraţie?

     Nu, nu am probleme de respiraţie. De fapt, acum nu mai am nicio problemă. Nu-mi mai e rău deloc. Mi-e şi ruşine că m-am speriat ca proasta. Am pus şi oamenii ăştia pe jar. Dacă n-am nimic, nicio înţepătură... Mă scuz şi toţi concluzionează că mi-a fost frică, m-am autosugestionat şi aşa se explică starea de rău survenită. Aproape că-i cred şi eu. O corelez, însă, cu nesomnul, cu orele pierdute în faţa calculatorului şi...

     Un gând, ca o revelaţie, mi se cuibăreşte în suflet. Da, se poate. Este mai mult decât posibil. Asta trebuie să fie mai degrabă. Cum de nu m-am gândit, când, nu numai că erau semne, dar şi situaţia stătea de maniera asta?

     Zâmbesc prosteşte, mulţumesc pentru amabilitate şi-l scot pe Ţeapă din cabinet mai mult cu forţa, căci, în stilu-i caracteristic, flirta cu asistenta, o femeie cam la 35 de ani, după aprecierea mea, dar care îi răspundea destul de vizibil la avansuri.

     ─ Ce dracu’ mă grăbeşti aşa? Deci n-ai văzut că taineam şi eu cu femeia aia?

     ─ Păi tocmai de aceea. Tu n-ai văzut că e în vârstă pentru tine?

     ─ Şi ce? Eu sunt liber de contract, ea la fel...    

     Ţeapă... Zi-i pe nume şi trage apa… Ce mai mă exasperează câteodată. Zic să ne retragem repede. Cred că deja Cristi a intrat pe mess şi e îngrijorat că nu mai apar. Eu umblu aiurea-n tramvai pe la spital. Mihai mă întreabă cum mă simt, nu vreau cumva să mă internez? Poate că, totuşi, ameţeala m-a luat de la mai vechea mea problemă, operaţia pe care am suferit-o la cap în vara care a trecut. Of, de câte ori să-i spun eu omului ăstuia că nu am nimic? Sunt zdravănă la toată mansarda, nu am nicio problemă din cauza operaţiei. Sunt bine. Chiar al naibii de bine. Îl zoresc pe Ţeapă să calce acceleraţia.

     ─ Da’ nu vreau s-o calc! Ce te-a apucat? Ce-ai? Deci vrei să rămân fără carnet?

     Îl rog să nu-i spună lui Cristi nimic despre incidentul cu viespile.

     ─ Ha, face el, cum să nu-i spun? Deci mie şefu’ mi-a zis să-l ţin la curent cu tot. Tot, ştii ce înseamnă asta, tot? Tot!!! Că altfel îmi dă omoru’. Şi l-am ţinut, pe onoarea mea...

     ─ L-ai ţinut, pe naiba... Numai eu ştiu câte i-ai ascuns.

     ─ Deci de asta-mi eşti… Loveşti sub centură. Bine… Da, şi tu ce vrei acum?

     ─ Să nu-i spui de viespi, asta vreau, nu vorbesc româneşte? Ce, parcă eu te-am spus pe tine de toate câte le-ai făcut sau ascuns? Hai, mă, Ţeapă, ce naiba... De ce să-l îngrijorăm degeaba? De ce să stea cu inima la gât pe acolo? E o prostie ce s-a întâmplat şi ştii şi tu. 

     ─ Da, prostie. Dar vietăţile alea de la tine de acasă cereau sânge şi carne de om. Nu auzeai cum zbiară? “Aş mânca carne de om, aş mânca...” Iiii, iar am făcut o cacofonie şi iar te iei de mine. Deci, eu nu spun, dacă nu spui nici tu. Şantajisto! Dar dacă mă prinde şefu’ că l-am minţit... Că i-am ascuns nişte lucruri, mă rog... Deci, eu o încurc, nu tu.

     Pactul e gata. Ajung acasă şi încep discuţia cu Cristi. Şi azi, şi acum, şi întotdeauna îi e dor de mine. Îmi caut, mai mult ca niciodată, cuvintele potrivite, dar nu pot încă s-o fac. Nu ştiu cum s-o fac. N-am mai fost niciodată în situaţia asta. Dacă ar fi fost lângă mine... Ne-am fi privit faţă în faţă, ca de atâtea ori şi am fi vorbit. Ne-am fi văzut ochii şi sufletele. Dar el e departe şi nu-i decât început de octombrie... Şi până la Crăciun, când mi-a spus că vine acasă, mai e destul. Trei luni...

     Nu pot să-i spun tocmai atunci. O voi face mai repede, poate mâine seară, după ce pleacă Felicia. Prietena mea se întoarce în Spania. Nu mai are de ce să stea lângă mine. Acum sunt bine, am, graţie lui Cristi, mulţi prieteni şi o familie care îmi poartă de grijă mereu, cu care mă întâlnesc, cu care petrec o grămadă de timp. Deşi, într-un fel, o suspectez pe Felicia că are un pic de gelozie din cauza asta, ştiu foarte bine că în Spania o aşteaptă munca şi viaţa ei. E de trei ani acolo şi a realizat câte ceva. Nu mai poate să stea deoparte de tot, ca să fie cu mine, pe mai departe. După ce va pleca, voi vorbi cu Cristi.

 

 

.............................................................................................................................................................

 

 

     O însoţesc din centru, unde ne găsim la orele amiezei, până la Gara de Sud. S-a hotărât să nu mai apeleze la nimeni pentru maşină şi să plece cu microbuzul la Bucureşti, la aeroport. Are avion la noapte, dar mi-a spus că vrea să mai facă nişte cumpărături prin Bucureşti şi de asta pleacă mai devreme. O simt, deşi nu-mi spune, supărată. Poate o doare că pleacă iar pe meleaguri străine, poate s-a certat cu ai ei - o face des în ultima vreme - poate ar dori să-şi ia rămas bun de la cineva, în special, şi nu ştie cum s-o facă. O suspectez de mai multă vreme că îi place rezidentul. Parcă văd în ochii ei, când se uită la el, o anumită scânteie. M-am căznit să o detectez şi din partea lui, dar n-am văzut nimic.

     Microbuzele pleacă unul după altul spre capitală, dar ea nu se grăbeşte să se urce în niciunul. Noroc că e vineri şi nu mai trebuie să mă întorc la serviciu. Aşa că, pot să stau cu ea, cât vrea, până se hotărăşte să se urce într-unul. Cască gura pe la tonetele de la gară, mă duce prin puţinele magazine din zonă, se uită la toate maşinile care trec pe lângă noi. Parcă aşteaptă pe cineva. L-o fi sunat pe doctoraş şi ăsta i-o fi spus că vine?

     O cotim cătinel în bulevard şi ne aşezăm pe prima bancă dinspre gară. Vorbim ultimele banalităţi şi ochii ei cad adesea pe ceasul de la gară. La un moment dat, o întreb:

     ─ De fapt, tu pe cine aştepţi?

