Fragment 38 din romanul "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

     ─ Trebuie să te leg la ochi. N-am încotro. Altfel, se strică surpriza.

     ─ Nu-ţi dai seama că se va uita toată lumea la noi? Cum să merg legată la ochi?

     ─ Te conduc eu, stai liniştită. Ai încredere în mine. Cât despre lume... De aia nu mai plouă, că se uită lumea la noi...

     ─ Vorbeşti aşa, pentru că nu tu eşti cel legat la ochi...

     ─ Hai, că nu durează mult. Nu va fi chiar un supliciu...

     O eşarfă închisă la culoare îmi fură lumina soarelui. Mă înfurii:

     ─ Deci ai premeditat totul, inspectore... Ştii că premeditarea se pedepseşte, nu? Altminteri cum să fi avut eşarfa la tine?

     Ciudat, dar parcă nu are chef de vorbă. Mai mult tace decât spune vreo vorbuliţă. Asta mă intrigă şi mai tare. Am făcut aşa, legată la ochi, mai mulţi paşi. Nu ştiu câţi. Mi s-a părut că mă plimb buimacă prin veşnicie. El mă ţine strâns de mijloc şi-mi călăuzeşte fiecare pas. Nu ştiu unde mă duce, nu ştiu ce vrea să-mi arate, nu ştiu ce are de gând. Ştiu doar că simt denivelări sub picioare. Că s-a terminat aleea pe care ne aflam la început. Că, din când în când, iarba verde, care îmi mângâia picioarele, este înlocuită cu hârtoape.

     ─ Trebuie să te iau în braţe, îmi şopteşte el, la un moment dat.

     Doamne, ce-i mai trece prin cap?

     ─ Te-ai gândit mult? De ce?! - mă mir. 

     ─ Pentru că altminteri îţi vei da seama pe unde mergem şi se strică surpriza.

     ─ Cum să-mi dau seama, dacă m-ai legat la ochi ca pe condamnaţii la moarte? Nu se strecoară nici măcar o dungă de lumină prin eşarfa asta. Plus că nici nu cunosc locurile. N-am fost, ca tine, de 315 ori pe vară, pe litoral. Deci n-am cum să-mi dau seama de nimic. Cum să stric surpriza?

     ─ Oricine şi-ar da... Aşa că, pune-ţi ultima dorinţă... Condamnaţii la moarte au dreptul la o ultimă dorinţă. Călăul le-o poate îndeplini. Să te gândeşti şi să mi-o spui. Dar nu acum, că trebuie să mă concentrez la altceva. Şi nu mai vocifera, scumpete. Vom face treaba cum se cuvine.

     Şi pentru el se cuvine să mă ia în braţe. Îmi vine să ţip, să-i zic câteva, să-l lovesc şi cu mâinile şi cu picioarele. Probabil simte pericolul, căci tace mâlc. O vorbă nu scoate. Decât, când eu îi spun să mă lase jos, că stârnim hohote de râs printre trecători, şi suntem oameni serioşi, ce naiba, şopteşte ca tras la xerox:

     ─ Taci... Ai răbdare...

     Mi se pare că timpul s-a oprit pe loc. Că a fost crucificat în scurgerea lui pentru totdeauna. Nu mai ştiu de nimic, nu mai îmi pasă de nimic. Simt doar, atât de fierbinte, trupul de lângă mine. Cred că mă bronzez numai la atingerea lui. Un bărbat străin... El merge uşor, de parcă nu vrea să mă zdruncin. De ce face asta? De ce mă poartă ca pe o comoară de preţ? Dan nu m-a luat în braţe nici ca să mă treacă pragul casei când ne-am căsătorit. Nici să mă fure prietenii lui, în noaptea nunţii nu a permis. A sărit peste masă şi i-a oprit înfuriat pe hoţii de mirese. Atunci am crezut că e vigilent. Că nu suportă să fiu altundeva decât lângă el. Mai târziu m-am gândit că a făcut-o ca să nu fie nevoit să plătească, aşa cum se face, ceva pentru mine. Nu mi-am imaginat niciodată că alt bărbat, apărut în viaţa mea când mă aşteptam cel mai puţin, mă va purta în felul ăsta pe braţe. Fără jenă, fără inhibiţii, fără prefăcătorie. Cu dragoste. Simt cum emană ea din fiecare por, din fiecare gest pe care îl face. Sau pe care nu-l face.

     Halal gânduri îmi mai trec prin cap. Iar decantez şi spintec şi desfac fâşia de gând. Hmm... Mă prefac supărată, indignată, furioasă, toate deodată şi pe rând, dar nimeni nu ştie mai bine ca mine cât de fericită sunt. Visez. Cred că visez. Altfel nu se poate. Căci în realitate nu există aşa ceva. Nici astfel de bărbaţi nu există decât în filme. Sau în cărţi. În realitate, toţi, sau cei mai mulţi, sunt bestii, ca Dan. Nişte neciopliţi.

     Categorică şi dramatică... Întotdeauna... Aşa sunt eu... Evidenţa, însă, mă contrazice. De pildă, Cristi e altfel. Nu e ca nimeni. Nu ştiu pe altul la fel. E atât de special... Simt, la un moment dat, ceva tare sub tălpi. Pământ? Poate, dar de ce am senzaţia că se mişcă? Îmi fuge de sub picioare. Se învârteşte, parcă. Bizar. Şi nu înţeleg. Continuă să mă ţină de mijloc şi-l întreb:

     ─ Am ajuns? Când ajungem?

     ─ Într-un fel, am ajuns. Dar nu e destinaţia finală. Mai e un pic. Hai, mai ai puţintică răbdare! Pe urmă îţi dezleg cele două gâze verzi şi le dau drumul să zburde pe unde vor.

     ─ Nu mai pot, Cristi. Nu ştiu de-a ce ne jucăm, dar nu mai vreau jocul ăsta. Cred că am ameţeli, căci simt că se mişcă într-un mod ciudat pământul cu mine. Te rog...

     ─ Ok... Bine... Parcă pot să-ţi rezist vreodată? Dar stai cuminte, că te dezleg eu.

     Dacă zice, o şi face. Fără eşarfă pe ochi, încerc să mă dumiresc ce se întâmplă şi unde mă aflu. Văd încă negru în faţă, când un ropot de aplauze, chiote neobişnuite năvălesc din tot locul peste mine. Şi nici nu-mi revin bine, că mă pomenesc cu mai toţi colegii lui Cristi că vin la mine şi mă îmbrăţişează. Mă felicită, de parcă am câştigat la loto. Mă pupă, care mai de care, de zici că sunt cel puţin mireasă. Ce naiba au toţi? Că doar mai m-au văzut prin peisaj. Aştept să se retragă, nu de alta, dar trebuie să mă lămuresc cu bezmeticul ăsta de lângă mine, care nu ştiu în ce prostie mai m-a băgat. Şi oamenii chiar se retrag, de parcă simt mirosul de praf de puşcă în jur. Cred că au simţit că-mi vine nu ştiu ce să-i fac.

     ─ Chief inspector... Aştept...

     El e ca o floricică. N-are treabă... Parcă nici nu simte zbuciumul din mine.

     ─ După cum vezi, îmi spune, suntem la un debarcader şi ne-am urcat pe un vapor. Vaporaş, mă rog... Îl cheamă „Ovidius” şi ne duce pe Insula Ovidiu, dincolo de Lacul Siutghiol, pe al cărui mal ne-am plimbat şi noi. Publius Ovidius Naso, ştii tu, prietenul nostru. Puteam să luăm şi şalupa, dar m-am gândit că e mai romantic cu vaporaşul. Voiam să te ţin legată la ochi până ajungeam pe insulă, voiam să fie surpriza deplină, să nu ştii unde te afli, să te înfiori, să te emoţionezi, să sari speriată de gâtul meu, să-mi spui să te ţin în braţe, să mă rogi să nu te las singură ca pe Napoleon... Ei, dar dacă m-ai luat cu ameţelile şi cu pământul care se învârteşte, ce era să mai fac... Te-am dezlegat. Am făcut cum ai vrut tu şi am ratat bună parte din surpriză.

     ─ Dacă nu mi-ar veni să intru în pământ de ruşine pentru situaţia în care suntem, cum presupun că ţi-e ruşine şi ţie, dacă nu mi-ar veni să-ţi trag câteva chiar de faţă cu toată lumea asta, fără să mă mai gândesc că sunt colegii tăi şi te fac şi mai mult de râs, ţi-aş spune că nici nu ştiam că există Insula Ovidiu.

     El, exact ca o floricică! Nu spuneam?!

     ─ Nu, mie nu-mi e deloc, dar absolut deloc ruşine. Nu mă pot jena de faptul că iubesc o femeie. Dimpotrivă, sunt foarte fericit că e aşa. Că ea e cu mine. Că e a mea. Şi, mai ales, că şi ea mă iubeşte. Nici măcar tu nu poţi să-mi ceri să mă ruşinez că te iubesc. Sunt un om matur, nu am 16 ani, am analizele şi vaccinurile la zi, cu testarea psihologică, ţi-am spus, nu am probleme, pot să iau singur deciziile pe care vreau şi simt că trebuie să le iau. Şi le iau în deplină cunoştiinţă de cauză. Mi le asum. Cât despre colegii mei... Ce treabă avem noi cu ei? Noi avem propria noastră poveste. În ea suntem doar noi doi. Nimeni altcineva. Şi ne-o gestionăm cum vrem. Ne-o scriem cum ne place. Şi dacă mie îmi vine să te pup, de faţă cu toată lumea, te pup. Sau dacă vreau să-ţi fac o surpriză, ţi-o fac cum mă pricep eu şi cum mă taie capul. N-o să schimb asta. N-o s-o schimb cu nimic. Eu nu ştiu şi nu pot să fiu duplicitar şi ipocrit. Nici măcar diplomat. Ce mi-e-n guşă, şi-n căpuşă. Întotdeauna fac doar ce simt şi ce-mi place. Nu mă cantonez în oprelişti de niciun considerent. Chiar nu-mi pasă de nimic. Spun şi fac lucrurile clar şi răspicat. Nu mă joc de-a nimic. Vine din mine să fie aşa. Dacă n-ar veni, n-aş spune şi n-aş face nimic. Aş fi un bărbat cu bun simţ, calculat, fără pic de impetuozitate. Şi atât. Ştiu ce vorbesc. Ţi-am spus, le-am spus-o şi altora şi o spun oricui din lumea asta, că te iubesc. Că vreau să fim împreună pentru toată viaţa. Că mi-am dat seama pentru prima dată că sunt cel mai statornic om din univers. Că nu-mi mai trebuie altă fiinţă în afară de tine. Că mă rog lui Dumnezeu să se termine mai repede doctoratul ăla. Că abia aştept să împing căruciorul cu un bebe mic - pe care să mi-l faci tu - în timpul liber. Că...

     ─ Nu, asta cu căruciorul nu mi-ai spus-o. Şi nu mai spune, de fapt, nimic! Căci ai înnebunit de tot! Ai luat-o din loc mai mult decât prevede legea. Că zice şi ea, legea, să fie omul un pic luat de ape. Un pic dus cu pluta pe Dunăre în jos. Un pic, doar... Dar tu eşti dincolo de orice limită şi prevedere. Nu ştiu ce-am să mă fac cu tine. Eşti, într-adevăr, un copil foarte rău... M-am înşelat când ţi-am spus că eşti cel mai bun din lume. Nţţţ... Eşti foarte, foarte rău... 

     ─ Sunt cel mai rău, admit, de fapt ţi-am spus-o şi singur, dar tu mă iubeşti aşa cum sunt... Şi nu-ţi trebuie cel mai bun om din lume lângă tine, pentru că mă ai pe mine.