     ─ Se vede că aştept pe cineva?

     ─ Cu ochiul liber...

     ─ I-am spus prostului ăluia de rezident că plec azi, la amiază. Şi am sperat că vine şi el până aci, face un efort, se simte, ca să-şi ia la revedere de la mine, ca de la o prietenă. Că toată vara ne-am tot intersectat, ne-am tot întâlnit, am stat de vorbă, ne-am contrazis, ne-am împrietenit, am socializat. Aşa am zis eu. Dar văd că el e prost cu crăci. Ori nu are sânge în instalaţie şi e ca Federico, partenerul meu de afaceri, ori eu m-am ambalat degeaba.

     ─ La ce oră i-ai spus că pleci?

     ─ Nu i-am spus nicio oră, că am zis să-i las timp tembelului să ajungă.

     ─ Păi, ai greşit. Trebuia să-i spui omului ora la care pleci. El de unde să ştie? După amiaza e lungă. Începe la 12 şi se termină la 18. L-ai vârât din prima într-o incertitudine crasă. Poate, dacă vrea să vină, se gândeşte că deja ai plecat. Şi nu mai are rost să facă drumul până la gară. Pentru că nu ai precizat clar la cât pleci. Pe de altă parte, dacă i-ai dat ca reper gara... Unde anume în gară să te găsească şi creştinul ăsta, că e mare şi gara... Sună-l, dacă crezi că nu poţi să pleci fără să vorbeşti cu el şi să-l vezi. Dar fii clară, Felicia, fii cât poţi tu de explicită. Şi spune-i, în afară de coordonatele necesare ca el să te găsească – ce ştiu eu, banca întâi dinspre gară, partea stângă a bulevardului când mergi spre centru - şi faptul că vrei, chiar vrei să-l vezi. Chiar simţi nevoia să-ţi iei la revedere de la el. Şi atunci e laie sau bălaie...

     Nu e foarte sigură că vrea asta. Ezită. Se strâmbă. Îşi face ochii sticlă privind împrejurimile. Nu e doctoraşul. Nu apare. Apoi se hotărăşte. Îşi scoate telefonul ca să sune. Dar înainte să apuce să formeze numărul, ţârâie prin geantă al meu. E Cristi şi mă grăbesc să răspund repede. Ba, chiar, ca să n-o încurc pe Felicia care urmează să vorbească la telefonul ei, mă ridic de pe bancă şi fac câţiva paşi pe o alee de alături. După dulcegăriile obişnuite de început, Cristi are chef de glume:

     ─ Unde e fata mea acum şi cu cine? Că mă gândesc să pun mascaţii să facă un flagrant... Sau să fac eu însumi asta... Căci ştii cum e cu lucrul făcut cu mâna ta.

     Cu gândul la Felicia şi la banca întâi de la Gara de Sud, râd şi-i spun lui Cristi unde mă aflu şi cu cine. Plusez şi zic că, poate mai stăm o vreme pe aici, căci încă nu se hotărăşte să se desprindă de Ploieşti. Şi au timp mascaţii să vină şi să realizeze flagrantul. Ne mai pisicim un pic, aşa cum facem amândoi în ultima vreme când vorbim la telefon, îmi spune că în seara asta intră mai repede pe messinger şi, deci, să fiu la post, şi ne luăm la revedere. Mă întorc la Felicia şi o întreb ce-a făcut.

     ─ Cică e într-o operaţie. Mi-a răspuns o asistentă şi a zis că mai durează vreo zece minute. Mai încerc odată. Dacă tot nu răspunde, salutare şi un praz verde. Îl dau naibii de prostovan şi plec.

     Dar acum prostovanul răspunde. Probabil că-i spune că vine, căci Felicia îi dă indicaţii despre locul unde se află. Mă rog, ne aflăm, dar eu nu contez în ecuaţia asta. Cum apare Stoian, m-am tirat, vorba lui Cristi, când cu interlopii. Ajung şi eu azi mai devreme acasă şi dorm până diseară când voi vorbi cu cel mai iubit dintre pământeni. Abia aştept.

     De fapt, totul, toată existenţa mea se învârteşte în jurul discuţiilor pe care le purtăm acum la telefon sau pe calculator. Am grijă să nu mi se descarce telefonul. Când sunt la serviciu, îl iau cu mine şi la baie, ca nu cumva să sune taman atunci şi să nu pot să răspund. Am grijă să meargă în permanenţă netul. Dacă se întâmplă să pice, sun imediat şi le fac gălăgie celor de la firma de distribuţie. A, să nu uit să-l sun pe Ţeapă ca să văd ce a făcut cu viespile alea. A fost el dimineaţă la apartament cu un pompier. Aşa mi-a spus, că a apelat la un prieten pompier, ca să extermineze micile bestii.

     Felicia, o văd, arde de nerăbdare, în aşteptarea rezidentului. Mi-ar plăcea să se înfiripe ceva între ei. Ea e o fată de ispravă şi nici el nu e de lepădat. Doar că mi se pare prea moale. Ca din plastilină. Eu, cel puţin, nu l-am auzit niciodată vorbind despre altceva decât despre meseria lui.

     Dar cu Felicia el a vorbit şi altfel. S-au mai întâlnit pe alocuri. Au mai băut, când cu plecarea noastră la mare, şi o cafea împreună. Poate că, în aşa ipostază, o fi vorbit şi el despre altceva. Oricum, ea este entuziasmată de faptul că el a spus că vine. Scoate oglinda din geantă şi îşi conturează din nou buzele cu gloss. Râd de ea şi-i spun să stea liniştită, că e frumoasă şi îl dă gata pe doctoraş. Trebuie să-l dea…

     ─ Singurele, singurele? – se aude o voce cunoscută chiar lângă noi.

     Înlemnesc. Sunt stupefiată. Îmi cade faţa. În primă fază, vreau să zic, pentru că imediat, după momentul de uluială, ţip ca nebuna şi sar de pe bancă, de parcă un resort nevăzut m-a aruncat în sus, gata să ating stelele. În urma mea, Felicia comentează:

     ─Nu-i pentru cin’ se pregăteşte, e pentru cin’ se nimereşte. Unde dai şi unde crapă...

     Nu iau în seamă remarcile ei. Nici nu mă gândesc că ştie prea multe proverbe. Mă arunc nebună de gâtul poliţistului meu. E el! E chiar el! Nu visez, nu mi se năzare, nu am halucinaţii. E Cristi al meu. Şi ca să nu mă mai îndoiesc nicio clipă – nu că aş fi făcut-o – el mă prinde cu braţele de mijloc şi mă învârteşte, de blocăm într-o clipă circulaţia pietonilor pe bulevard şi o bătrânică, crucindu-se de ce-i văd ochii, ziua în amiaza mare, rosteşte în total şi vădit dispreţ:

     ─ Doamne, mare ţi-e grădina! Oameni în toată firea... Vine sfârşitul lumii... Vine Apocalipsa...