     ─ Dacă-ţi spun că eşti un încrezut!... Of, Cristi, mă înnebuneşti! Spune-mi ce e cu insula...

     ─ Nu e Bora Bora, dar e cam singura insulă de la Marea Neagră, dacă ştiu eu bine. Nu e foarte mare. Şi nu prea creşte nicio floare pe ea. Aşa că, n-o să pot să-ţi ofer nici măcar panseluţe. Ştiu că are un restaurant, o terasă şi câteva căsuţe pentru cazare. Vrei să rămânem în noaptea asta pe insulă, numai noi doi, într-o căsuţă rustică? N-am mai dormit niciodată pe o insulă. Poate că ar fi frumos. Dar te avertizez că aici nu sunt două paturi în cameră, ca la hotel, ci unul singur, din cel matrimonial, cum vom avea, ca o paranteză, şi noi acasă la noi. Ceea ce ştii ce înseamnă...

     ─ Ai mai fost pe acolo şi cu altcineva, de ştii cum e patul? L-ai probat? L-ai încercat? E bun? E moale? E confortabil? E pe gustul tău? Ţi-a plăcut?

     ─ Ooo... Nu trage, domn’ Semaca! Nu trage! Pe lângă faptul că sunt eu, Lăscărică, nu am nici vesta antiglonţ pe mine... Mamă, ce ploaie de întrebări... Mai ceva ca la poliţie... Trebuie să mă consiliezi şi pe mine ca să învăţ să lansez aşa tiradă. Geloaso... Dacă aş vrea să mă joc, ţi-aş zice că da, am probat patul şi e cum se cuvine. Şi abia aştept să-l încerc din nou. Cu tine sau cu altcineva. Dar ţi-am spus că nu ştiu să mă joc când sunt cu tine. Nu pot să fiu altfel decât sincer şi deschis. Ştiu că printre bărbaţi circulă ideea că nu trebuie să fii aşa de transparent cu o femeie, că nu trebuie să-i arăţi că o iubeşti, căci şi-o ia, ca să zic aşa, în cap. Că trebuie să fii mai dur şi mai radical cu ea. Ajunge, altminteri, să te bată cu armele tale. La mine, cu tine nu e, însă, loc de ascunzişuri, de prefăcătorie, de nesinceritate. Aşa că, iubito... Nu am încercat niciun pat de pe insula asta. Am mai fost doar odată aici şi am băut ceva, între două vapoare, cu nişte prieteni. Dar am auzit şi eu că aşa e patul. Sunt un tip informat, ştii.

     ─ Informat... Asta îmi ridică mingea la plasă cu o concluzie. Îţi dai seama că zilele astea nu ne-am uitat mai deloc la televizor, nu am ascultat mai nimic la radio, nu am citit niciun ziar? Nu ştim nimic din ce s-a întâmplat prin lume. Dacă au fost cataclisme în vreun colţ de lume, dacă a căzut guvernul lui Tăriceanu de la Bucureşti, dacă statuia lui Mihai Viteazul din urbea noastră s-a dărâmat şi a căzut în capul trecătorilor… Niciun mijloc de informare din toate câte sunt inventate la momentul ăsta nu a ajuns până la noi. De fapt, pe noi nu ne-a interesat nimic, căci măcar la televizorul din cameră, dacă am fi vrut, am fi putut să aflăm câte ceva din lume. Cum am putut să trăim fără toate astea? Şi mai zici că eşti informat... Dar cu toată lipsa asta de informare de acum, Doamne, mă cutremur... Îţi dai seama că am ajuns să nu mai putem să trăim fără maşină, telefon, televizor, calculator, internet, mess?... Am devenit de-a dreptul dependenţi de toate astea.

     ─ Aşa e. Nici nu mai vedem viaţa posibilă fără ele. Totuşi, lumea a trăit înainte fără toate astea. Şi a trăit cel puţin la fel de bine, dacă nu chiar mai bine ca acum. Şi nu mă refer neapărat la radiaţiile emanate de toate câte le-ai numit tu. Mă gândesc cum ar fi să se întoarcă Mihai Viteazul şi să... A, uitasem... Azi dimineaţă, după ce ne-am întors în cameră şi ne-am culcat, ai suspinat şi te-ai agitat mult. Am bănuit că visul ăla cu statuia şi Viteazul te chinuie din nou.

     Avea dreptate. Domnitorul unirii coborâse iar de pe soclul statuii sale din Ploieşti şi se strecurase în somnul meu. Nu-mi spune şi nu face nimic nou. Vorbim aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Are aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, aceeaşi mimică dezamăgită şi supărată. Nu-i convine că-i cad, ca naiba, coada şi copitele calului pe care a fost cocoţat. Şi iar mă întreb – pentru a cine mai ştie câta oară? – şi mie ce-mi pasă? De ce ar trebui să ţin eu evidenţa copitelor calului lui Mihai Viteazul? De ce ? De-aş scăpa de nebunia asta odată... Offf...

     Credeam că a adormit şi Cristi la scurtă vreme după ce adormisem eu. Constat, însă, că ştie că m-am agitat în somn. Observase, când m-am culcat, că am picioarele foarte îngheţate şi nu mai m-a lăsat până nu mi le-a încălzit cu mâinile lui. Mi-a făcut masaj, tratament de reflexoterapie, cum zicea el, m-a mângâiat, până am adormit. Acuma, dacă stau şi mă gândesc bine, cred că el nici nu s-a mai culcat. L-am găsit, când m-am trezit, în acelaşi loc în care l-am lăsat în zori. A stat aşa, la picioarele mele şi nici nu s-a mişcat, de teamă să nu mă trezească. Şi, probabil, m-a privit cum mă agit vorbind cu Mihai Viteazul. Nu pot să nu fiu tot mai surprinsă de băiatul ăsta. Să nu mă minunez de el ca de nu ştiu ce arătare extraterestră. Din ce e făcut? Cum l-a crescut mama lui? Ce educaţie a primit? Unde? Deşi, în ultima vreme, încep tot mai mult să cred că aşa e normal. Aşa trebuie să fie. Nu altminteri! Dan, care a fost soţul meu cu acte în regulă, ţipa noaptea ca muşcat de şarpe, când îmi apropiam tălpile îngheţate de picioarele lui ca să mi le încălzească. „A, nu te apropia de mine, aşa îngheţată cum eşti, că fac infarct! Încălzeşte-te singură, că nu suport gheaţa aia pe pielea mea. Ia-ţi şi tu nişte şosete în picioare. Şi du-te la doctor, dacă ai circulaţia proastă!” Era atât de categoric, că un timp am crezut că aşa face orice bărbat: se chirceşte zgribulit, ca să nu păţească ceva. Că nimeni n-ar suporta să încălzească o femeie îngheţată. Că, probabil, impactul rece – cald nu e tocmai plăcut. Şi uite că vine Cristi Popa şi dă totul peste cap. Strică piaţa, ca să zic aşa... Nu merită să-mi bat joc de el. Nu merită să-l târăsc în toate coşmarurile mele, multe şi interminabile. Nu merită să-l vâr în toate angoasele mele. Trebuie să mă detaşez de povestea asta. Înainte să fie prea târziu. Trebuie să-l fac să înţeleagă că nu putem, atâta timp cât mă chinuie viaţa, să fim împreună. Trebuie... Oare mai ştiu ce trebuie? Oare mai ştiu calea?

     ─ A fost acelaşi vis, cu statuia?

     ─ Acelaşi... Cu cât vine mai mult peste mine, cu atât înţeleg mai puţin. Deşi încerc... Eu ştiu că oamenii visează un vis doar odată. Noaptea următoare visează altceva. Şi, totuşi, eu mă cufund în visul ăsta mereu. Cel puţin de când suntem la mare, numai asta visez. Şi înainte, îl visam tot pe Mihai Viteazul. Altfel, dar tot pe el...

     ─ Într-o zi, mă vei visa numai pe mine.

     ─ Aş vrea să fie aşa. Aş vrea să scap odată de prostiile astea care năvălesc peste mine de la accident încoace şi pe care nu le desluşesc.

     ─ Se va întâmpla şi asta. O să mă visezi în fiecare noapte, de nu ştiu câte ori, că o să te plictiseşti de mine. Atunci vei vrea să vină iar Mihai Viteazul...

     ─ Vezi de ce nu pot încă, pe lângă divorţul nepronunţat, să fiu liberă? Înţelegi de ce nu pot să mă arunc nebuneşte în povestea asta de dragoste dintre noi? Nu vreau şi nu pot să-ţi fac rău. E ultimul lucru din lume pe care l-aş dori. Şi simt al naibii că tocmai asta fac. Îţi fac rău... Uneori mă suspectez că am rămas cu oarece sechele de la accident. Că sunt nebună. Altminteri cum să explici afurisitele astea de trăiri anapoda, una după alta, decât la toţi oamenii? Mă gândesc cu toată seriozitatea dacă n-ar trebui să mă duc la psihiatrie, ca să mă vadă vreun specialist. Deşi eu mă văd sănătoasă, poate că acolo e răspunsul.

     ─ Exagerezi! Şi exagerezi rău! Ştii foarte bine că nu e aşa. Eşti, cel mult, nebună după mine.

     ─ Eu vorbesc serios. Dacă ajung într-o zi, pentru că tu eşti cel mai aproape şi atât de mult timp cu mine, să te strâng de gât?

     ─ De ce într-o zi? Strânge-mă acum, iubito! Mă faci cel mai fericit om din lumea asta dacă e aşa... Sunt de principiu să nu lăsăm pe mâine ce putem face azi.

     ─ Minimalizezi lucrurile. Eviţi un răspuns.

     ─ Nu, nu evit nimic. Dacă aş fi observat ceva, aş fi fost primul care să te îndrume către psihiatrie. Spre un doctor. De orice fel ar fi el. Chiar şi spre Mihai Stoian, distinsul nostru prieten. Nu sunt deloc subiectiv, cum vrei să-mi spui în clipa asta. Tocmai pentru că te iubesc sunt primul care vrea să-ţi fie bine. Visele tale n-au nicio legătură cu capacităţile mentale. Cu puterea de a discerne. Trebuie să fie altceva. Nu ştiu nici eu şi nu ştii nici tu. Într-o zi, vom înţelege amândoi. Dar eşti, cu toate visele tale, mult mai zdravănă decât mulţi pe care îi cunosc. Eşti absolut normală din toate punctele de vedere. Deci şi la cap. Eşti aşa cum te vreau. Aşa cum doresc să fie mama copiilor mei. N-aş vrea alt gen de femeie lângă mine. N-aş dori alt tip de mamă pentru picii mei. A, stai un pic, că iar m-ai prins în ofsaid... M-ai îmbârligat cum faci tu de obicei şi am lăsat ceva fără răspuns. Deci, frumoasa mea de acum şi din totdeauna... Lasă-mă pe mine să decid ce îmi face bine sau rău. Eu ştiu cel mai bine. Eu sunt cel mai în măsură să ştiu. Am dreptul să-mi iau bonusul care-mi place. Am nevoie să fac asta. Aşa că termină cu prostiile. Nu vreau să mai gândeşti aşa. Categoric, nu ai nevoie de niciun psihiatru. Şi vorbesc serios, iubita mea, nu glumesc, nu mă ţin de bancuri când afirm asta. Mai bine spune-mi cum îţi place „Ovidius”. Uite că pleacă spre insulă.     