     Noi râdem fără să ne pese, apoi într-o clipă el, în timp ce continuă să mă învârtească, îmi striveşte buzele într-o sărutare fierbinte ca Etna când stă să deverse ceva din lava sa peste muritori. Când revin cu picioarele pe pământ, tot nu mă dumiresc:

     ─ Ce-i cu tine aici? Ce-mi faci în Ploieşti? Eşti nebun, doctorandule...

     ─ Sunt. Dar să nu mai spui şi altcuiva şi nici să nu mai vorbeşti aşa de tare, că se sesizează poliţia şi verifică dacă am dungă roşie în buletin. Nu ţi-am spus că organizez un flagrant? Ţi-am spus... Treaba ta dacă nu m-ai crezut.

     Felicia se apropie de noi şi, în sfârşit, se salută şi ei doi. Schimbă, de convenienţă, câteva cuvinte şi ea, văzându-ne cum ne topim, ne-o taie iute:

     ─ Măi, dar voi de ce staţi pe capul meu? N-aveţi casă? Că îmi vine şi mie doctoraşul acum şi nu pot să vorbesc cu el din cauza voastră. Mai faceţi paşi...

     Cristi se prosteşte:

     ─ Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie! Bine că-l iei pe rezident de pe sufletul meu...

     ─ Chiar vrei să plecăm? – o întreb. Să te lăsăm singură? Şi dacă nu vine?

     ─ Acuma... Ce-o făta vaca. Am vorbit cu el, l-am anunţat, l-am rugat... I-am făcut schemă, hartă i-am făcut, unde dă de mine. Dacă nu vine, înseamnă că e un nemernic.

     ─ Hai că stăm cu tine până pleci. Nu pot să te las singură în gară. Te urcăm în microbuz şi gata. Când pleci tu, plecăm şi noi. Că nu stăm în apă...

     ─ Aştept un pic şi dacă nu apare, plec la microbuz. Pe cuvânt! Nu mai zăbovesc decât câteva minute. Aşa că, voi vedeţi-vă de ale voastre. Hai, insist să plecaţi! Valea, băieţi, că vă prinde ploaia! Cărelu’! Pe bune, nu pot să-l aştept pe ăsta cu voi în coasta mea. Hai, întindeţi-o!

     Ne luăm rămas bun şi simt o strângere de inimă pentru fata asta. Când am sunat-o după accident, n-a ezitat să lase tot şi să vină la mine. Acum, pleacă înapoi, la rostul ei. De ce o fi ales şi ea să câştige o pâine tocmai în Spania? Nu era bine şi aici? Nu era, cu siguranţă. Altminteri ar fi rămas. Poate l-o lumina Dumnezeu pe rezident să-i spună cuvintele pe care ea vrea să le audă. Şi, mai ales, aburit cum e, poate vine.

     Îi facem semne cu mâna şi ne urcăm în maşină. Mă lipesc de braţul lui Cristi şi-i şoptesc:

     ─ Gândul meu te-a adus. A fost telepatie. Dumnezeu ştia că azi, mai mult ca niciodată, te vreau lângă mine.

     Apoi mă revolt:

     ─ Dar de ce nu m-ai anunţat? Că îţi pregăteam ceva special...

     ─ Am vrut să fie surpriză. Stai liniştită, la ce dor e pe noi, ne săturăm - vorba unui cântec - cu un măr amândoi. Eu n-am nevoie de altceva decât de tine. Unde mergem?

     ─ Pe Republicii... Că dincolo...

     Ezit, un pic încurcată:

     ─ Nu prea am mai ajuns.

     Mă dădeam de gol cu viespile. L-am convins pe Ţeapă să tacă şi o comiteam, într-o fracţiune de secundă, eu. Nu, dar mi-l pun pe gânduri degeaba cu prostiile alea. Mai bine nu-i zic nimic. Îmi dau seama că nu spun “la tine”, şi “la mine”, cum aş fi făcut înainte, ci pur şi simplu indic adresa uneia dintre cele două locuinţe ale noastre. Acolo, dincolo... Ne-am ajuns, cele două locuinţe ale noastre... Auzi ce spun. Parcă sunt nebună.

     Câteva ore mai târziu, când încă nu ne săturaserăm unul de altul, deşi nu ne lăsaserăm din braţe, şi-a adus aminte, în timp ce vorbeam, de ceva şi l-a sunat pe Marius:

     ─ Salut, frăţioare. Ce faci? E ok totul? Uite de ce te sun eu pe tine: să ştii că am luat eu maşina mea de la tine din parcare. Ca să nu te sperii şi să anunţi poliţia de dispariţia ei.

     ─ Cum adică ai luat tu maşina, măi Cristi? Nu înţeleg. Când, că de dimineaţă, când am plecat la serviciu, era acolo?... Unde eşti?

     ─ Sunt... unde trebuie să fiu.           

     ─ Am înţeles. E ok. Nu te mai întreb nimic. Mă bucur că eşti unde trebuie să fii. Aşa trebuie.

     ─ Mariusică, te rog eu să rămână între noi. Să ştim decât noi amândoi. Nimeni altcineva. Nu vreau să mă trezesc zilele astea, cât sunt aci, adică până duminică seară, cu tot neamul la uşă, de fericire că s-a întors băiatul.

     ─ Stai liniştit, frăţioare, eu sunt mormânt. Nu suflu un cuvinţel nimănui. Aveţi grijă de voi şi, vorba lu’ Mircea Radu: iubiţi-vă mult! Vă pup pe amândoi.

     Ne umflă râsul: era şi greu să ghicească Marius unde e fratele lui şi cu cine, dat fiind faptul că lucrurile au evoluat, spre ştiinţa tuturor, de maniera asta între noi.

     Lâncezim în pat, lipiţi unul de altul şi cred că e momentul să vorbim. Mă desprind uşor din strânsoare şi-i fac semn:

     ─ Părinte...

     El deschide un ochi şi mă priveşte chiorâş prin el:

     ─ Da, fata mea, te ascult...

     ─ Mai mă cunoşti, părinte? Că n-am mai venit demult la sfinţia ta.

     ─ Mai te cunosc, fiica mea. Nu pot să te uit în vecii vecilor, amin. Nu eşti tu cea care mi-a spus că a păcătuit, fără, Doamne sfinte, să fi păcătuit?

     ─ Eu sunt, părinte, păcatele mele. M-am gândit să te caut de îndată, căci m-a lovit în plin plex neprevăzutul. M-a luat, ca tot neprevăzutul, pe neaşteptate şi simt că mor, părinte, dacă nu vorbesc cu sfinţia ta.             

     ─ I-auzi... Neprevăzutul. Cu ce se mănâncă ăsta? Pe mine, fiica mea, m-au lovit unii direct în fericire. După facultăţi, vorba lui Victor Bălosu, vecinul lui Moromete... Că m-au anunţat că tocmai am câştigat un milion de euro la loterie. În fiecare an, vreme de un milion de ani, familia mea va primi câte un euro. Pe an, ai înţeles, da? Îţi dai seama ce bogat sunt?

     ─ La şi mai mulţi ani şi la şi mai mulţi euro înainte, părinte. Dar de ce mă priveşti doar cu un ochi? Celălalt te doare? Nu poţi să-l ţii deschis? Dacă vrei, părinte, fug până la bucătărie şi-ţi aduc nişte scobitori ca să-l sprijini. 

     ─ Nu, cumpănesc, fata mea. Şi aşa gândesc eu mai bine. Că am auzit că închiriază dascălul o cameră la două fete încadrate cu un singur pat şi parcă mă tentează şi pe mine.

     ─ Dacă eşti ocupat, părinte, cu cumpărarea de îmbrăcăminte de damă deosebită şi puţin întrebuinţată, vin mai târziu. Altă dată. Când zice sfinţia ta. Că trebuie, pentru ce-i pe capul meu, să-mi citeşti din psaltire şi văd că nu-ţi stă capul la asta.

     ─ Ce spui, tu, fiica mea? Iar ai păcătuit? Iar te-ai dedat păcatului? Nţţţ, ţi-am dat şi canoane atunci pentru păcatele tale şi tot ai căzut pradă Satanei. Piei, drace, din casa Domnului! Tot cu... caraliul ăla? Ia spune-mi: s-a făcut şi el băiat valabil ori şi acum, pe frigul ăsta, a rămas tot la dat cu cremă? Mişcă şi el ceva? Dacă nu, facem maslu în fapt de seară ca să-l aducem în fire pe păcătos. 

     ─ Ce să-ţi spun, părinte... Viitorul doctor e valabil... Am făcut multe împreună. Şi dragoste am făcut... Îţi dai seama, părinte?

     ─ E, îmi dau, cum dracu’, Doamne iartă-mă, să nu-mi dau? Cine nu-şi dă? Dar, fiica mea, să nu-ţi faci griji pentru asta, că făcutul de dragoste e de la Dumnezeu lăsat, nu de la Necuratul, fie-i numele... era să zic slăvit, Doamne, iartă-mă şi nu lovi în mine, păcătosul, şi nu mă pedepsi, şi nu mă oropsi! Stai... Doctor ai zis? Dar ce fel de doctor e ăsta? Ginecolog? Se uită la fete în...

     ─ Vai, părinte, eşti mai păcătos decât mine, păcătoasa... În casa Domnului?... Aşa se vorbeşte, părinte? În halul acesta? De mă faci să mă fac, mintenaş, cărămizie?

     ─ Ei, fata mea... Nu ştii cum se spune? Trebuie să faci ce zice popa, nu ce face el. Păi nu ştii bancul cu Sfântul Petru? Văd eu că nu-l ştii. Curcanul tău ce păzeşte? De ce nu te iniţiază şi el în oarece taine? Să-i spui că am zis eu să pună osul la treabă şi să-ţi mai zică şi el cum e cu popii ăştia. Cică doi îndrăgostiţi au avut un accident de maşină exact în ziua căsătoriei şi bieţii de ei n-au apucat să joace Isaiia dănţuieşte în faţa popii. După ce au ajuns în rai, au cerut o audienţă scurtă la nea Petrică şi i-au spus că vor să se căsătorească în rai, deci să le găsească sfântul un popă care să oficieze cununia religioasă. Vizibil stânjenit, bietul Sfântu’ Petru le spune : “Eu zic aşa, băieţi: să mai vorbim peste vreo cinci ani... Mai vă cunoaşteţi, mai vă împrieteniţi... Dacă şi atunci veţi mai dori să vă căsătoriţi...” După cinci ani, cei doi merg din nou la Sfântul Petru, care, la fel de stânjenit, le spune: “Ştiu că cinci ani e destul de mult pentru doi îndrăgostiţi, dar ar fi bine să mai aşteptaţi...” Şi, după încă cinci ani de aşteptare, într-o zi vine la ei Sfântul Petru şi, fericit din cale afară, le spune că a venit momentul să se căsătorească. Ei, dar din nefericire, la scurt timp după asta, cei doi realizează că nu se potrivesc la caracter şi merg la Pedro şi îi spun că vor să divorţeze. Auzind aşa, acesta îi întreabă disperat: “Vreţi să divorţaţi? Măi creştinii lu’ Dumnezeu... Ştiţi cât de greu mi-a fost să găsesc un popă în rai? Vă imaginaţi acum cât trebuie să caut ca să găsesc un avocat?”

     Râd şi eu odată cu popa. Dar îl cert:

     ─ Părinte, te ţii de bancuri mai ceva ca un poliţist. Îţi ziceam că am nevoie de sfinţia ta ca să mă ajuţi. Urechile la mine, părinte, că predic degeaba, bag seamă. Şi te reclam la protopop. Doctorandul meu e băiat de casă, vine cu flori, îmi aduce bomboane, dar trebuie să se facă şi mai şi. Trebuie să meargă de aici încolo pe sârmă. Pentru că...

     ─ Ia, uite, dom’le, ce-l aşteaptă pe bietul om! Da’ ce, e măscărici să meargă pe sârmă? Tu, fiica mea, să mă ierţi că eu mai stau, în timp ce te ascult, cu un ochi şi la icoane. Dar trebuie să veghez ca în sfântul lăcaş să nu intre Necuratul şi să işte dihonie între sfinţi şi muritori. Păi ştii ce s-a întâmplat alaltăieri? Am o băbuţă care vine mereu la biserică şi se roagă la icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe s-o ajute şi pe ea cu o sticlă de un litru de ţuică pe zi. Să facă adică Fecioara minunea asta mereu pentru ea. Că atâta patimă are şi ea, ţuica... Fiul meu, care e mic, dar curios şi curajos ca preoteasa, ţup, s-a băgat după icoană. Baba a început să se roage pentru litrul de ţuică. Şi fiul meu de colo: “Dar, femeie, o jumătate de litru nu ţi-ar fi de ajuns?” Baba, fiica mea, a sărit ca arsă, de să răstoarne vasul cu împărtăşania. A crezut că a glăsuit Însuşi Iisus şi s-a răţoit la icoană: “Tu, mucosule, să taci! Că maică-ta ştie mai bine ce îi trebuie unei femei necăjite ca mine!” Şi de asta, vezi tu, fata mea, veghez cu ochi de vultur, ca să nu se încaibere păcătoasa de babă cu... Dar uite că eu mă iau cu vorba ca o ţaţă de pe şanţ şi nu te-am întrebat: tu, fiica mea, ai venit la spovedit? Vrei să te bag sub sutană, ca să-mi spui ce păcate ai mai făcut cu poliţaiul? Te mai învăţ şi eu să faci câteva. Că mă pricep. Şi sunt popă deschis, învăţ şi pe alţii ce ştiu eu...