     ─ Îmi place. Mi-a plăcut tot acest sejur la mare cu tine. A fost cum n-am visat că poate să fie un sejur. A fost magnific. A fost superb. A fost de vis. A fost inimaginabil. A bătut de departe visele cu statuia acelui voievod năvalnic şi amarnic care se încăpăţânează să mă chinuie pe termen nelimitat. Ai fost - eşti - mai mult decât minunat, mai mult decât extraordinar. Ai făcut imposibilul ca să mă faci să mă simt bine. Şi vreau să ştii că apreciez, că-ţi mulţumesc. Nu numai pentru ce-am trăit împreună la mare, ci pentru tot. Pentru absolut fiecare clipă pe care am petrecut-o împreună! Şi pentru că te-ai încăpăţânat să mă scoţi din carapacea mea, pentru că eşti lângă mine, pentru că mă înţelegi, pentru că mă laşi să plâng pentru tine, pentru că mă iubeşti, pentru că eşti al meu...

     ─ De ajuns, te rog, de ajuns! Căci altminteri, unu, mă cocoţ pe soclu în locul lui Mihai Viteazul, pe care îl dau jos cu cal, cu tot, că şi-aşa se plânge el că-i cade animalului coada, şi doi, nu mă mai pot abţine şi te sărut de faţă cu toată poliţia şi cu toţi ceilalţi călători de pe acest Titanic desăvârşit. Şi pe urmă iar zici că trebuie să-mi fie ruşine pentru ceea ce fac...

     Valurile lovesc nemilos burta vaporului. Colegii lui Cristi se strâng ciorchine în jurul nostru. Iar fac glume şi râd pe seama noastră. Constat că oamenilor, chiar şi poliţiştilor, despre care ai crede că sunt mai duri, le plac îndrăgostiţii. Le place să fie complici la tot felul de acţiuni năstruşnice şi vivace, aşa cum face mai mereu Cristi. Da, cu el nu poţi să te plictiseşti niciodată. Poate că deja am început să fiu subiectivă. Cine mai ştie? Dar subiectivă sunt oare, aşa oi fi fiind, când vorbesc despre îndrăgostiţi? Mă bat singură, cu armele mele. Oare vreau să construiesc castele în Spania?

     Pe insulă, am stat iar la masă cu toţii şi iar au spus cu toţii bancuri şi snoave. Mă întreb de unde or fi ştiind atâtea. Cum de le reţin. Cum de nu le încurcă. Eu nu aş fi în stare să le ţin minte. Hohote de râs se revarsă din toate părţile peste insula care poartă numele poetului exilat. Lovesc piatra nemiloasă de peste tot locul, direct în plex. Orchestra localului unde suntem cântă în surdină melodii de suflet. Lacul mângâie ca un îndrăgostit insula. Totul pare, şi chiar este, mirific, dar pe mine mă macină din nou gânduri nebune. Sunt aici, cu ei, cu el, însă nu mă pot împiedica să-mi pun mii de întrebări. Doamne, ce caut aici, cu ei, cu el? Cât am decăzut! Unde vreau să ajung? Ce vreau să fac cu mine şi cu Cristi, cu viaţa noastră? Iadul mă paşte, flăcările lui mă aşteaptă la final. Cred că nu mai sunt sănătoasă. Nu mă mai recunosc. Ei, fie ce-o fi! Întâmplă-se ce s-o-ntâmpla... Sunt doar un om. Nu sunt Dumnezeu, ca să fiu perfectă. Şi aşa îmi vine, să nu las clipa să treacă. Vreau s-o fur vieţii pentru mine. Pentru acum şi, poate pentru mai târziu. Pentru atunci când nu va mai fi nimic din toate acestea. Când voi din nou singură. Printre hohote şi pupături, Cristi mi-a şoptit că insula ar fi, din câte a auzit de la un pescar bătrân, o rămăşiţă a unui sat, pe care, la un moment dat, Dumnezeu s-a supărat foarte tare şi l-a acoperit de ape. Cum nu ştia mai multe, dar voia să mă lămurească, dar era curios şi pentru el, a întrebat o ospătăriţă între două vârste, când a mai adus vin şi bere la masă, care e, de fapt, legenda insulei pe care ne aflăm. Femeia i-a aruncat o privire care voia să însemne cam aşa: „Ai băut cam mult, nene!” şi de rostit a rostit astfel:

     ─ Ce legendă? Nu ştiu de nicio legendă... Parcă de legende îmi arde mie. E, or fi scorneli de-ale turiştilor ca să mai vină lumea pe aicişa.

     ─ Mi se părea mai plauzibil să fie nişte scorneli ale celor de aici, ca să atragă turiştii. O poveste bună, spusă de angajaţi ori agăţată pe pereţi ar fi de impact. Dar, mă rog. De Ovidiu, cel care a dat numele insulei şi al oraşului vecin, ai auzit, nu?   

     ─ Nu, eu am auzit doar de Ovidiu Sorin Vântu, sau cum îl cheamă pe ăla cu FNI-ul. Că am rămas fără o maşină din cauza lui. Am vândut-o ca să pun banii la FNI şi să iau mai mulţi în loc. Şi nu mai m-am ales cu nimica. Aşa că, pe Ovidiu ăla îl ştiu eu... Pe altul n-am avut onoarea.

     Îmi aduc aminte de un text citit, mai demult, într-o publicaţie. La Valea Plopului, unde preotul Tănase creşte vreo 200 de copii, s-au dus într-o vară legionarii. Şi, în fapt de seară, după ce au terminat cu construcţiile pe acolo, legionarii şi-au pus paftalele, şi-au luat steagurile şi au început să mărşăluiască prin sat. Copiii, adunaţi de prin canale şi gări, fără părinţi, fără cultură, fără alt rost decât cel dat de părintele Tănase, le-au copiat exemplul şi au început şi ei să mărşăluiască precum legionarii. Sătenii, îngrijoraţi de fenomen, i-au oprit pe micii mărşăluitori şi le-au spus: „Mă... Voi aveţi grijă cu legionarii ăştia. Ei l-au omorât pe Nicolae Iorga!” Nevinovaţi, copiii au ripostat, după ce s-au gândit o vreme: „Cine-i ăsta, nene? Nu-l cunoaştem, că nu e de la noi din sat!”. Aşa şi chelneriţa noastră... E tare supărată pe viaţă. Nu ştiu de ce, dar nu am plăcut-o prea mult. A fost o chestie asemănătoare cu Tuţa. Biata femeie nu mi-a făcut nimic, dar nu mi-a intrat la suflet. Nici eu, de fapt, ei. Deşi nu merita, şi nu doar pentru că n-a auzit de Ovidiu, Cristi i-a dat ospătăriţei la sfârşit bacşiş. La un moment dat, pentru că simţea nevoia să fie numai cu mine, să vedem asfinţitul împreună, m-a scos, fără prea multe fasoane şi în ciuda comentariilor maliţioase, din cârciuma de pe insulă şi ne-am aşezat pe malul lacului. De fapt, în afară de spaţiile de cazare şi de local, nu prea mai e altceva pe insulă. Nici nu e foarte mare, ca să ai alte pretenţii. Şi, pesemne, mai mult vara, când vin turiştii la Mamaia, e dever pe aici. 

     ─ Dacă ar fi să rămâi singură pe o insulă, mă întreabă Cristi, în timp ce privim cum soarele, aşteptat atâta de dimineaţă să se trezească, se grăbeşte acum să se culce iar, ciclic, ce ai lua cu tine? Ai voie doar trei lucruri.

     ─ Trei? Ok... Păi aş lua o bibliotecă plină cu cărţi... Ştiu ce gândeşti, dar mă încadrez, am zis o bibliotecă, una, nu 500 de cărţi... Un calculator, musai racordat la internet... Şi...

     ─ Dacă nu zici că al treilea lucru – mă rog, e impropriu, dar accept şi titulatura asta de dragul tău – sunt eu, ai încurcat-o.

     ─ Voiam să zic o tonă de săpunuri, dar dacă zici c-o-ncurc... Te iau pe tine, ce să mai fac? Dar cu ce ne spălăm? Doar cu apă din lac?

     ─ Păi eu ţi-am zis să-mi spui ce iei cu tine, dar poate că pe insulă se găsesc de toate, inclusiv săpun. Aşa că...

     ─ Dar poate că pe insulă sunt şi bărbaţi... Unul mai frumos ca altul şi toţi mai frumoşi ca tine... În cazul ăsta, de ce să te mai iau pe tine?

     ─ Pentru că mă iubeşti...

     ─ Crezi tu?

     ─ Nu cred. Sunt sigur...

     ─ Am mai văzut asta într-un film. Eşti sigur că e pelicula la care trebuia să te uiţi?  

     ─ Foarte sigur. Întotdeauna sunt sigur. Dar tu eşti sigură că nu vrei să rămâi cu mine pe insulă până mâine dimineaţă, când vine primul vapor?

     ─ Ca şi tine, şi eu sunt foarte sigură de hotărârile mele.

     ─ Ţi-e frică de mine, cu mine, ce ştiu eu, pentru mine, de nu vrei să rămânem?

     ─ Da, cum ai ghicit? Nu mai pot de frica ta...

     ─ A, da? Stai că-ţi arăt eu...

     Şi mă smotoceşte în stilu-i caracteristic. M-am învăţat deja cu asta. Nu mi se mai pare ceva nelalocul lui. Dimpotrivă, dacă nu face asta, cât de des poate, încep să intru la păreri. Când mă lasă să respir, îl întreb:

     ─ Ştii care e singurul accident la care nu participă poliţia?

     Se gândeşte:

     ─ Nu participă poliţia? Adică numai cei de la rutieră?

     ─ Nu, toată poliţia. Se produce accidentul, dar poliţia, ori de care fel ar fi ea, nu are voie să participe. Să intervină...

     ─ Păi... Aş lua-o prin deducţie şi eliminare, dar pleacă vaporaşul şi rămâi cu mine pe insulă...

     ─ Aha, am înţeles, o dai cotită într-un mare fel, pentru că nu ştii... Foarte bine. O să-ţi spun eu, poliţistule... Numai în... accidentul sărutului nu participă poliţia...

     ─ Hai să mai comitem odată accidentul ăsta, ca să vedem dacă e cum spui tu.

     Numai că, pe când mă săruta mai cu foc, îl bate pe umăr cineva. Tresare şi tresar şi eu.                                                                       Poliţia... Şi tocmai ce ziceam...

     ─ Mă, pleacă ultimul vapor. Am venit să vă spun că vă lasă pe aici...

     E Ispas. Dar aşa îngrijorat cum e că rămânem pe insulă, se aşează lângă noi, pe malul lacului. Cristi se uită cu o privire rea la el:

     ─ N-ai, mă, treabă? Ce vrei de la viaţa noastră?

     ─ N-am... Că mă gândesc şi eu, mă, Popa...

     ─ Ceva nou pentru tine, dar nu poţi să gândeşti în altă parte? Că-mi sărutam şi eu iubita... Tu n-ai aflat că doi înseamnă o companie şi trei nu mai înseamnă nici pe dracu’?

     ─ Problema e că tu pleci, mâine, poimâine şi încurci fata.

     ─ Mă, ce probleme existenţiale te frământă pe tine la ora asta... Mai bine uită-te la asfinţitul ăsta frumos şi încetează să-ţi faci griji pentru noi. Căci pe cuvânt că începi să mă calci pe bătături... S-a dus dracului tot romantismul asfinţitului şi frumuseţea accidentului. Nu scapă omul de tine ca de râie. Dar îţi mai spun odată şi poate înţelegi: hai scuti, că ne plicti... Cântă la altă masă, Ispas... Şi nu mai întinde mâna la miere, că-ţi rup degetele. 

     ─ De câteva nopţi nu mai pot să dorm din cauza asta, chiar dacă tu mă iei în tărbacă.

     ─ Păi, du-te mă, la doctor ca să-ţi prescrie ceva somnifere. Şi, dacă tot te duci, poate îţi face ăla şi un control mai amănunţit la cap. Dar minuţios să fie, nu doar de suprafaţă.

     ─ Chiar vorbesc serios, să ştii. Nu fac băşcălie. Tu pleci la doctorat în Belgia. Ştie toată lumea... Şi ea rămâne...