     ─ Of, părinte, că mult şi fără noimă mai vorbeşte preasfinţitul tău obraz... Adică prea, preasfinţita gură a sfinţiei tale... Gând la gând, însă. Că eu tocmai despre fiul sfinţiei tale vreau să-ţi vorbesc. Sau despre fiica ta, că nu ştiu încă ce o fi.

     ─ Adică obraznicul, fata mea, te-a flituit şi pe tine de sticla cu ţuică? Sau s-a uitat sub poalele fustei, ca tat-său?

     Dar nici nu termină bine de prostit, că sare ca ars:

     ─ Ce-ai spus?

     ─ Păi, am spus, părinte, dar dacă sfinţia ta nu mă ascultă! Că te trag de barbă acuma, până te las fără ea... Ştii că popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă, nu?

     ─ Mai zi odată, iubito. Te rog! Mai zi odată... Despre ce vrei să vorbim?

     ─ Despre fiul sau fiica ta, părinte. Despre copilul nostru. Despre primul nostru copil.

     ─ Doar nu vrei să spui că... 

     Mă priveşte cu ochi mari, fericiţi, înlăcrimaţi. Şi aşteaptă, deşi în clipa asta ştie şi el cu certitudine ce vorbesc, un răspuns, o confirmare de la mine. 

     ─ Ba da, vreau... adică nu numai că vreau să spun, dar o şi spun: sunt însărcinată. 

     Ţipă de nebun, sare de la locul lui şi mă ia în braţe, mă pupă din cap până-n picioare, mă sufocă sub buzele lui. Se opreşte o clipă:

     ─ Eşti sigură? Sigură, sigură, adică?

     Îi fac semn cu capul că da. Foarte sigură, mai mult decât sigură, cea mai sigură sunt. 

     ─ Sunt fericit, iubita mea... Cum n-am fost niciodată. Faci tu ce faci şi mereu mă surprinzi cu câte ceva. E ceea ce lipsea ca să fim pe deplin fericiţi şi împliniţi. O să intre popa în sfântul jertfelnic şi-o să te pomenească pentru vecie...

     ─ Te bucuri?

     ─ Dacă mă bucur? Sunt nebun de fericire. Ai avut dreptate: Dumnezeu m-a adus azi acasă. Trebuia să aflu acest lucru minunat uitându-mă în ochii tăi, nu pe mess. Dar tu? Eşti bine? Mănânci suficient? Dormi de ajuns? Ţi-e rău? Ai vreo problemă? Mama mă-sii de situaţie... Şi eu nu sunt aici, cu tine, cum ar trebui. Sunt la dracu’, la doctorat...

     ─ Sunt bine. Te rog să stai liniştit, căci sunt foarte bine. În afara greţurilor şi stării de vomă, care sunt inerente în stadiul ăsta al sarcinii, nu am altceva. Ce să zic? S-a întâmplat. Nu m-am gândit nicio secundă la asta, pentru că eu nu am rămas niciodată gravidă până acum. Nici când au început să mă chinuiască stările despre care-ţi spun, nici când am văzut că îmi întârzie ciclul, nu mi-a trecut prin cap că port în pântece o viaţă. Abia aseară am conştientizat cu toată seriozitatea că sunt însărcinată.

     Îmi pune protector mâinile pe burtă:

     ─ E cuminte? Te supără? Mişcă?

     Râd:

     ─ Cum să mişte acuma, părinte? Aşa ştii sfinţia ta din scripturi că se întâmplă?

     ─ Nu ştiu, nu ştiu nimic. Nici ce mai scrie la cele sfinte, nici la cele cu păcate grele. Nici buchiile nu le mai ştiu acum. Nici cum mai mă cheamă, nu mai ştiu. Nimic nu mai ştiu, nici pe ce lume trăiesc. Ştiu doar că sunt cel mai fericit bărbat din lume. Îţi dai seama? Am cea mai minunată femeie lângă mine şi acum voi fi tătic. Sunt tătic. Abia aştept să mă joc cu puradelul, să-l iau în braţe, să-l plimb, să-i simt sângele pulsând în vene ca al mamei şi tatălui lui.

     ─ Ce-ţi doreşti? Fetiţă sau băieţel?

     ─ Ce-o vrea Dumnezeu. Pentru mine nu are importanţă. Să fie sănătos, deştept ca mine şi frumos tot ca mine. Glumesc. Îmi doresc să semene cel mai mult cu tine. Să aibă ochii tăi frumoşi, chipul tău angelic, părul tău negru, zâmbetul tău seducător. Şi dacă va avea ceva şi de la mine, voi fi mulţumit. Dacă nu, voi fi la fel de mulţumit.

     ─ Mă bucur că te bucuri că vom fi părinţi.

     ─ Cum să nu mă bucur? Doar nu te-ai temut că reacţionez altfel... În sfârşit, ne înjghebăm şi noi familia noastră. Tu, eu, şi puiuţul ăsta mic care începe să crească în tine. Aşa de mult mi-am dorit să se întâmple lucrurile astea şi atât de îndepărtate erau până să te-ntâlnesc... De foarte puţin atârnă viaţa unui om. Fericirea lui. De un fir de pai doar. Mi-ai dăruit, îmi dăruieşti atâta fericire, că nu ştiu cum am să mă recompensez faţă de tine vreodată. Acum, dacă te-ai mai îndoit vreo clipă, suntem legaţi pe vecie.     

     Mă ţine în braţe şi-mi mângâie delicat abdomenul. E deja grijuliu şi ştiu că şi-ar dori să mă corconească din toate puterile lui:

     ─ Vreau să ai grijă de tine. De voi. Nu vreau să mai faci nimic, auzi? Niciun fir de pai nu vreau să mai muţi. O chemi pe mama să te ajute la absolut tot, până mă întorc eu. Paştele lor de studii! Ce mi-o fi trebuit mie atâta învăţătură? Nu puteam să stau acasă, lângă cea mai iubită femeie din lume? Să am eu grijă de ea, cum ar trebui? Să mi-o răsfăţ, să mi-o dezmierd, să mi-o protejez, să mi-o alint, să mi-o giugiulesc, să ducem sarcina cu bine şi să naştem împreună? Îmi vine să mă dau cu capul de toţi pereţii. Nu trebuia să treci singură prin asta.

     ─ Dar nu sunt singură. Am, prin tine, o familie frumoasă şi mulţi prieteni de nădejde. Mă înconjoară nişte oameni minunaţi, pe care îi iubesc din inimă. Plus că, un an trece repede. Vezi, deja s-a scurs mai bine de-o lună de la plecare. Când ţi se termină bursa, vom fi doi care te vom aştepta. Şi, poliţistule, nu-mi mai spune să nu fac nimic, că sunt doar însărcinată, nu bolnavă.

     ─ Şi dacă vom avea gemeni? Ne împărţim sarcinile. Eu am grijă de unul, tu de altul.  

     Mai târziu, am vrut să mă duc să încălzesc mâncarea ca să mâncăm. Nu m-a lăsat:

     ─ Ne, ne, ne... Tu stai în pat şi mă ocup eu.

     L-am prins cu ambele braţe de gât:

     ─ Cattani, eu te iubesc mult, până la cer şi înapoi, dar dacă te mai porţi cu mine ca şi cum aş fi o handicapată, ţi-o iei. Te bat cu pantoful peste fund, de nu mai ştiu ce să facă nici ăia la doctorat cu tine, aşa bătut cum vei fi. Nu poţi să mă pui la pripon aşa. Sunt o femeie normală, mai împlinită şi mai fericită ca niciodată. Sunt, şi vreau să fiu activă. Aşa că nu te mai prosti şi lasă-mă să fac ce am de făcut. Nu mor din asta, dimpotrivă, dacă mă cocoţ în pat şi rămân acolo, înnebunesc.

     Cât m-am schimbat, Dumnezeule! Nici nu mă gândesc că sunt încă măritată cu un bărbat şi fac copil cu altul. Darmite să mai mă şi ofilesc din cauza asta... Mai că nu mă recunosc. Dar, pe cuvânt dacă vreau să mă ofilesc. Sunt mulţumită că se întâmplă aşa. Sunt fericită că, într-un mod miraculos, tatăl copilului meu este Cristi, şi nu Dan. Dumnezeu le aranjează pe toate. El ştie mai bine. În trei ani n-am rămas nici măcar odată gravidă şi în cinci zile... Aşa a vrut Dumnezeu.

     În câteva rânduri, până la plecarea viitorului tătic, mi-a sunat de câteva ori telefonul. Erau ba Gabi, ba Carmen, ba mama lui Cristi. Toate voiau să trec pe la ele, ca să luăm împreună masa ori să bem o cafea. Ele, bietele, mă credeau singură şi nefericită. Nu ştiau că sunt cum nu se poate mai mulţumită. Politicoasă, le-am refuzat, pe motiv că vreau să mă odihnesc, pe toate. Cred că mama iubitului meu s-a îngrijorat de starea mea, căci a venit să mă vadă. A sunat insistent la uşă şi a aşteptat câteva clipe. M-am uitat ca nesimţita pe vizor, dar nu am deschis. Eu am vrut, dar Cristi nu mi-a dat voie.

     ─ Ţi-am spus că vreau să fiu doar cu tine.

     ─ Dar e mama ta. Şi poate e îngrijorată pentru mine.

     ─ Poate să fie şi mama lui Ştefan cel Mare. Nu vreau să mă-nţelegi greşit. O iubesc mult pe mama, ca şi pe ceilalţi membri ai familiei, de fapt, dar azi nu vreau să fiu cu nimeni, în afară de tine. Şi, desigur, cu puiuţul ăsta mic. Acum voi sunteţi familia mea. N-ai văzut ce zice popa la cununie: lasă bărbatul pe mama şi pe tatăl lui şi se uneşte cu femeia iubită. Nu ştiu cum zice exact, nu dau citate, dar asta e ideea. Lasă că vorbeşti tu luni cu mama şi o împaci, îi spui că eşti bine. Iar eu am grijă s-o sun când ajung la Bruxelles. Ca pe toţi membrii familiei, de fapt. A, apropo de Ştefan, ce mai face statuia lui Mihai Viteazul? 

     Statuia... Mihai Viteazul... Şerban Văcărescu... Cui îi mai pasă acum de toate astea? De toţi ăştia?... Mai am încă visul cu calul măriei sale, cu statuia, e neschimbat. Dar în clipa asta nu-mi mai pasă. Acum eu m-am schimbat.

     Când s-a făcut duminică seară – mult prea repede decât am fi vrut noi - şi iar a venit momentul plecării, Cristi l-a sunat pe Marius:

     ─ Mă duci la aeroport?

     ─ Te duc...

     ─ Nu ştim decât noi doi...

     ─ Ai dreptate. Noi trei şi Oana. Trebuie să-i spun unde plec în crucea nopţii, căci altfel, la întoarcere, dorm în parcare.

     ─ Ok. Ai dreptate. Nici eu nu puteam să nu-i spun Cătălinei. Te aşteptăm, Mariusică.

     Eu trebăluiam pe lângă el, când mi-a făcut semn:

     ─ Voi doi... Ia veniţi încoace, la tati.

     Mă aşează pe genunchii lui şi începe:

     ─ Tu, iubire, să fii cuminte şi să nu ridici nu ştiu ce pe aici. Nu vreau să te omori în stilu-ţi caracteristic ca să dai casa, casele, cu fundu’ în sus. Nu vreau să aud că faci nu ştiu ce efort. Vorbesc eu cu mama şi cu fetele să aibă grijă de tine. Să-l chemi pe Ţeapă sau pe băieţi dacă îţi vine să baţi covoarele, să pui murături sau să muţi mobila. Dacă te supără mogâldeaţa asta micuţică - pupe tati, puişorul - care creşte aci, să-mi spui mie, că iau eu măsuri. Doar sunt bărbatul casei. Nu merge aşa, să te chinuiască adică prea tare cu starea de vomă şi ameţeală şi cu alte stări. Şi tu, zgaibă mică, derbedeule care-mi eşti, să n-o superi pe mami! Să nu joci ţurca foarte tare cu burtica ei, că tati se supără rău. Şi să ai grijă de mama, căci, din când în când, nebunatica mai face prostii. Deci, ne-am înţeles toţi trei... Cu voi am vorbit... Da?

     Când a venit Marius, m-a sărutat de plecare, apoi s-a aplecat, ditamai bărbatul care e, şi l-a pupat şi drăgălit şi pe cel mic. Marius a făcut ochii mari a mirare, a zâmbit ştrengar a răspuns, dar n-a zis nimic. Aşa că, a-nceput Cristi:

     ─ Nu vezi, mă şi tu ce fac eu?

     ─ Văd...

     ─ Şi nu mă-ntrebi nimic?

     ─ Nu, nu te-ntreb. Mă gândesc că ai, săracul de tine, probleme cu şalele... Sciatică, bătrâneţe, chestii de astea.

     ─ Băi, deşteptule... Tu nu vezi că sunt tătic? Tu nu observi că noi suntem trei acum? Crezi că numai tu eşti tată?

     Marius ne îmbrăţişează pe amândoi:

     ─ Să fie într-un ceas bun, copii. Să fiţi sănătoşi şi să vă bucuraţi de micuţ sau micuţă. Şi să faceţi o echipă de fotbal, cu rezerve cu tot. Asta înseamnă că anul viitor mama şi tata se mai fac cu doi nepoţi. Bună treabă, copii...