     ─ Da, şi tu ce treabă ai cu astea? Ce te... priveşte pe tine, că-mi venise să zic o prostie, de cât mă enervezi, dar mă abţin... Unde-i baiul, că-mi scapă...

     ─ Păi cum ţi-am spus: încurci treburile... Şi fata. Ştie toată lumea că eşti cam muieratic şi...

     ─ Mă, dacă nu pleci imediat din coasta mea, dacă nu taci de îndată, s-ar putea să uit de orice, inclusiv de stăpânirea de sine şi de faptul că de obicei nu mă cobor la mintea proştilor, şi să-ţi pocesc şi mai mult mecla aia turtită! Cătălina nu e de dat, de închiriat, de amanetat, de concesionat sau cum mai vrei tu. E a mea. Doar atât. Nu o împart cu nimeni. Şi nici ea pe mine. Suntem împreună, mă Ispas, un cuplu, şi nu-ţi înţeleg, pe cuvânt, insistenţele. Dacă plec, mă întorc. Şi ea mă aşteaptă. Şi ţinem, ca să nu te mai frece grija, legătura. Rămâne singură, dar e tot cu mine. Suntem tot împreună. Te bag în ceaţă, nu? Nu ştiu cum să-ţi explic ca să înţelegi tu chestia asta. Hai, du-te dracului, Ispas! Nu reuşesc să pricep cum de încerci s-o iei chiar de sub ochii mei. Pe tine nu te-a învăţat nimeni că aşa ceva nu se face? Şi nu înţelegi că ea, chiar dacă eu plec, nu e de nasul tău? Tu eşti mai haladit decât pari şi am crezut. Hai, lasă-ne, Ispas...

     ─ Bine, dar să nu zici că nu ţi-am spus că rămâne singură şi încurcată...

     O oră mai târziu ne aflăm amândoi pe malul mării. Ne plimbăm mână-n mână, ca adolescenţii. Îmi place ipostaza asta mai mult decât sunt dispusă să recunosc. Din când în când, în jocul împletitului, el se joacă uşor cu degetele mele. Cu toate deodată şi cu fiecare pe rând. Le strânge, le împinge pe spate, le măsoară cu ale lui, le priveşte. Simt că-l preocupă ceva şi mă doare să-l ştiu astfel. Mai ales, că, în parte, aşa îmi spune mie intuiţia, se frământă din cauza mea.

     ─ Dacă vrei, îi spun, ţi le dau ţie. Degetele...

     ─ Le iau cu dragă inimă. Dar cred că ar trebui să te iau cu totul.

     ─ Despre ce vorbeşti?

     ─ Cred că ar trebui să mergi cu mine la Bruxelles. Eu am asigurat absolut totul acolo, ne vom descurca şi pentru tine, în aşa fel încât să fie ok.

     ─ Dacă ar fi să fiu maliţioasă, sau poate doar obiectivă, te-aş întreba în ce calitate vrei să mă iei cu tine. Dar nu te întreb, căci ştiu de ce vrei s-o faci. Ştiu, mai mult ca orice pe lumea asta, că ne-am apropiat într-un mare fel, că am ars prea repede etapele, că...

     ─ Am ars prea repede etapele?! Zici tu? Eu parcă mi-aduc aminte că, dimpotrivă, suntem într-o fază platonică a relaţiei noastre. Şi mi se pare că ne mişcăm extrem de încet. Mai ceva ca melcul...

     ─ Într-un fel, ai dreptate şi ştiu bine asta. Dar cred că şi tu ştii că nimeni, niciodată nu s-a apropiat atât de mult de sufletul meu, cum ai făcut tu. Că nimeni n-a ajuns la inima mea. Că n-a intrat nimeni în ea. Că a fost întotdeauna un zid de netrecut între mine şi oricine altcineva. În afară de soţul meu, care oricum, n-a vrut sau n-a ştiut să treacă dincolo de zid, nu s-a mai strecurat nimeni, niciodată în partea asta... Credeam că sunt o cetate blindată pe care n-o poate cuceri niciun regiment de cavaleri. Calculată, serioasă, rece, conservatoare, timidă, poate încuiată. Aşa eram. Şi ai venit tu, care m-ai copleşit cu felul tău de-a fi, cu dragostea ta, cu sufletul tău. Ai aprins, până la ultima, toate stelele din mine. Ai avut răbdare cu mine, cât n-a avut nimeni toată viaţa. Te-ai purtat cu mine cum nici n-am visat să se poarte cineva. M-ai învăţat, de asemenea, cum n-a făcut niciun om în lume, să trăiesc. Şi am făcut cu tine ce nu credeam în viaţa mea să fac. Prostie după prostie, nebunie după nebunie! Pornind de la discuţiile nevinovate începute în spital, până la faptul că am venit, fără să pun în balanţă consecinţele, cu tine la mare. M-am lăsat purtată, ba chiar te-am încurajat să mă porţi, pe cele mai abrupte culmi ale iubirii. Chiar dacă n-am ajuns să facem dragoste, cum se întâmplă în ziua de azi, de la prima întâlnire, am făcut lângă tine toate nebuniile posibile... Tocmai pentru că am înţeles ce loc mi-ai dat în sufletul tău. De aceea, nu sunt maliţioasă şi nu te întreb de calitatea pe care aş avea-o, dacă m-ai lua cu tine.

     ─ Chiar dacă nu mă întrebi, îţi spun eu. Nu, lasă-mă să-ţi spun, căci aşa simt... Ai merge cu mine ca femeia vieţii mele, ca stăpâna inimii mele. Logodnică, iubită, prietenă, soţie... Dar, cert, ca singura femeie din viaţa mea. Cea mai iubită, cea mai importantă, cea mai specială. Unica...

     ─ Te cred. Dar uiţi că viaţa mea e foarte complicată şi, chiar să vreau, nu pot să merg cu tine. Am un serviciu, unde trebuie să mă prezint când se termină concediul medical. Am demarat acţiunea de divorţ şi mă gândesc că trebuie să fiu şi eu prezentă la desfacerea căsătoriei mele. Mai am încă de dat declaraţii la poliţie despre accidentul ăla. Încă nu m-am dumirit dacă încearcă cineva să mă omoare sau e doar mâna hazardului în tot ce mi se întâmplă. Ca să nu mai vorbesc despre toate aiurelile alea cu Mihai Viteazul şi statuia... Başca Şerban Văcărescu, despre care aş vrea să înţeleg cu disperare ce rol are în viaţa mea. Nu mai vorbesc despre alte motive, căci cred că am spus destul.

     ─ Şi totuşi, m-am gândit mult şi aş vrea să mergi cu mine. Eu am asigurate acolo şi cazare şi masă... Ţi-am mai spus. Şi vom găsi o soluţie ca să ne descurcăm cu tot şi pentru tine. Aşa e cel mai bine. Nu putem să ne despărţim aşa.

     ─ Ştii că nu se poate să merg cu tine. Chiar nu se poate. Tu acolo ai rostul tău, cel pentru care, de fapt, te şi trimit şefii tăi. Eu nu sunt convinsă că mă voi descurca în acel oraş, în acea ţară, în toată acea lume cu care nu am nicio legătură. Ce să fac eu acolo? Care ar fi sensul şederii mele? Şi ce rost ar avea un astfel de lucru? N-aş fi decât umplutură. Te-aş încurca mai ceva ca o piatră de moară legată de gât. N-ai putea să te desfăşori, să-ţi vezi de doctorat, să înveţi, să trăieşti. Bruxellesul nu e litoralul nostru şi un an nu înseamnă cinci zile şi şase nopţi. Oricât de nebuni am fi, şi suntem, oricât de mult ne ia valul, şi ne ia, trebuie să recunoaştem, nu putem să facem una ca asta. Chiar dacă ne place şi ne tentează să trăim o imensă aventură în oraşul lumină, nu avem cum să punem în practică o aşa nebunie. Din foarte multe motive, în afară de cele pe care ţi le-am spus, este imposibil să facem asta. Ar însemna să ardem şi mai mult etapele despre care vorbeam mai adineauri. Şi ştii că încă nu sunt gata să le ard într-atâta, încât să... Poate sunt ciudată, poate sunt nebună, poate sunt doar speriată. De un bărbat, de dragoste, de viaţă. Nu ştiu, cum nu ştiu nici ce crezi tu despre toate astea. Dar te-ai prins în jocul ăsta de bună voie lângă mine şi mi-ai promis că mă iei aşa cum sunt. Ne vom reîntâlni, dacă va vrea Dumnezeu, mai puternici, mai însetaţi unul de altul, mai fierbinţi, când vei termina perioada asta de doctorat. 

     ─ Da, ne vom reîntâlni şi vom fi cu siguranţă aşa cum spui. Abia aştept... Problema este că nu ştiu cum voi putea trăi atâta timp fără tine. Am fost în ultima vreme o singură entitate. Am trăit cea mai frumoasă, cea mai splendidă poveste de dragoste, dintre toate câte se scriu în lume în fiecare secundă. Şi se scriu milioane de romane de acest fel... Ne-am privit, ne-am vorbit, ne-am ţinut în braţe, ne-am sărutat, ţi-ai strecurat, ca acum mâna într-a mea, ne-am răsfăţat unul pe altul, am stat în acelaşi pat, pe acelaşi scaun, am băut aceeaşi ceşcuţă de ness, am mâncat aceeaşi bucată de pâine. I-am ţinut deopotrivă piept lui Ispas şi prostiei lui. Am împărţit în două, în mod egal, emoţiile, simţămintele, bucuria, tristeţea, durerea, fericirea, tot. Am fost amândoi mai fericiţi decât am fost vreodată. Ne-am dăruit unul altuia marea, soarele, cerul. Am făcut, fără exagerare, un milion de lucruri împreună. Pe care, poate, unii nu le fac într-o viaţă întreagă. Ne-au legat, fără să ne dăm seama, milioane de fire. Pentru totdeauna. Chiar dacă n-am făcut încă dragoste, toate acestea au fost mirifice, splendide, suficiente pentru timpul prezent. Am trăit prin prisma sufletelor noastre frumos, special, magnific. M-ai învăţat să trăiesc altfel decât eram obişnuit şi credeam că se trăieşte şi m-am bucurat de absolut fiecare clipă trăită în felul acesta, cu tine. M-am obişnuit cu tine. Faci parte din mine. Eşti eu. Şi, aproape hodoronc tronc, trebuie să plec. Cum să reînvăţ acum să trăiesc fără tine? Nu ştiu dacă voi reuşi.

     ─ Da, e clar, e momentul tău de îndoială, de neputinţă, de disperare. Ne prinde sistematic când pe unul, când pe altul. Dar vei trăi. Vom trăi amândoi. E în legea firii să fie aşa. Omul se obişnuieşte cu toate întâmplările, bune sau rele, care vin asupra sa.

     ─ Poate că ai dreptate. Vreau să ai dreptate. Îmi spun şi eu că un an nu e decât un an. Nu o viaţă! Dar mă doare ca naiba când mă gândesc că te las singură, cu toate frământările şi toate angoasele tale. 

     ─ Nu te mai gândi la asta! Eu şi singurătatea ne cunoaştem. Ne ştim de când aveam eu 12 ani. Suntem prietene. Ea îmi ştie hachiţele, toanele, bucuriile, frământările. Mă acceptă aşa cum sunt, mă înţelege, mă admite, mă sprijină. Nu mă lasă la greu. Aşa că, tu canalizează-te pe învăţat, Hercule Poirot ce-mi eşti, căci vreau să-mi iei doctoratul cu 10, auzi, poliţistule, şi lasă-mă pe mine cu singurătatea mea. Căci chiar sunt, fără exagerare, în elementul meu astfel. Sau pe tine te încearcă nostalgia din cauza lui Ispas?