     Abia în toiul nopţii, când el probabil că se urca în avion, mi-am adus aminte că nu-i arătasem ce scrisesem. El mă îndemnase să scriu, el a crezut în mine şi-n proiectul ăsta, şi uite că nu-l făcusem părtaşul acelor gânduri de taină, pe care le aşternusem în timpul de când el a plecat. Data viitoare acum... Când va fi oare asta?

     Până la Crăciun e vreme lungă. Curge apă multă pe Prahova. O să mă topesc de dor. Nu-mi rămâne decât să mă culc în locul lui, să-i iau perna în braţe, să întind toate lucrurile lui pe pat şi să le miros, şi să mâ gândesc că, în curând – un curând mare, cum n-am mai trăit altul – se va întoarce acasă.

 

 

[Sofia Sincă]

Ai făcut cu talent să fie plăcută şi plecare lui Cristi, deşi tristă, ca între orice îndrăgostiţi. Ceea ce nu prea m-a  satisfăcut  este  povestea împlinirii actului sexual. Şi anume că nu ai făcut caz de el, decât printr-o spovedanie. După atâta platonie, mă aşteptam la o explozie... Dar, în afârşit, nu este romanul meu şi fiecare îşi conduce acţiunea cum crede. De fapt romantismul la tine este altfel decât la toată lumea, este unul tot pus pe umor şi pe bună dispoziţie, nu pe melancolie. Oricum iubirea dintre cei doi este certă, dar şi atentatele... la viaţa Cătălinei, nu s-au oprit.

Cea mai mare bucuria s-a produs - copilul care e pe cale de a se naşte. Însă, mă gândesc la o realitate destul de aiurea... Gravidă cu altul, Cătălina merge la divorţ de soţul ei. D-ale vieţii, efemere întâmplări...

Eşti dorabilă în scris!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Sofy. îţi mulţumesc frumos pt tot... Dar mă, cum ar veni, subapreciezi cu actul sexual.  Încep cu asta, pentru că trebuie să-ţi spun că, da, am eu păcatele mele, o mai iau pe lângă drum şi prin şanţ, dar pe cuvânt că n-am păcătuit mai mult decât e cazul cu lipsa acestuia în roman. Am descris o scenă de dragoste în fragmentul 41. De scena asta, despre care zic şi de limbajul de argou folosit după actul sexual, mă temeam că au fost mai, nu ştiu, pronunţate decât ar fi trebuit să fie, decât ar fi trebuit să scrie o doamnă, ca mine, şi să citească alte doamne, ca tine. Deşi, pe cuvânt, că eu am zis că e total şi absolut literar, că nu am dat-o pe trivial sau vulgar. Am crezut chiar că din cauza scenei de dragoste şi a argoului te-am supărat şi era ultimul lucru pe care mi-l doream. Dar cred că, postând eu prea repede, n-ai avut timp să vezi şi fragmentul în cauză, 41, cum ziceam. Da, Cristi a plecat.
Cătălina a rămas. Şi viaţa începe să curgă altfel peste ei. O cotim destul de mult faţă de zilele de vacanţă. Poate că destinul începe să se scrie, încet, încet. Aşa e, situaţia e încurcată: ea e încă măritată cu unul şi vine un copil al altuia. D-ale vieţii, cum bine zici, d-ale vieţii...  Dar mergem mai departe. Plecăciuni multe şi multiple, doamnă, pt tot ce-mi spui. Nu ştiu dacă merit laudele tale, dar le primesc cu tot sufletul.
Sofia Sincă a spus :

Ai făcut cu talent să fie plăcută şi plecare lui Cristi, deşi tristă, ca între orice îndrăgostiţi. Ceea ce nu prea m-a  satisfăcut  este  povestea împlinirii actului sexual. Şi anume că nu ai făcut caz de el, decât printr-o spovedanie. După atâta platonie, mă aşteptam la o explozie... Dar, în afârşit, nu este romanul meu şi fiecare îşi conduce acţiunea cum crede. De fapt romantismul la tine este altfel decât la toată lumea, este unul tot pus pe umor şi pe bună dispoziţie, nu pe melancolie. Oricum iubirea dintre cei doi este certă, dar şi atentatele... la viaţa Cătălinei, nu s-au oprit.

Cea mai mare bucuria s-a produs - copilul care e pe cale de a se naşte. Însă, mă gândesc la o realitate destul de aiurea... Gravidă cu altul, Cătălina merge la divorţ de soţul ei. D-ale vieţii, efemere întâmplări...

Eşti dorabilă în scris!

Sofy

[Corina Militaru]

Am lipsit puțin din motive obiective, dar am revenit și citit cu aceeași mare placere. Personajele tale știu să aleagă frumosul din viață, știu să treacă peste greutăți fără să se tâtască, ceea ce este mare lucru, iar pentru cititor este o bucurie să fie în preajma lor. Multă delicatețe în scena confesiunii. Da, încurcate sunt căile vieții, dar nu mă îngrijorează atât de mult situația Cătălinei - încă măritată cu Dan  și însărcinată cu Cristi - cât mă pun pe gânduri tot felul de incidente( vezi viespile) care sugerează obstacolele viitoare. Am savurat și acest episod. :)

Cu drag,

[Sofia Sincă]

Dragă Nina, constat cu stupoare că eu nu am citit cap.41. ha, ha, ha! Nu ştiu cum mi-a scăpat... Mi s-a părut ceva curios, surprinzător, începutul cap.42 când s-a trecut la o viaţă normală între cei doi. Desigur voi trece să-l citesc. Uite, tocmai era să pierd ceva interesant :)))

Nina Mariana Marcu a spus :

Draga mea Sofy. îţi mulţumesc frumos pt tot... Dar mă, cum ar veni, subapreciezi cu actul sexual.  Încep cu asta, pentru că trebuie să-ţi spun că, da, am eu păcatele mele, o mai iau pe lângă drum şi prin şanţ, dar pe cuvânt că n-am păcătuit mai mult decât e cazul cu lipsa acestuia în roman. Am descris o scenă de dragoste în fragmentul 41. De scena asta, despre care zic şi de limbajul de argou folosit după actul sexual, mă temeam că au fost mai, nu ştiu, pronunţate decât ar fi trebuit să fie, decât ar fi trebuit să scrie o doamnă, ca mine, şi să citească alte doamne, ca tine. Deşi, pe cuvânt, că eu am zis că e total şi absolut literar, că nu am dat-o pe trivial sau vulgar. Am crezut chiar că din cauza scenei de dragoste şi a argoului te-am supărat şi era ultimul lucru pe care mi-l doream. Dar cred că, postând eu prea repede, n-ai avut timp să vezi şi fragmentul în cauză, 41, cum ziceam. Da, Cristi a plecat.
Cătălina a rămas. Şi viaţa începe să curgă altfel peste ei. O cotim destul de mult faţă de zilele de vacanţă. Poate că destinul începe să se scrie, încet, încet. Aşa e, situaţia e încurcată: ea e încă măritată cu unul şi vine un copil al altuia. D-ale vieţii, cum bine zici, d-ale vieţii...  Dar mergem mai departe. Plecăciuni multe şi multiple, doamnă, pt tot ce-mi spui. Nu ştiu dacă merit laudele tale, dar le primesc cu tot sufletul.
Sofia Sincă a spus :