     ─ Dă-l încolo de papiţoi! E un idiot. N-am pomenit aşa ceva în toată viaţa mea: se dădea la tine cu mine de faţă. Adică voia să mi te ia chiar de sub ochi, de sub mână. M-am abţinut serios să nu-i pocesc mecla. Să nu-i şifonez dantura. Îl ştiu că aşa e, dar tot mă enervează. Se bagă în sufletul tuturor femeilor din jurul lui, fie ele soţii, iubite, logodnice ale colegilor şi prietenilor lui. Nu l-aş prea invita la masa mea. Că poate fuge şi cu tacâmurile... De fapt, mi s-a părut că i s-au cam aprins cerurile după tine. L-ai cam băgat în răcori. Cred că te place şi ăsta e felul lui de a cuceri o femeie, smulgând-o de lângă alt bărbat. Nu ştie să facă altceva. Dar nu de grija lui Ispas nu mai pot eu să dorm noaptea. Ştiu că, şi dacă plec, şi dacă mai încearcă să se dea la tine, şi dacă îţi face serenade sub balcon de şapte ori pe noapte, nu are nicio şansă să te cucerească. Am deplină încredere în tine şi-n gusturile tale. Mă încearcă, e adevărat, un fâlfâit de gelozie, dar nu în privinţa lui Ispas. Sunt alţii, destui, care roiesc în jurul tău. Mai e şi doctoraşul... Acolo am oarece spaime. Dar nu foarte mari, căci îţi ştiu, cum ţi-am mai spus, sufletul. Alte apăsări am în viaţa asta...

     ─ Ce apăsări ai, inspectore? Ia spune tu fetei tale...

     ─ Ţi-am spus deja: te las singură. Şi nu ar fi trebuit să se întâmple aşa.

     ─ Te temi că ăla care încearcă să mă omoare o va face din nou? Şi va reuşi?

     ─ Vorbeşti prostii. Nu te va omorî nimeni. Avem în faţă o viaţă întreagă de trăit. Doar că nu voiam să rămâi singură. Tu aici şi eu pe acolo... Asta e tot. Dar dacă tot ai adus vorba, vreau să-mi promiţi că nu mai deschizi uşa de la apartament fără să te uiţi pe vizor – am văzut eu că aşa faci - că nu mai stai în casă cu uşa neîncuiată, că nu mai traversezi decât prin locurile special amenajate, nu pe oriunde îţi vine s-o faci, că nu te urci în nicio maşină străină, indiferent cât de amabil ţi se pare şoferul, că nu vorbeşti cu nimeni necunoscut, că n-ai încredere în nimeni, că...

     ─ Of... Opreşte-te, Cristian Popa, opreşte-te! Ce se vede că eşti de la poliţie... Dacă nu te cunoşteam şi-mi ţineai pe neve o aşa tiradă, mă prindeam imediat ce învârţi. Poliţistul meu... Cred că şi într-o altă viaţă tot poliţist ai fost.

     ─ Nu ştiu ce-am făcut în alte vieţi trecute, dacă am fost sau nu poliţist. Tot ce ştiu e că, şi-n alea alte vieţi, câte-or fi existat ele, am fost tot cu tine. Nu singur, nu cu alte femei. Amândoi. Doar amândoi. Mereu amândoi.

     Mărşăluim, ca soldaţii pe nisipul plajei. Paşii noştri refuză încă să se împotmolească într-un loc. Degetele mele, strecurate în palma lui, iau forma degetelor lui. Apoi mâinile se prind una-ntr-alta ca zalele unui lanţ. El strânge, eu răspund instinctiv. În treacăt, cele două linii ale vieţii, a lui şi a mea, se suprapun, se ating, se îmbină. Ca şi cum ne-ar fi hărăzit de destin să avem amândoi o singură viaţă. Se joacă pe mai departe cu mâna mea, se uită la ea ca şi cum nici n-a mai văzut vreodată vreo mână de femeie, o măsoară cu a lui, constată că, deşi el are degete lungi şi subţiri, are mâna mai mare ca a mea. Şi iar o apucă, o încleştează şi o strânge. Prin nisipul covor se zbânţuie desculţă iubirea. Ca o zeiţă cu părul de aur care evadează discret din Olimp. Şi e atât de tânără iubirea asta, că-mi vine să plâng când o simt cum apasă nisipul cu paşii ei.

     Marea e mai blândă, mai tăcută, mai calmă ca niciodată. Nicio pală de vânt n-o smuceşte în străfunduri. Are, cum numai arar se întâmplă, un luciu de poveste. N-ai şti să zici, privind-o, aşa de la mal, dacă acum e verde sau albastră. Parcă are mai degrabă o nuanţă tomnatică. De la lună i se trage. Ea trimite ocheade roşiatice peste faleză şi peste toată întinsoarea mării. O salbă de stele anină veselă şi jucăuşă la gâtul cerului. O noapte de vară cum nu ştiu să fi mai fost... A, da, la câte nopţi de vară am „conspectat” eu la viaţa mea... Experienţa îşi spune, desigur, cuvântul. Pentru a nu ştiu câta oară de când l-am întâlnit pe Cristi, îmi spun că ar fi bine ca, printr-o minune a timpurilor moderne, nu ştiu care, clipa de faţă, măcar asta, dacă altele nu s-a putut, să devină eternitate. Să se oprească pentru totdeauna. Să rămânem la fel ca acum.

     Poate mă tem că, la un moment dat, totul se va destrăma. Poate intuiesc în felu-mi propriu că nimic din ce este acum nu va dăinui. Poate, fără să vreau şi fără să ştiu, aud bătând clopotele unei mari iubiri. Poate îmi întreb, cu anticipaţie, inima dacă mai ştie ceva despre noi doi. Despre clipele astea pe care mă căznesc să le opresc în loc. Despre romanţa neajunsă la final. Poate receptez într-un fel aparte mesajul deşertăciunii. Poate că ştiu în adâncul sufletului meu că nimic nu e veşnic, odată, când te gândeşti mai puţin, se termină totul. Se duce ca un fum negru de lumânare albă. Sau invers... Nici nu mai contează. Afurisita de intuiţie... Aş vrea, pentru prima dată, să se înşele. Să delireze ca nebuna. Să o ia pe arătură. Gândul nerostit mi se pare amar ca pelinul. Ca fierea. Şi mă doare mai rău ca rănile de la accident. Oricum, nu prea mai e o noutate pentru nimeni că viaţa nu scrie cele mai bune recenzii la poveştile de dragoste, ţesute, la urma urmei, într-un război tainic, tot de ea. Cine mai ştie ce va fi? Cert este doar că nicio clipă, oricât aş încerca, oricât aş dori, nu se opreşte din goana ei avană. Un roi de alte clipe aşteaptă neliniştite să intre în scenă. Scenariul e scris, rolul acceptat, cortina cade... Oh, Doamne...

     Mare albastră, mare verde, mare portocalie... Mare nedefinită. Doar ţărmul e limpede, luminat cum e de felinarul imens al lunii. Şi ochii lui negri, atât de iscoditori, în noaptea mirifică pe care o trăim. Poate că ochii lui mă îndeamnă mereu spre reflexii bizare, de vis. Mereu mă mir cum de pot lumina aşa, când sunt atât de întunecaţi, atât de noptatici. Nici nu ştiu dacă e mai neagră noaptea cu luna furată de nori sau ochii lui. Ce va fi când nu-i voi mai vedea? Viaţa va aşterne, ca să păşim pe el, covorul care trebuie. Eu pot să mă gândesc până joia viitoare numai la asta. Pot să fac planuri ca nebuna şi să visez ca bezmetica. Hazardul ştie mai bine.

     În apropiere de noi, urlă în difuzoare muzica de la o discotecă în aer liber. Perechile înlănţuite se zbânţuiesc pe ringul făcut ad-hoc, ba în ritmul muzicii, ba pe alături de el. Simt cum mâna mai mare mă trage într-acolo. O reţinere mă încearcă discret şi el simte:

     ─ Dansează cu mine, iubito! Nu ai vrut să mergem în niciun club de ăla de fiţe, unde aveam de gând să mă rup în figuri cu tine. Dar acum nu vreau niciun refuz. E momentul să dansăm primul nostru bluess. Hai, dansează cu mine... 

     Numai a bluess nu seamănă muzica asta de la discoteca în aer liber, dar el mă poartă în dans ca şi cum ar fi. Îmi cetluieşte mijlocul cu ambele braţe, mă sudează de el, îşi apleacă uşor capul - căci deşi sunt înaltă şi eu, el e mai falnic decât mine - aşa cum face de fiecare dată, când vrea să mă sărute sau să-mi şoptească ceva.

     ─ Ştii că ai ochii ca două ferigi dezmăţate? Îmi vine să rup ferigile şi să le pun, ca în adolescenţă, la presat. Ştii că eşti frumoasă? Cea mai frumoasă?

     ─ Ştiu...

     ─ De unde? Ţi-au mai spus-o şi alţi bărbaţi?

     ─ Nu, au spus ăia la ştirile de la ora cinci...

     ─ A, adică tu vrei să derutezi poliţia? Comiţi altă infracţiune, deci... Trebuie s-o consemnez şi pe asta la dosar. Doamne, eşti un monument de infracţiuni... O adevărată Matahari-mi eşti… Nu ştiu ce-o să mă fac toată viaţa cu tine...

     Mă conduce uşor, ca într-o poveste, în dans. Mişcările noastre contrastează oarecum cu muzica. Fulgi de zăpadă plutesc din senin peste toată faleza. Îi văd, îi simt, îi admir, îi sorb şi îi mestec. De la atâta omăt care pică din cer peste noi, o să fim potopiţi cu totul. Înfundaţi în august în zăpezi pe malul Mării Negre…

     ─ Ştii de când voiam să fac asta? – mă întreabă. Să dansez cu tine? Să te ţin aşa în braţe? Să te port pe tărâmul dansului?

     Cum dau a neştiinţă din cap, mă lămureşte:

     ─ Din ziua aceea de la spital când mi-ai răspuns ironic că, la miezul nopţii pe stradă, când cu accidentul, dansai în ploaie. Am visat nebuneşte să dansez cu tine, pe vânt, pe furtună, pe ploaie, pe arşiţă, pe omăt, oricum... În club, la discotecă, acasă, la nuntă, la petrecere, la mare, oriunde. Şi uite că sunt visuri care se împlinesc… În noaptea asta e începutul unui vis. Vom mai dansa de milioane de ori împreună.

     L-am crezut. Cine s-ar fi îndoit, într-o asemenea noapte? Luna îşi sticleşte dinţii galbeni peste luciul verde al mării. Muşcă din ea haotic, din toate părţile. Mă tem o clipă să nu o înhaţe, hulpavă, pe toată. Ce face Cristi fără mare? Acum nu pare să-i mai pese de ea, a uitat-o. Nici în treacăt nu mai priveşte spre matca ei. Nu-i vede strălucirea, nu-i simte freamătul. E centrat doar pe dansul nostru. Pe mijlocul pe care mi-l strânge cu disperare. Pe gâtul de care are lipite de clipe bune buzele. Pe mine.

     Ne pierdem o vreme printre perechile de dansatori. Când discoteca se sparge, mă ia din nou de mână şi pornim prin centrul staţiunii. Ne oprim la un local, deschis ca şi altele în plin toi al nopţii. Comandă friptură şi vin. Mă uit la el cu surprindere:

     ─ Doar nu-ţi mai e foame la ora asta…

     ─ Ba da… Şi ţie îţi e, dar nu vrei să spui, că-ţi e ruşine.

     ─ Nu pot să cred… Cum să mai mâncăm în crucea nopţii? Şi vezi că mă înveţi la vin.

     ─ Vreau să te-nvăţ tot ce ştiu, tot ce fac, tot ce-mi vine.

     Mă cuprinde cu braţul de gât, îşi lipeşte gura de urechea mea şi-ncepe, cât să aud numai eu, nu şi lumea de alături, să-mi cânte: „Focul vânăt e gonit de vânt, Zările-au uitat să mă mai doară... De iubire-ntâia oară cânt, La scandal renunţ întâia oară. Am fost crâng părăginit pe loc, La femei şi vodcă dam năvală. Nu-mi mai place azi să beau, să joc, Să-mi pierd viaţa fără socoteală...”

     ─ De ce te-ai oprit? Zi mai departe, că-mi place. Nu-l cânţi tu ca Ducu Bertzi, dar merge. Hai, nu mă lăsa aşa!

     ─ Când ne întoarcem acasă, îţi cânt şi la chitară, dacă vreau şi nu mă superi.

     ─ Ai chitară? Ştii să cânţi la ea? Ce faţetă îmi arăţi, domnule inspector principal... Mă surprinzi. Chiar că mă dai pe spate…

     ─ Când eram puşti, îmi plăceau mai mult tobele. Pe urmă am schimbat macazul spre chitară. Mai zdrăngănesc şi eu, când am chef, dar nu excelez... Nu te aştepta să fiu Hruşcă sau Baniciu. Hai, mănâncă. Altfel nu merge vinul.

     ─ Ce vrei tu, să ne-mbătăm amândoi?

     ─ Şi dacă ar fi aşa? Te temi că faci rău la băutură?

     ─ Da, s-ar putea să-ţi dau na, na, că proaste obiceiuri mai ai... Cine a mai auzit să mănânci şi să bei la trei noaptea? N-ar trebui să mergem să dormim? Mâine... Auzi şi eu, mâine, azi... Azi plecăm acasă şi o să-ţi cadă capul pe volan.    

     ─ Cum să dormi în ultima noapte de stat la mare? Păi nu e păcat de Dumnezeu? După ce ajungi acasă, dormi cât vrei. În ultima noapte la mare toată lumea stă trează. Nu vezi că mai sunt şi alţii care se bucură de sejurul pe litoral în plină noapte?

     ─ După teoria ta, înseamnă că şi aştia toţi, care bântuie pe aici, pleacă odată cu noi de la mare spre casele lor.           

     ─ Poate unii chiar pleacă. Ceea ce nu ştii tu, fată frumoasă şi cuminte, e că există o viaţă de noapte, la fel, dacă nu chiar mai intensă, decât cea de zi. Dans, cluburi, femei, băutură, poker, cazino, striptease... Toate astea şi încă multe altele fac parte din această viaţă de noapte. Şi mulţi se aruncă în ea cu disperare, cu frenezie, cu patimă.

     ─ Te-ai aruncat şi tu, Sherlock Holmes ce-mi eşti, în viaţa asta nebună? Ai mâncat şi tu pe pâine striptease şi... băutură, şi ce-oi fi mai mâncat, în cluburile despre care zici?

     ─ Dacă ţi-aş spune că am stat de-a dreapta Tatălui, împreună cu Sfântul Petru, m-ai crede? Că eram de faţă când a venit bin Laden şi-a zis că vrea să intre în Rai? Acuma, Sfântul Petru, când l-a recunoscut, că e şi el informat, pe bune, s-a uitat pe listele sfinte şi i-a spus de la obraz că nu-l primeşte pe un terorist nenorocit, care a omorât oameni, a aruncat clădiri în aer, a făcut rău, în Paradis. Nici cu slujbe ţinute de nouă popi în nouă biserici nu-l lasă să intre. Dacă trebuie, cheamă şi întăriri şi tot nu-l lasă.

     ─ Pe tine, că erai lângă el...

     ─ Nu întrerupe oratorul, că nu e priceput ca tine, scriitoareo, la înlănţuit cuvintele, şi pierde firul. Aşa... Cum ziceam... Petrică i-a zis de la obraz lui bin Laden că nu-l primeşte în Rai. Atunci ăsta, teroristul, s-a uitat la ceas şi a zis: „Ok... Deci nu mă primeşti... În cazul ăsta, aveţi zece minute să ieşiţi voi toţi din Rai”.

     ─ Eşti amuzant, dar nu-mi răspunzi, de fapt... Pot...

     ─ Ne, ne, ne... Copiii cuminţi beau lăptic, se culcă devreme şi nu trebuie să vorbească prostii, aşa cum eşti pe cale să faci tu.

     ─ Pot, însă, să concluzionez că ai fost prin toate locurile alea deocheate... Acolo voiai să mă duci şi pe mine?

     ─ Sigur că nu. Sunt şi locuri decente în care poate intra o femeie delicată, fragilă şi sensibilă ca tine. Unde doar se dansează şi se consumă la masă o băutură... Oricât de păcătos aş fi eu, n-aş face niciodată vreun gest care să te ofenseze în vreun fel. Am învăţat să ating cu tine stelele cu mâna, aşa că, nu-mi mai place noroiul de sub tălpi. Deci, ca să fiu sincer pe deplin, nici nu mai m-aş duce acum în astfel de locuri. Nu-mi mai trebuie nimic, în afară de iedera ochilor tăi. 

     ─ Mă îmbârligi în stilu-ţi caracteristic, ştiu eu. Trebuie să fiu la rându-mi sinceră şi să-ţi spun că mă roade un pic trecutul tău aventuros. Viaţa ta zbuciumată. Femeile care s-au perindat prin destinul tău, cu care te-ai intersectat.

     ─ Ştiu, iubito, dar n-a fost nimic, nimic important din toate astea şi pe cuvântul meu că a trecut tot. Ca o ploaie de vară... Bine că te-am găsit. Acum nu mai contează decât faptul că suntem, că vom rămâne, împreună. Poate aici e adecvat, sau poate nu, un banc. Mă rog, ţi-l voi spune şi decizi tu. Cică vorbeşte popa cu un prieten. Ăsta din urmă e supărat rău: „nu ştiu, zice, cine mi-a furat bicicleta. Cum zici să fac ca s-o găsesc?” „Păi, duminică, la slujbă, când eu voi vorbi despre cele zece păcate fundamentale, tu să te uiţi atent la toţi enoriaşii. Când voi vorbi despre furat, să fii atent care se înroşeşete. Care se face ca focul, înseamnă că e hoţul”. Se găsesc cei doi seara, după slujbă. Şi popa-l întreabă pe amic: “Ei, cine s-a înroşit?” „Nimeni, că la porunca cu preacurvitul mi-am adus aminte unde am uitat-o!”
     ─ Tu te ţii de bancuri, dar eu tot cred că vei fi prea obosit când vom pleca spre Ploieşti. Trebuie să te odihneşti. Ca să nu mai vorbesc despre vin... Nu vreau să mă transform într-o nevastă cicălitoare, sunt convinsă că tu ştii mai bine cum e bine, dar cred că ar trebui să nu mai bei.

     ─ Îmi place să mă dădăceşti şi să mă cicăleşti, să-mi duci grija, să mă răsfeţi. Dar plecăm seara, că la patru după amiază trebuie să predăm camera. Până atunci, nu mai iese nici urmă de vin la etilotest. Asta-mi aduce aminte alt banc din popor. Pe ăsta ţi-l mai spun şi gata, pe ziua de azi. Un poliţist interpelează un individ beat turtă care se căzneşte să se urce la volanul maşinii sale: „Chiar intenţionezi să conduci în halul ăsta?” „N-am de ales. Nu vezi că nu sunt în stare s-o iau pe jos?” A, ai zis ceva şi de oboseală şi m-ai pierdut cu alte remarci. Păi, fata mea, în privinţa adormitului la volan, stai liniştită, că am stagiatura făcută. Conduc, de regulă, mult şi mi-a intrat în reflex ce trebuie să fac. Şi tot de regulă, nu am nevoie de douăşpe ore de somn ca să pot să supravieţuiesc. Ţin bine, parol, „covrigul” în mână. Uite, dacă aveai carnet de conducere, acum, la întoarcere, şofai tu, ca să nu mai stai cu grijă că stau eu cu vinu-n nas sau îmi cade capul de somn. Şi-ţi lăsam maşina când plecam la Bruxelles.

     ─ Doamne... Chiar eşti nebun! Cum să-mi fi lăsat maşina?

     ─ Aşa cum se lasă. Şi să nu zici iar de calitate, că mă supăr...

     ─ Nu, zic să cânţi mai departe „Focul vânăt”. Că m-ai lăsat la jumătatea cântecului...

     ─ Ce mă mai joci pe degete... Ai o putere teribilă asupra mea. Nimeni nu m-a dominat ca tine. Nimeni n-a făcut din mine ce-a vrut. Doar tu! Nu ştiu cum faci. Pari că nu spui şi nu faci nimic deosebit, ca să mă constrângi la ce vrei tu. Dar buzele îţi sunt, cu certitudine, fermecate căci, doar deschizi gura şi m-ai terminat. Şi dacă te mai şi uiţi la mine cu ochii ăştia ca sticla de bere, sunt iremediabil pierdut. Întotdeauna sfârşesc prin a face cum vrei tu... Dar într-o zi, voi pune piciorul în prag, ca un adevărat bărbat ce sunt...

     Şi vocea-i susură uşor lângă urechea mea: „Tu - mers gingaş, tu, surâsul meu, Dac-ai şti, cu inima-i pustie, Cum poate iubi un derbedeu Şi cât poate de supus să-ţi fie. Cârciumile le-aş uita pe veci, N-aş mai şti nici versul ce înseamnă, De-aş atinge aceste braţe reci Şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă. Veşnic te-aş urma pe-acest pământ, Depărtarea mi-ar părea uşoară... De iubire-ntâia oară cânt, La scandal renunţ întâia oară”.

     După un timp, inevitabil, am ajuns tot pe malul mării. Stăm pe nisip, ca-n prima noastră seară, el pe malul de nisip, eu în braţele lui. Facem, mă gândesc, terapie cu marea. Şi tăcem, în liniştea ascuţită, amândoi. Poate că, inevitabil, aici, la kilometrul zero al romanului nostru, e moment de bilanţ. Au trecut, iată, cele cinci zile şi şase nopţi – de fapt, aş zice şase zile, dacă plecăm după amiază, târziu - pentru care am venit la Mamaia. Parcă a fost o viaţă. Parcă a fost o clipă. Răstimpul pe care l-am avut la dispoziţie numai pentru noi şi mare a expirat. S-a dus. Mă rog, aproape... Azi ne întoarcem în oraşul nostru. Cotidianul ne va copleşi din nou. Problemele de care am încercat să ne ţinem departe vor năvăli fără vreo remuşcare. Viaţa ne va acapara iar cu toate mrejele ei. Vom încerca să descâlcim încă odată iţele încurcate ale destinului şi ne vom încurca încă şi mai mult în ele. Păcat că nu stăm tot timpul la mare, în concediu. Păcat că vacanţa e atât de scurtă. Când au trecut cele cinci zile şi cele şase nopţi? Când el mi-a propus, pe drum, să stăm atâta, mi s-a părut infernal de mult. Când va trece atâta timp? – m-am întrebat. Şi acum nu ştiu, dacă mă pici cu ceară, când s-a scurs. Parcă adineauri ajungeam în holul hotelului şi tăbărau colegii lui pe noi. Parcă acum două secunde m-a băgat în mare, ca să mă boteze, cum a zis el, ca să ne cunune, mai apoi... În mare, în braţele lui. Cu ochii cerului ţintă pe noi. Şi cea mai splendidă dintre toate căsătoriile lumii. Nu m-am gândit până acum la asta. Într-un fel, am semnat şi parafat certificatul de căsătorie. Într-un alt fel, stelele ne-au pus, precum preotul, pirostriile. Doamne, în faţa mării, a cerului, a lunii sunt nevasta lui Cristi Popa? A omului ăstuia care mă face să cred că sunt cea mai de preţ comoară din lume? Care mă face să mă simt cea mai iubită femeie din galaxie? Este posibil ca jocul să devină realitate? Dar asta înseamnă că sunt bigamă... Încă nu s-a pronunţat divorţul şi nu s-a desfăcut căsătoria. Dacă n-oi fi fiind chiar trigamă, căci în vremea lui Mihai Viteazul am mai făcut o căsătorie cu un bărbat... Poliandră... Are la ce articol de lege să mă încadreze poliţistul meu.