Ai făcut cu talent să fie plăcută şi plecare lui Cristi, deşi tristă, ca între orice îndrăgostiţi. Ceea ce nu prea m-a  satisfăcut  este  povestea împlinirii actului sexual. Şi anume că nu ai făcut caz de el, decât printr-o spovedanie. După atâta platonie, mă aşteptam la o explozie... Dar, în afârşit, nu este romanul meu şi fiecare îşi conduce acţiunea cum crede. De fapt romantismul la tine este altfel decât la toată lumea, este unul tot pus pe umor şi pe bună dispoziţie, nu pe melancolie. Oricum iubirea dintre cei doi este certă, dar şi atentatele... la viaţa Cătălinei, nu s-au oprit.

Cea mai mare bucuria s-a produs - copilul care e pe cale de a se naşte. Însă, mă gândesc la o realitate destul de aiurea... Gravidă cu altul, Cătălina merge la divorţ de soţul ei. D-ale vieţii, efemere întâmplări...

Eşti dorabilă în scris!

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Cory, din, cum bine zici, motive obiective, lipsii şi eu de pe aci. Dar acuma m-am ridicat din pat - deduci tu că o gripă urâtă m-a luat din faţa calculatorului - şi, gata, sunt la datorie. Justă, foarte justă, dacă pot să spun astfel, observaţia ta cu viespile. Ele nu au... roit întâmplător prin casa Cătălinei. Fac parte dintr-un lung şir de alte asemenea pericole. Unele au fost, altele stau să vină. Unele mai reuşite, altele mai puţin. Dar de luat în seamă toate. O să vezi. Nu deconspir, deşi îmi vine să te fac părtaşă la această chestiune,  nimic mai mult. Şi mă bucur dacă îţi plac personajele şi cum ştiu şi aleg ele să treacă prin viaţă. Şi, desigur, ştii şi tu că îţi mulţumesc. Pt că îmi oferi cu generozitate din timpu-ţi preţios. Pt că mereu ai cuvinte calde şi laudative pt mine. Pt că mă faci să mă cocoţ pe soclu, lângă Mihai Viteazul, căruia acuma nu-i mai e aşa de teamă că-i rămâne calul fără coamă şi fără coadă. Pt că... mulţumiri. 

Corina Militaru a spus :

Am lipsit puțin din motive obiective, dar am revenit și citit cu aceeași mare placere. Personajele tale știu să aleagă frumosul din viață, știu să treacă peste greutăți fără să se tâtască, ceea ce este mare lucru, iar pentru cititor este o bucurie să fie în preajma lor. Multă delicatețe în scena confesiunii. Da, încurcate sunt căile vieții, dar nu mă îngrijorează atât de mult situația Cătălinei - încă măritată cu Dan  și însărcinată cu Cristi - cât mă pun pe gânduri tot felul de incidente( vezi viespile) care sugerează obstacolele viitoare. Am savurat și acest episod. :)

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Sofia Sincă a spus :

Sofy, mulţumesc. E vina mea că am dat pe repede înainte. Că femeile când au timp liber, ştii, bagă şi bagă la... texte pe Însemne Culturale...

Dragă Nina, constat cu stupoare că eu nu am citit cap.41. ha, ha, ha! Nu ştiu cum mi-a scăpat... Mi s-a părut ceva curios, surprinzător, începutul cap.42 când s-a trecut la o viaţă normală între cei doi. Desigur voi trece să-l citesc. Uite, tocmai era să pierd ceva interesant :)))

Nina Mariana Marcu a spus :

Draga mea Sofy. îţi mulţumesc frumos pt tot... Dar mă, cum ar veni, subapreciezi cu actul sexual.  Încep cu asta, pentru că trebuie să-ţi spun că, da, am eu păcatele mele, o mai iau pe lângă drum şi prin şanţ, dar pe cuvânt că n-am păcătuit mai mult decât e cazul cu lipsa acestuia în roman. Am descris o scenă de dragoste în fragmentul 41. De scena asta, despre care zic şi de limbajul de argou folosit după actul sexual, mă temeam că au fost mai, nu ştiu, pronunţate decât ar fi trebuit să fie, decât ar fi trebuit să scrie o doamnă, ca mine, şi să citească alte doamne, ca tine. Deşi, pe cuvânt, că eu am zis că e total şi absolut literar, că nu am dat-o pe trivial sau vulgar. Am crezut chiar că din cauza scenei de dragoste şi a argoului te-am supărat şi era ultimul lucru pe care mi-l doream. Dar cred că, postând eu prea repede, n-ai avut timp să vezi şi fragmentul în cauză, 41, cum ziceam. Da, Cristi a plecat.
Cătălina a rămas. Şi viaţa începe să curgă altfel peste ei. O cotim destul de mult faţă de zilele de vacanţă. Poate că destinul începe să se scrie, încet, încet. Aşa e, situaţia e încurcată: ea e încă măritată cu unul şi vine un copil al altuia. D-ale vieţii, cum bine zici, d-ale vieţii...  Dar mergem mai departe. Plecăciuni multe şi multiple, doamnă, pt tot ce-mi spui. Nu ştiu dacă merit laudele tale, dar le primesc cu tot sufletul.
Sofia Sincă a spus :

Ai făcut cu talent să fie plăcută şi plecare lui Cristi, deşi tristă, ca între orice îndrăgostiţi. Ceea ce nu prea m-a  satisfăcut  este  povestea împlinirii actului sexual. Şi anume că nu ai făcut caz de el, decât printr-o spovedanie. După atâta platonie, mă aşteptam la o explozie... Dar, în afârşit, nu este romanul meu şi fiecare îşi conduce acţiunea cum crede. De fapt romantismul la tine este altfel decât la toată lumea, este unul tot pus pe umor şi pe bună dispoziţie, nu pe melancolie. Oricum iubirea dintre cei doi este certă, dar şi atentatele... la viaţa Cătălinei, nu s-au oprit.

Cea mai mare bucuria s-a produs - copilul care e pe cale de a se naşte. Însă, mă gândesc la o realitate destul de aiurea... Gravidă cu altul, Cătălina merge la divorţ de soţul ei. D-ale vieţii, efemere întâmplări...

Eşti dorabilă în scris!

Sofy