     Doamne, ce rafale de gânduri îmi zburătăcesc fruntea! Trebuie să stric cuibul ăsta nebun unde clocesc ideile şi scot, nepermis de repede, pui. Mulţi pui. Prea mulţi. De ce nu pot, pur şi simplu, să mă bucur de mare? De ultima noapte pe malul ei? De el... Doar am convenit cu mine că toate clipele sunt efemere. Şi, când el vorbeşte, constat că există telepatie. Doamne, am ajuns să avem în acelaşi timp, aceleaşi gânduri.

     ─ Au trecut prea repede cele cinci zile şi şase nopţi la mare. Puteau şi ele să nu se mai termine. Să dureze cât veşnicia. Anul viitor vom sta mai mult, măcar două săptămâni. Atunci te vei bronza lent şi frumos şi nu te va mai ustura pielea. Şi vei fi şi mai frumoasă. Vei fi frumoasă foc. Poate vom merge şi la alte mări din Europa. Va fi mai uşor, vom putea, după ce intrăm în Uniunea Europeană, să ne ducem fără paşaport în oricare dintre statele membre. Dar tot cred că, aici, la marea noastră, ne vom simţi mai bine ca oriunde altundeva. Ştii, nu, că în noaptea asta trebuie să ne luăm rămas bun de la mare printr-o baie în larg? Mă rog, larg e un fel de a spune...

     ─ Ce baie? Nu-ţi ajunge baia de la Vama Veche? Vrei să fac iar tahicardie, gândindu-mă că ţi se pune cârcelul şi te trage apa la fund?

     ─ Păi n-ai de ce să faci tahicardie şi să ai bătaie de gând, căci mergi cu mine. Am zis să ne luăm rămas bun, nu să-mi iau...

     ─ Crezi tu că mai intru eu în mare acum... Nici prin cap nu-mi trece.

     ─ Nici măcar nu cred, sunt foarte sigur...

     ─ Dar ţi-am spus că nu vreau...

     ─ Ce, e după tine? Nici nu trebuie să vrei, căci o să te iau pe sus şi o să te duc direct în apă. Am această autoritate. Sunt poliţist...        

     ─ Da, unul foarte încrezut şi cu mare tupeu...

     ─ Cum zici tu, scumpete. Mi-am amintit nişte versuri ale lui Păunescu şi dacă îmi dai un pupic dulce, ţi le spun.

     ─ Exact cum am spus, inspectore: mare tupeu mai e pe capul tău...

     Îmi prinde într-o singură clipă gura sub buzele lui. Mi-o arde, mi-o stâlceşte, mi-o ferecă, mi-o posedă. E, aşa cum n-a mai fost nimeni, stăpânul ei. Şi ea nu crâcneşte. Se lasă chinuită de sărutul dulce şi nesfârşit. Se lasă doborâtă sub buzele lui fierbinţi. Îi place. Bizar, ca-n prima seară, marea nu mai miroase a scoici şi a sare, ci a liliac alb şi violet. Mult liliac alb şi violet. De parcă ar fi în jur o grădină întreagă. De parcă tot liliacul din lume s-a mutat la Marea Neagră. S-a mutat şi-a înflorit. Ce ştire bombă ar fi asta, dacă aş spune cuiva: liliacul şi-a desfăcut magnific florile în august... Mă smulg - înainte să mor de inimă – de sub teroarea buzelor lui. Mă ia cu fiori până în călcâie şi dacă nu mă opresc...

     ─ Hai, spune-mi versurile despre care ziceai! – aproape că ţip.

     ─ Păi, meriţi? Nu vezi că nu eşti cuminte?

     ─ Sunt cea mai cuminte... Spune-mi... Despre ce versuri e vorba?

     ─ O să zici că bat apropouri, dar aşa e cântecul, vorba lui Bănică Junior. „Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre”, se numeşte poezia. Serios, aşa se numeşte. O ştii?

    Şi cum fac semn cu capul că nu, deşi o citisem mai demult, el, şoptit, ca să nu se supere marea, îmi susură în ureche: „Să ne iubim când ne întreabă valul Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem; Noi să-i răspundem confundaţi cu malul, Ceva-ntre rugăciune şi blestem. Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre, Ca două fragede, fierbinţi statui, Să fim întâia, clasica pereche A omenirii noi ce încă nu-i. Ca un barbar ce ţine o tanagră - aşa suntem pe-acest nisip noi doi; Şi stelele ce cad în Marea Neagră Ridică valul sângelui din noi. Să ne iubim hipnotizaţi de lună, Cutreieraţi de-al vaselor tangaj Şi să ne viscolească împreună Ninsorile de sare pe obraji. Să ne iubim, pagina mea atee, Iubito, marea seamănă cu noi, Suntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee Chemaţi să-nceapă lumea de la doi. Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre Pe unde trec epavele călări, Să curăţăm întreaga lume veche În fluxul şi refluxul noii mări. Să ne iubim etern, noi provizorii, Cum niciodată valul nu va sta, Eu spun că îngenunchi în templul mării, Să nu spun că-ngenunchi în faţa ta”...

     Un minunat poem de dragoste, recitat cu dragoste... Plouă în mine cu iluzii, cu nădejdi, cu visuri. Mă doare în adâncuri şi-mi vine, ca de atâtea alte ori, să plâng. Mă adun şi-i spun lui Cristi:

     ─ Păunescu... Nu vreau să-l privesc ca pe un om politic. Are dreptul să-şi aibă propriile opţiuni. Are dreptul, ca noi toţi, să facă şi să fi făcut greşeli. Răspunde sau a răspuns pentru ele. Nu vreau, deci, să-l privesc ca pe un politician sau ca pe un cântător de ode, cum îl privesc alţii. Are, poate, păcatele sale. Dar poemele lui sunt magnifice. Uneori, seara, când sunt tristă, când mă doare în piept ca naiba, când sunt de-a dreptul cu sufletu-n genunchi, când mă gândesc la cei care mi-au dat viaţă, spun, în loc de „Tatăl nostru”, „Rugă pentru părinţi”. Şi nu e blasfemie. Nu ştiam că reciţi aşa frumos. Că ştii atâtea versuri. Că îţi plac astfel de poezii. Talentatul meu...

     ─ Ei, mai am şi eu scăpări... Nu trebuie să le iei în seamă.

     ─ Mă bucur că eşti aşa şi nu altfel. Ştii ceva? Nu mai mi-a recitat nimeni vreodată versuri... De niciun fel, nu numai de dragoste.

     ─ Ştiu... Şi de aia pun artileria grea pe tine, ca să te înmoi, să vezi ce băiat de turtă dulce sunt şi să nu mai vrei să te desparţi de mine niciodată.

     ─ Şi dacă vei vrea tu, după episodul Bruxelles sau mai devreme, s-o rupi cu mine?

     ─ N-ai tu norocul ăsta... Nu scapi de mine nici în gaură de şarpe. Ţi-am spus că n-am de gând să trăiesc altcumva decât cu tine lângă mine toată viaţa. S-a adjudecat. Şi nu mă răzgândesc. Să ştii că n-am glumit cu intratul în mare. Vreau să facem ultima baie pe anul ăsta în mare. Chiar dacă îmi vei spune că vom mai veni azi o fugă pe plajă şi vom intra din nou în apă, asta de acum e cea pe care o luăm în considerare. Care se pune... Pentru că suntem doar noi doi, pentru că e noapte, pentru că marea e a noastră.

     ─ Ce să mai zic? Facem cum vrei tu.

     ─ OK. O decizie înţeleaptă, iubire. Acum nu-ţi mai e frică de mare. Acum eşti cu mine. Şi te vreau goală...

     ─ Poftim?!

     ─ În prima noapte când am venit pe plajă, ai vrut să intrăm în mare îmbrăcaţi. Şi ţi-am respectat dorinţa. Era, într-un fel, firească vrerea ta. Dar între timp, lucrurile au evoluat între noi pe alt făgaş decât cel de la început. Normal şi făgaşul ăsta într-o relaţie. Aşa că, acum vin şi spun eu: te vreau goală lângă mine în mare.

     ─ Ai înnebunit de-a binelea! Îţi filează o lampă. Ce fel de vorbe sunt astea?

     ─ Absolut normale. Cele mai normale. Mai ales că, nici nu ai costumul de baie pe tine. Ce vrei, să intri îmbrăcată cu rochia? S-o strici? Şi apoi, iubire, nu te-am văzut deja goală? Nu ţi-am atins fiecare porţiune de piele? Nu ţi-am mângâiat fiecare por? Nu ţi-am admirat nuditatea în toată splendoarea ei? Uite, simt că iar te faci roşie ca bujorul şi chiar nu trebuie. Nu se poate să-ţi fie încă ruşine de mine. Ţi-am spus că eu sunt tu. E cel mai firesc dintre toate lucrurile fireşti din lumea asta ca eu, bărbatul care te iubeşte, bărbatul tău, în foarte scurtă vreme, să te văd goală. Să-ţi ştiu absolut orice bucăţică din trup. Să te ţin, cu toată goliciunea ta, în braţe. Să te simt. Să te sorb. Să te gust. Să te mănânc. Să stăm înlănţuiţi cu trupurile noastre goale. Indiferent unde suntem, în mare, în casă, în pat, oriunde. Am să te ajut să-ţi învingi spaimele pentru totdeauna. Am să te învăţ să mi te dăruieşti cu cea mai mare plăcere. Am să te obişnuiesc cu trupurile noastre goale. Acum şi când vom avea 88 de ani. Aşa va fi, vei vedea. Pentru că în iubire aşa e. De când e lumea lume. Şi nici de mare nu trebuie să te jenezi. Ăsta e tot farmecul când vii pe litoral: să faci noaptea baie gol în valuri.

     ─ Tu şi regulile tale la mare! Nu, dar eu cred că tu eşti un pic sado-masochist... Cum să vrei să fiu goală lângă tine în mare, când ştii că încă nu se poate întâmpla nimic între noi?

     ─ Cine a vorbit despre ce ar trebui sau ce vreau eu să se întâmple? Eu n-am zis decât că te vreau goală. Nimic mai mult. De unde le scoţi? De ce laşi imaginaţia să zburde? Oare nu pentru că şi tu vrei? Şi tu te gândeşti la ce mă gândesc eu? Şi tu te cenzurezi? Şi nu sunt sado-masochist, să ştii, sunt doar un bărbat extrem de îndrăgostit. Unul care traversează iadul alături de tine de zile bune. Îl frige, îl arde, îl trag dracii de turul pantalonilor, dar nu cade în cazanul cu smoală. Pentru că ţi-am promis, iubito, ţi-am promis că îţi respect toate voile legate de noi doi. Ăsta e cel mai temeinic exerciţiu de voinţă pe care l-am făcut vreodată. Dar asta e, am ales să-l fac până când te hotărăşti să nu mă mai fierbi, să nu mă mai învârţi în proţap, ca pe frigăruie. Nu ştiam şi nici nu credeam că voi putea vreodată rezista, dar uite că rezist. Vrea Dumnezeu... Deci, dacă n-am zis, repet: te vreau goală când te bag în apă şi atât.

     ─ Şi tu?

     ─ Eu ce?

     ─ Tu cum intri în apă?

     ─ La fel ca tine, gol, căci nici eu nu am slipul pe mine. Am plecat pe insulă, nu la plajă...

     ─ A, nici prin cap nu-mi trece să admit ce spui, dacă e aşa...

     ─ Mamă, ce mă enervezi... Cât poţi să mă enervezi! În viaţa vieţilor mele nu mi-am imaginat că există femei ca tine pe lume! Mă întâlneam odată cu o tipă şi gata, ţaca, paca. Tu eşti unicat şi uite că trebuia să te găsesc taman eu. Ai să-mi scoţi peri albi cu mult înainte de vreme. Ai să mă vezi la doar 30 de ani mai moş decât tataie. Ai să mă-mbolnăveşti de corasonadă. Ai să mă ai pe conştiinţă. Bine, bine... Facă-se voia ta, sfântă Cătălina! Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin! Eu intru în apă îmbrăcat, cu pantalonii şi tricoul pe mine. Ca să iau niscaiva sare pentru acasă, că nu am pentru vreo tocană. E bine aşa? 

     Îl pup pe obraz şi-i şoptesc:

     ─ E mai bine...

     ─ Aşa, mai joacă-te cu mine... Mai învârteşte-mă pe degetul mic, cum vrei... Doamne, din ce eşti făcută, de mă aiureşti în numai doi timpi şi trei mişcări? Ce ulcică ai învârtit de nu-ţi rezist niciodată? Ce făcături ai făcut? Cu ce m-ai descântat? Ce ierburi mi-ai pus în mâncare şi-n vin? Ai să mă vezi într-o zi nebun ca nebunii de la Socola şi Voila la un loc. Oh, viaţa mea... Doar un pupic, atâta merit? Hai, mai pupă-mă odată, că nu vreau să mă vând aşa ieftin la această negociere. Uite aşa, din om liber şi independent cum eram, m-am băgat eu de bună voie slugă la stăpân. Şi-ncă în plin matriarhat... Într-o zi, ai să mi-o plăteşti, frumuseţe...

     Îi mângâi şi-i sărut cu nesaţ amândoi obrajii, şi ochii şi gura.

     ─ Eşti cel mai minunat om din lume!

     ─ Îhâm... Zici tu... Dacă aud ăştia, alde Ispas, zic că sunt cel mai prost.

     ─ Păi, ce, tu te iei după Ispas? După lume? Ne pasă nouă ce zice lumea? Nu m-ai învăţat tu să dau ignore şi să nu acord nicio atenţie vorbelor pe care le spune lumea?

     În timp ce mă gândesc dacă nu cumva l-or fi durând genunchii, de când mă ţine în braţe, simt cum îi poposeşte mâna pe umărul meu şi una dintre breteluţele rochiei cade mintenaş în lături. Apoi şi cealaltă. Mă înfior oarecum speriată, dar el îmi spune:

     ─ Respectăm fiecare parte de înţelegere, nu? Eu îmbrăcat, tu goală mergem în mare. 

     Mă dezbracă încet, ca şi cum vrea să reţină fiecare detaliu. După rochiţă cad pe nisip şi obiectele de lenjerie intimă pe care le mai am pe mine, sutienul şi chiloţii. Mă scanează cu ochii lui pătrunzători până în tenebre, aşa cum face mereu, de când îl ştiu, îmi sărută în treacăt linia gâtului şi umărul, apoi mă ia în braţe şi se porneşte spre mare.

     ─ Hai, Afrodita, să te naşti pentru mine din spuma mării...

     Nu ştiu cât am zăbovit în apa caldă, numai bună de scăldat, care ne ajunge până la gât. Nu ştiu dacă a trecut un veac sau doar o clipă. Ştiu doar că mi-am dorit cu disperare să fiu toată viaţa la fel de fericită ca acum. Cred că a fost la mijloc un complot. Prea n-a fost nicio pală de vânt, prea nu s-a-nfuriat nicio secundă marea, prea a fost cerul molcom şi galben. Cum poate un poliţist să facă toate lucrurile astea să fie aşa? Le-o fi mituit şi ele au acceptat. Când am ieşit din apă, ca un părinte răbdător cu copilul său, m-a îmbrăcat atent cu hainele aruncate mai devreme pe nisip.

     ─ Eu te-am dezbrăcat, eu te îmbrac...

     Aşa că, delicat, cum nici nu ţi-ai imagina că e în stare un bărbat, îmi încheie sutienul, îmi ridică apoi chiloţii, îmi aşează rochia pe trup. Picuri reci de apă mai cad din când în când, de la noi, amândoi, în nisip. În timp ce-mi usca pielea cu sărutările lui fierbinţi, mi-a şoptit:

     ─ Ce straniu, iubire... Deşi ar trebui ca toată pielea ta să fie sărată de la mare, ea are gust de piersici date în pârg. Să tot mănânci o livadă întreagă! Nu ştiu ce chimie sau alchimie e asta. Nu ştiu ce experiment poate da aşa un rezultat. Toate legile fizicii, chimiei, codului penal sunt încălcate cu nonşalanţă. Explicaţia e una singură: e cum ţi-am spus. Şi ţi-am spus că eşti o mare vrăjitoare.

     ─ Mi-e frig. Mi-e tare frig. Acuma, dacă ţi-ai făcut şi damblaua asta cu scăldatul în mare, când stă aurora să înghită noaptea, hai să mergem în cameră, că nu mai pot. Simt că mi-o iau dinţii la trap de frig.

     ─ Ok. Hai să mergem. Mi te bag în pat şi mi te ţin la pieptul meu până mi te încălzeşti. Observi nuanţa, da? N-am zis că te acopăr cu mine, cum mi-a venit întâi să zic, am zis doar că te ţin la pieptul meu şi te încălzesc...

     ─ Ei, multe-ţi mai vin ţie să zici. De muşcat limba când îţi vine câte o prostie de asta în gură, nu-ţi vine? N-ar fi bine s-o muşti ca să înveţe măsura?

     Râde:

     ─ Pe-a ta e bine dacă o muşc? De ce te superi? De ce te uiţi aşa? N-ai precizat dacă a mea sau a ta... N-ai spus clar. Şi eu sunt liber să cred orice. Offf... Chiar tremuri, frumoaso. Eşti tare friguroasă. Imediat îmi îngheţi. Mie îmi e nu bine, ci cald. Aş spune chiar că sunt fierbinte. Nu, că nu zic prostii, aşa îmi simt pielea. Cum vrei să zic, dacă aşa simt că sunt? Fierbinte... O să încălzească tati fata. O s-o ţină în braţe până e şi ea fierbinte. Poţi să mă baţi, dar chiar nu insinuez nimic. Aşa e limba română, ce vrei? Îţi promit că n-o să-ţi mai fie frig niciodată. Spune-i pa mării şi vino încoace la mine în braţe, să te-ncălzesc mai repede, căci dacă te mai văd mult că tremuri, îmi fac harachiri şi rămâi fără mine. Eu te-am băgat în asta, eu trebuie să te scot...

 

 

 

[Sofia Sincă]

Cât de frumoasă e dragostea când o mână pricepută ştie să o scrie. Câte aventuri unicat se pot întâmpla la mare! Dar din păcate tot ce e bun, frumos durează puţin şi sejurul s-a terminat.

Adorabile au fost aceste capitole la maul mării, în marea furioasă sau molcomă, ziua sau noaptea. Fantastice descrierile, savuroase dialogurile. Limbajul colorat, cursiv şi uşor lizibil bucură mintea cititorului.

Cu multă plăcere aştept continuarea şi sper să se arajeze lucrurile în favoarea celor doi, care se pare sunt făcuţi unul pentru celălalt.

Sofy

[Corina Militaru]

Proaspăt și frumos acest ultim episod la malul mării, ca toată povestea vacanței de altfel. Descrierile tale sunt superbe, dialogurile curg firesc și captivează. Toată scrierea captivează. :) Sunt curioasă, nerăbdătoare...

O întrebare: Ispas - Dofică?

Cu mult drag,

[Nina Mariana Marcu]

Dragă Sofy, plecăciuni... Trebuie să recunosc că nu multe au fost dăţile în viaţa mea când am simţit, ca acum, cu voi, să exersez plecăciunile. Dar acum, cu voi, cu tine, trebuie, e musai, e imperios necesar să fac asta. Deci, plecăciuni! N-aveam încotro, trebuia, când m-am apucat de scris, să creionez cât mai în forţă şi cât mai frumos povestea asta. Adică, aşa cum am crezut eu că e frumos. Căci, făceam asta sau cartea era scrisă degeaba. Ea trebuia să convingă. Trebuia să impresioneze. Trebuia să-i mişte pe cei care... Dar ştii deja povestea. Şi, da, lucrurile frumoase au termen de garanţie. La un moment dat, se isprăvesc. Căci viaţa trebuie să curgă aşa cum a fost scris să curgă. Sejurul la mare s-a terminat. Începe, din capitolul pe care îl voi posta imediat, viaţa. Aşa cum e ea. Aşa cum am plămădit-o pt ei să fie. Îţi mulţumesc mult pt absolut tot. Şi acest absolut tot, tu ştii, e incomensurabil. Deci, îţi mulţumesc!  

Sofia Sincă a spus :

Cât de frumoasă e dragostea când o mână pricepută ştie să o scrie. Câte aventuri unicat se pot întâmpla la mare! Dar din păcate tot ce e bun, frumos durează puţin şi sejurul s-a terminat.

Adorabile au fost aceste capitole la maul mării, în marea furioasă sau molcomă, ziua sau noaptea. Fantastice descrierile, savuroase dialogurile. Limbajul colorat, cursiv şi uşor lizibil bucură mintea cititorului.

Cu multă plăcere aştept continuarea şi sper să se arajeze lucrurile în favoarea celor doi, care se pare sunt făcuţi unul pentru celălalt.

Sofy

[Nina Mariana Marcu]

Cory, draga mea, încep - deşi am vrut întâi să-ţi mulţumesc - prin a-ţi spune că întrebarea ta de la sfârşit este foarte, foarte bună. O vreme, când am pritocit cartea asta, m-am gândit, ca şi tine, să dau o concordanţă, ca să zic aşa, fiecărui personaj din primul volum, cu personaje din al doilea volum. Aşa am şi pornit, o vreme. Apoi, m-am gândit că elementul surpriză trebuie să îi privească doar pe ei doi, personajele principale. Mi-a fost teamă că sunt oarecum previzibilă, dacă făceam aşa. Că încep să se nască asocierile, că se fac paralele... Şi am schimbat macazul. Dar, da, nu doar că mi-a trecut prin cap, dar am şi mers în sensul ăsta o vreme. Aşa e, la mare e ultimul episod. Şi, dacă am reuşit să descriu oarecum plăcut totul la mare, e pt că, de când mă ştiu, sunt extrem de îndrăgostită de mare. Cu tot ce are şi ce oferă ea. Cu toate ascunzişurile şi tainiţele ei. Şi, pesemne că am învăţat să o simt, să o gust, să o expun aşa cum e ea. Şi, poate un pic altfel de cum o văd toţi. Desigur, mă bucur dacă romanul, cu descrieri şi dialoguri, cu poveşti de tot felul, captivează. Şi, desigur, mă bucur şi mai mult că îmi spui asta tu. Şi mă bucur enorm - şi cred că ştii - că îmi eşti alături în aventura asta. Şi, acum de la mine pt tine, mulţumescul datorat chiar de la începutul comentariului. MULŢUMESC!

Corina Militaru a spus :

Proaspăt și frumos acest ultim episod la malul mării, ca toată povestea vacanței de altfel. Descrierile tale sunt superbe, dialogurile curg firesc și captivează. Toată scrierea captivează. :) Sunt curioasă, nerăbdătoare...

O întrebare: Ispas - Dofică?

Cu mult drag,